Monthly Archives: Martie 2014

PROTEST

S-A ÎNTÂLNIT DE NENUMĂRATE ORI CU

PROCURORI ŞI JUDECĂTORI.

A ŢINUT PRELEGERI ÎN FAŢA LOR.

Atunci nu era un pericol social !

I-AU TRECUT PRAGUL POLITICIENI

DE PRIM RANG

Atunci nu era inamicul public nr. 1 !

I-AU TRIMIS SCRISORI DE FELICITARE

INSTITUŢII ŞI FUNCŢIONARI INTERNAŢIONALI

DE PRESTIGIU

Atunci nu i se punea la îndoială onorabilitatea !

S-A BĂTUT PENTRU DREPTURILE

A MII ŞI MII DE OAMENI

Atunci nu i se contesta buna-credinţă !

S-A AFLAT ÎN PRIMA CONDUCERE A ROMÂNIEI

POSTDECEMBRISTE

Atunci nu punea în pericol ordinea publică !

 

Cui îi este frică de Scaleţchi ?

Ar avea de suferit statul de drept şi democraţia

dacă el ar fi în libertate ??

 

De ce instanţele nu au ţinut cont de viciile de procedură pe care trei avocaţi de mare prestigiu şi probitate profesională

le-au prezentat cu claritate în toate instanţele ?

Aceasta să fie esenţa statului de drept ?

Aceasta este Justiţia reformată de doamna Macovei ?

 

 

 

 

P R O T E S T

Au trecut 397 (treisutenouazecisisapte) zile de când, printr-o conspiraţie mişelească, Preşedintele Fondator OADO, prof. univ. dr. Florentin Scaleţchi, a fost rearestat. După o înscenare juridică odioasă şi o cercetare şi condamnare abuzivă, netemeinică şi nelegală, prin care instanţe după instanţe de judecată, sub presiunea vizibilă a DNA, au ignorat atât cererile avocaţilor, cât şi ale OADO, încălcând în mod repetat procedura şi, implicit, drepturile fundamentale ale acestui om care, pentru a doua oară în viaţă, trăieşte drama de a deveni din nou deţinut politic într-un regim aşa-zis democrat, regimul Băsescu, pentru că, prin opiniile lui, ieşirile publice, a deranjat de atâtea şi atâtea ori puterea.

De asemenea, au trecut 304 zile de când în România, ţară membră cu drepturi depline a ONU,  a UE, a NATO, a OSCE şi a CEDO, deţinutul politic prof. Florentin SCALEŢCHI este ţinut ilegal în detenţie peste mandatul de executare, prin abuz de putere din partea organelor statului român.

OADO, împreună cu Patronatul Român, în numele a celor 1.200.000 de membri cotizanţi şi voluntari,  protestează faţă de condamnarea politică la care a fost supus Preşedintele Fondator OADO şi Vicepreşedintele Patronatului Român, un apărător de notorietate internaţională al drepturilor fundamentale ale omului.

Cere instituţiilor statului român şi forţelor responsabile care şi-au asumat în faţa poporului obligaţia de a face lumină în toate cazurile care au avut la bază o imixtiune a politicului în actul de justiţie, să iasă din starea de tăcere şi lipsă de reacţie, mai ales că, în conformitate cu Rezoluției Parlamentului European din 17 iunie 2010 referitoare la politicile UE în favoarea apărătorilor drepturilor omului (2009/2199(INI)), art. 24 care – condamnă climatul de impunitate în privința actelor comise împotriva apărătorilor, care predomină în numeroase țări din lume (de data asta chiar într-o ţară membră a UE-România ); solicită Consiliului și Comisiei să ridice această problemă în cadrul contactelor bilaterale, îndemnând toate statele să asigure aducerea în fața justiției a făptuitorilor, indiferent de poziția sau funcția lor, prin intermediul unor proceduri disciplinare și penale independente și eficiente, având în vedere întotdeauna posibilitatea de a face recurs în fața Curții Europene a Drepturilor Omului, după epuizarea căilor interne de atac, au obligaţia să acţioneze şi să intervină cu maximă celeritate !

OADO nu va precupeţi niciun efortca, prin mijloace nonviolente, să-şi apere Preşedintele Fondator, prof. univ. dr. Florentin Scaleţchi, apelând la toate forurile naţionale şi internaţionale, pentru a opri suferinţa acestui erou recunoscut al României.

Oricât de mult va dura demersul nostru de luptă, pentru a se face dreptate în cazul unui abuz fără seamăn, având în spate dovezi zdrobitoare ale nevinovăţiei acestui luptător pentru drepturile tuturor oamenilor, un coleg deosebit, un tată de excepţie pentru copiii lui, un prieten adevărat al tuturor celor care i-au fost aproape.

Gândiţi-vă că orice clipă pierdută prin inacţiunea dumneavostră, atrage continuarea unei umilinţe şi a unei suferinţe pricinuite unui om care nu o merită şi căruia România îi este datoare cu respectul ei pentru jertfă adusă pe altarul luptei împotriva dictaturii şi  comunismului.

Faceţi ceva cât mai curând posibil, cu atât mai mult cu cât dispuneţi de toate pârgâile legale internaţionale şi naţionale de a apăra viaţa şi libertatea unui luptător pentru drepturile omului.

                                                                                                                                                 

 

   CONSILIUL DIRECTOR OADO                                    PATRONATUL ROMÂN

 


VINOVATUL DE SERVICIU – Lupta de clasă s-a relansat cu aceleaşi metode şi slogane comuniste

        Odată ajuns la Geneva şi primit ca un adevărat  “Erou” de oameni cărora nu le venea să creadă prin câtă umilinţă şi suferinţă am putut să trec în ultimii ani de viaţă, adică în cei 5 ani petrecuţi în închisoriile exterminării comuniste din România, în regim de condamnat la moarte şi recluziune totală, am început cu adevărat să realizez ce înseamnă să fii liber. Să aveţi în vedere că, totuşi, am fost eliberat din celebra închisoare politică Aiud, de pe aşa-zisa “ Zarcă”,  în 22 Decembrie1989. Cei de acolo s-au îngrozit când au auzit că mai bine de 4 (patru) ani am fost nevoit să trăiesc permanent cu lanţuri ţigăneşti (adică fiare  bătute cu nituri) la mâini şi la picioare, care aveau o greutate de 28 kg. Faptul că, am stat singur timp de 2 ani într-o celulă cu dimensiunea de 3x2x4.5 m, care nu avea geam, nu avea pat şi nici toaleta şi nimeni nu vorbea cu tine, a făcut să reprezint pentru ei un erou din scene apocaliptice. Aceşti oameni au rămas sideraţi de ce tratament ni s-a aplica în închisori nouă, deţinuţilor politici, şi se întrebau retoric, cum de am rezistat şi nu am rămas cu sechele psihice  !?!. Am fost solicitat să dau interviuri, plătite, la diverse canale celebre de radio şi televiziune din Europa de Vest, pentru a face dezvăluiri despre atrocităţile prin care au trecut cu adevarat românii în timpul regimului dictatorial al lui Ceauşescu, atrocităţi care timp de zeci de ani au fost ascunse lumii de propaganda comunistă. Erau interesaţi şi de „cozile de topor” şi despre toţi aceia care, cu maximă obedienţă, l-au servit pe dictator fără ca vreodată să se considere cumva vinovaţi de ce societatea strâmbă şi ineptă au creat, fără regretul că inclusiv copiii lor vor trăi într-o mare închisoare cu zidurile la graniţa ţării, în foame, frig şi lipsă de demnitate umană, cărora li s-a furat definitiv, chiar de către părinţii lor, şansa unei vieţi decente şi protejate de stat. Toate aceste au fost posibile  numai şi numai din cauza „activiştilor” de o obtuzitate crasă, care aplicau exerciţiul puterii  implacabil prin intermediul preţioaselor indicaţii de partid întocmai cum erau transmise de la centru, o putere abuzivă şi discreţionară, care au putut să impună o societate bolnavă. Ciuma comunistă o simţeai peste tot !

        Tot  aici la Geneva m-am întâlnit cu Preşedintele PNŢ-CD – Corneliu Coposu, împreună cu care am avut mai multe întrevederi  cu diaspora românească, dar şi la diferite conferinţe de presă în care ni se cerea să prezentăm situaţia socio-politică din România şi, desigur, invariant, noi amănunte despre Revoluţia din Decembrie’89, care a avut nenumarate victime. Şi cei de acolo, dar şi domnul Coposu, şi-ar fi dorit ca ţara să fie condusă de cei care luptaseră şi suferiseră din cauza comunismului, aşa cum se întâmplase în Polonia, Cehoslovacia sau chiar în Bulgaria, care l-au adus pe fostul rege Simeon şi l-au înscaunat în fotoliul de Premier. Am fost cu dl. Coposu la  Versoix- Elveţia, reşedinţa  Regelui Mihai, pe care l-am invitat în ţară după 45 de ani de când o părăsise după abdicarea forţată. A fost o invitaţie nedorită însă de puterea din România care se înscaunase după 22 Decembrie’89.

        Am uitat să vă relatez că fusesem numit de conducerea PNT-CD un fel de Ministru de Externe, cu misiunea de a armoniza politica externă a partidului cu diaspora românească şi, în acelaşi timp, atragerea de fonduri şi logistică în vederea susţinerii partidului, ceea ce am şi făcut cu brio.

         Numai ca în România puterea fusese confiscată definitiv tot de comunişti, de data asta de unii cu „faţa umană” şi care, vezi doamne, n-au fost niciodată de acord cu nebuniile şi tâmpeniile zilnice ale dictatorului. Ce-ţi trebuie ca  să „pui mâna pe putere” ? Ion Iliescu s-a aflat în faţa unui popor izolat de restul lumii timp de 45 de ani, prins în degringolada noilor evenimente, total debusolat, cu gândul permanent la un nou om providenţial – un nou tătuc, speriat de aceeaşi propagandă de tip comunist care îl „avertiza” că i se vinde ţara la capitalişti, (ceea ce avea de altfel să se întâmple câţiva ani mai târziu),  un popor  lipsit de exerciţiul democratic al votului, dar mai ales inconştient de câtă forţă poate avea  fiecare individ în parte prin votul lui în  a-şi alege conducatorul. Aceasta era starea naţiunii atunci când românii au fost chemaţi la votul popular democrat şi liber din 11 mai 1990.!! De altfel sloganul “Nu ne vindem ţara” a fost împărtaşit, de la Ion Iliescu şi până la ultimul propagandist al tânarului partid al FSN. Cântăreţii de curte până mai ieri ai lui Ceauşescu au devenit imediat cei mai buni aplaudaci şi propagandişti ai lui Ion Iliescu, care în unele cazuri, din acelaşi exces de zel,  chiar au  intrat şi ei în acest  partid.

        În aceeaşi perioadă, întorşi din diasporă, oameni care şi-au petrecut tinereţea în închisorile comuniste, după o aşteptare de 45 de ani, au venit să pună umărul la democratizarea României, la transformarea ei, crezând că vor putea crea un stat capitalist modern şi puternic. Oamenii aceştia, precum regele Mihai, sau Ion Raţiu şi Radu Câmpeanu, au fost primiţi cu ostilitate de o naţiune care îşi pierduse busola şi normalitatea, lucru de altfel bine exploatat de noua propagandă comunistă.

        Bătrâna şandramă comunistă, cum îl numea un contemporan în viaţă pe Ion Iliescu, în toată această perioadă preelectorală a acţionat după scenarii pe care le cunoştea foarte bine încă din tinereţe. Relevant pentru noi toţi a fost episodul cu Regele Mihai.  Vă mai aduceţi aminte, dragii mei compatrioţi, imaginile  terifiante  cu Exelenţa Sa, care era oprit la aeroport şi izgonit din ţară ca un infractor de drept comun ?

       La primele alegeri libere din România, candidaţii proveniţi din partidele politice istorice erau în marea lor majoritate destul de bătrâni, necunoscuţi de populaţie, fără surse materiale pentru viaţa lor de zi cu zi, şi cu atât mai mult pentru o campanie electorală intempestivă şi, cel mai important, fără acces la resursele bugetului consolidat al statului, aşa cum  avea FSN, care mai beneficia şi de susţinerea necondiţionată a tuturor instituţiilor statului şi a întregii logistici. Cred, totuşi, că decisiv a fost faptul că, primele alegeri “LIBERE” din România au fost oragnizate de cei care în 22 Decembrie ’89 au reuşit să confişte revoluţia poporului şi au preluat în totalitate conducerea statului, pe care ştiau să o facă foarte bine. Şi o făceau şi acum în acelaşi stil stalinist, la fel ca pe vremea Dictatorului. În definitiv ce se putea schimba în  mentalitatea şi caracterul unor oameni ataşaţi trecutului, în numai 4 luni de zile de la revoluţie încoace? Comuniştii cu faţa umană, reeşapaţi, cu ajutorul major al unei  singure televiziuni naţionale – Televiziunea Română, devenită chipurile liberă,  au câştigat fără drept de apel alegerile parlamentare şi prezidenţiale cu un scor zdrobitor de 82%  din sufragiul celor care s-au prezentat la vot.

        S-au găsit,  ca de fiecare dată, după un  scenariu bine ticluit în laboratoarele fostei securităţi, şi vinovaţii de serviciu ai eşecului alegerilor din primăvara lui ’90 al partidelor istorice. Ei se aflau în  aşa-zisa opoziţie, în persoana celor care aici, în ţară, s-au opus comunismului, care au trăit perioada exterminării de la Canal şi au îndurat teroarea securistă, dar şi a acelora care au avut neobrăzarea să  îndrăznească să fugă din marea închisoare „România”, să trăiască în occident, departe de atrocităţile comunismului, fără să fie prezenţi la dezvoltarea multilaterală a ţării sub conducătorul iubit.

 


PROTEST

S-A ÎNTÂLNIT DE NENUMĂRATE ORI CU

PROCURORI ŞI JUDECĂTORI.

A ŢINUT PRELEGERI ÎN FAŢA LOR.

Atunci nu era un pericol social !

I-AU TRECUT PRAGUL POLITICIENI

DE PRIM RANG

Atunci nu era inamicul public nr. 1 !

I-AU TRIMIS SCRISORI DE FELICITARE

INSTITUŢII ŞI FUNCŢIONARI INTERNAŢIONALI

DE PRESTIGIU

Atunci nu i se punea la îndoială onorabilitatea !

S-A BĂTUT PENTRU DREPTURILE

A MII ŞI MII DE OAMENI

Atunci nu i se contesta buna-credinţă !

S-A AFLAT ÎN PRIMA CONDUCERE A ROMÂNIEI

POSTDECEMBRISTE

Atunci nu punea în pericol ordinea publică !

 

Cui îi este frică de Scaleţchi ?

Ar avea de suferit statul de drept şi democraţia

dacă el ar fi în libertate ??

 

De ce instanţele nu au ţinut cont de viciile de procedură pe care trei avocaţi de mare prestigiu şi