O ANALIZĂ A SISTEMULUI PENITENCIAR DIN ROMÂNIA, BAZATĂ PE CELE VĂZUTE ŞI TRĂITE ÎN INTERIORUL LUI, ÎN DOUĂ ORÂNDUIRI SOCIALE ŞI POLITICE – COMUNISM ŞI CAPITALISM !

Partea a II-a

 

  DESPRE „METODELE DE LUCRU” SECURISTO- CEAUŞISTE DIN ANII 80

 

 

În 1985, perioada de anchetă făcută în cazul meu, ca de altfel în cazul tuturor, era distrugătoare, ucigătoare aş putea zice: erai bătut, nu erai lăsat să dormi, erai anchetat în valuri de ofiţeri şi subofiţeri odihniţi, cerându-ţi să declari tot ceea ce îşi doreau ei, erai dinainte condamnat, nici o apărare nu avea valoare, sau mai bine zis nu era luară în considerare. Totul era un simulacru şi un scenariu abominabil, bine regizat, terorizant, demoralizant şi epuizant. Oricât de tare ai fi fost, fizic şi psihic, după un asemenea tratament e greu de imaginat că mai poţi fi tu, că mai poţi fi raţional şi coerent. Acuze bazate pe închipuiri bolnave, pe minciuni, inepţii ale unor minţi înfierbântate, dispuse la orice, inclusiv la eliminarea fizică, de dragul de a răspunde  comenzii şefilor ierarhici, care la rândul lor răspundeau unei comenzi politice. Pentru impactul contat la public, se întocmea rechizitoriul pentru trimiterea în judecată imediat, cu orice acuze, dar cât mai grave, şi se dispunea un proces public în care erau aduşi pe listă toţi cei care au prezentat obedienţă şi recunoaştere faţă de sistem. Toate acestea erau dirijate de celebra Direcţia a VI-a a Securităţii în cazul proceselor politice şi de Miliţie şi Procuratură în cazul celorlalţi. Şi în felul acesta, într-un sistem închis, dictatorial, eu am reuşit performanţa de a fi trimis în judecată în 8 zile şi într-o singură şedinţă să fiu condamnat de două ori la moarte, pentru complot în vederea trădării, sabotării şi subminării societăţii comuniste din R.S.România, iar la numai o lună de zile, tot într-o singură şedinţă, să-mi fie respins recursul şi decizia sentinţei de fond să rămână executorie. Sigur, eu am fost o excepţie, fiind condamnat politic, dar nimic din metodele aplicate mie, la cercetare, urmărire şi judecată, nu difereau la oricare cetăţean amărât care avea neşansa de a intra în furcile caudine ale Justiţiei comuniste din acea vreme. Ba poate mie, exceptând gravitatea faptelor incriminate de potentaţii acelei perioade, de duritatea cu care s-a abordat subiectul şi de aplicarea unei condamnări ieşite din comun de mare şi disproporţionată în raport cu faptele subsemnatului, mi s-a aplicat un tratament un pic mai blând decât altora, celor mulţi, pe care timp de 5 ani i-am tot auzit destăinuindu-se de ce zile de groază şi teroare fizică şi psihică au trăit în perioadele premergătoare unei sentinţe definitive.

În toată această perioadă erai ţinut în aresturi improvizate la demisolul sau subsolul  clădirilor  tip ale Ministerului de Interne, aresturi care şi azi îşi găsesc utilitatea, nefiind altceva decât nişte WC-uri, în jurul cărora sunt puse paturi şi unde, ca nişte animale, trăiesc, mănâncă şi dorm oameni !!. Respectul faţă de persoana reţinută era zero şi aş pleca de la un exemplu simplu, faptul că timp de 5 zile am fost ţinut cu cătuşele legate la spate, vă poate spune mult. Erau date jos doar când trebuia să merg la WC, şi asta când avea timp gardianul.

Locurile de detenţie erau insalubre, inumane, lipsite de aer şi lumină. Erai lipsit de orice legătură cu familia, erai rupt definitiv de dreptul la informare şi supus unei presiuni psihice permanente, atât în timpul anchetei, dar şi în celulă, de către cei care colaborau cu administraţioa, fiind de fapt acei informatori care câştigau 15 zile la lună pentru „tragerea de limbă”  (culegere de informaţii adică) sau crearea de diversiuni şi tensionarea atmosferei din celule. De la ora stingerii şi până dimineaţa la ora 5.00 nu aveai voie să ceri ceva, era interzisă deschiderea celulei, şi dacă aveai nevoie să îţi faci necesităţile, aveai la dispoziţie o găleată aflată într-un colţ al celulei.

Paturile erau pe două rânduri, în spaţii foarte strâmte, de regulă 4/3 m. Te spălai la duşuri, o încăpere mizerabilă, dimineaţa la ora 500 ,  când îţi făceai şi necesităţile şi te mai spălai seara la ora 1900 ,când se schimba tura. Duş se făcea o dată pe săptămână, cam 5 minute.

Gardienii lucrau în ture de 12 cu 24 ore. Se făcea apel în fiecare dimineaţă şi seară. La sosirea gardianului în celulă, eram obligaţi să stăm cu faţa la perete şi cel care era şef de celulă trebuia să dea raportul, aceeaşi formulă repetată în mod mecanic şi anume : Sunt numărul X (odată intrat între zidurile închisorii NU MAI  ERAI OM, ci doar un număr), raportez că nu s-a întâmplat nimic”. Aberaţia mergea până într-acolo încât, şi singur dacă erai în celulă, trebuia să spui formula.  Aşternuturile erau cele moştenite din perioada  celui de al doilea război mondial !

Ceea ce se numea hrana deţinuţilor, era ceva ce nu se putea mânca : dimineaţa se dădea un fel de fiertură de nechezol fără zahăr, la cină de regulă se primea arpacaş, iar la prânz felul „întâi” era o ciorbă care semăna foarte bine cu lăturile porcilor şi felul doi era aproape stas, o succesiune de legume fierte: o zi varză,  o zi fasole şi o zi cartofi, fără grăsime. Despre carne nici nu putea fi vorba. Pe lângă toate aceste „bucate” mai primeai raţia zilnică de 125 de grame pâine şi câte o bucată de mămăligă. Mâncarea o primeai prin vizetă, în castroane de tabă nespălate şi o mâncai pe pat.

Aveai propriile haine cu care ai fost arestat şi, dacă cumva beneficiai de indulgenţa comandantului, ţi se permitea să mai primeşti ceva efecte personale, eventual săpun, pastă de dinţi. De ras se ocupau ei. Cu o lamă erau bărbierite cam 100 de persoane.! Dacă însă colaborai, mai bine zis dacă erai de acord cu ceea ce vroiau să obţină de la tine anchetatorul miliţian şi procurorul, lucrurile decurgeau cât de cât mai uşor. Dacă nu, vai de tine ce bătăi îţi luai şi ce chinuri te aşteptau, zile şi nopţi de anchete interminabile, câte nopţi albe făceai !! Oricum, odată ajuns acolo, nu mai exista absolut nici o perspectivă pentru viitorul tău şi al familiei tale. Deveneai fără echivoc un paria al societăţii.

Comportamentul gardienilor era de obicei robotizat, lipsit de minimul dialog, care era acceptat în rare cazuri, depindea de structura şi caracterul fiecăruia. De regulă te priveau cu răutate, de parcă le făcuseşi lor şi familiei lor vreun rău. Să nu cumva să le fi solicitat vreun  serviciu cât de insignifiant, că pe loc se inflamau şi te admonestau.

Exista o izolare exagerată şi nejustificată faţă de ceilalţi reţinuţi din arest. Aerisirea pe timpul verii şi încălzirea pe timp de iarnă erau inexistente. Angajaţii acelor instituţii, chiar dacă înainte îţi fuseseră cunoştinţe, ba chiar amici, după comiterea faptei, te evitau şi, uneori,  în mod gratuit, tocmai ei aruncau cu lături în tine. Oricum, aresturile îţi dădeau senzaţia clară a umilinţei umane, a degradării, a infernului pentru un om care până în acel moment nu mai avusese de-a face cu aşa ceva. Mulţi au rămas şocaţi pentru mult timp şi chiar taraţi pe viaţă.

Asistenţa medicală era inexistentă. La urma urmei, cine mai avea nevoie de un infractor. Erai lăsat să suferi, fără să ţi se aplice vreun tratament. 

Toate inspectoratele judeţene din anii ’60 erau construite după un proiect sovietic şi găzduiau Inspectoratul de Miliţie şi Securitatea. Asta în condiţiile în care tot ce era şi mai vechi de anii ’60 erau pur şi simplu improvizaţii în diverse sedii vechi, fără căldură, fără aerisiri, cu spaţii meschine, umilitoare, de regulă neigienizate, fief al rozătoarelor, gândacilor şi insectelor de toate felurile. Oricum, toate aceste locaţii, fie noi sau vechi, erau concepute şi destinate din start să chinuie, să dezumanizeze şi să rănească. Rigiditatea, indiferenţa şi agresivitatea ofiţerilor şi subofiţerilor, angajaţi ai acestui odios aparat corupt şi opresiv,  îşi motivau atitudinile prin grija pe care o manifestau pentru locul de muncă.

Cătuşele şi lanţurile, folosite cu termen permanent, erau puse la unison, tocmai pentru a umili fiinţa umană. Penitenciare, închisori, puşcării – iată termeni consacraţi în locurile de detenţie pentru cei care, printr-o decizie definitivă şi irevocabilă, sunt privaţi de libertate. Din punct de vedere etimologic, penitenciar vine de la cuvântul penitenţă, executarea unei pedepse, termen preluat de la sovietici, păstrat de puterea de după ’89; substantivul închisoare  vine de la verbul „a închide” – este termenul cel mai uzitat la nivel mondial, poate la fel ca poliţie;  puşcărie vine de la „pază cu puşcă”, poate cel mai  corect termen, dar mai puţin uzitat.

Dacă la aresturi, comuniştii au construit cel puţin un arest nou în fiecare judeţ, la nivelul închisorilor  –  aflate tot în subordinea Ministerului de Interne, instituţje militarizată,  în organigrama căreia era inclusă şi Securitatea, asta aşa, ca încadrare instituţională, căci în realitate ea era peste tot  (în penitenciare Securitatea se ocupa de deţinuţii care erau consideraţi periculoşi familiei Ceaşescu)  – nu s-a făcut aproape nimic sau mici cosmetizări într-un sistem care avea peste 70.000 de deţinuţi.

 

                                                                                            Prof.univ.dr. Florentin SCALEŢCHI

                                                                                                Fost şi actual deţinut politic

            Va continua       

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: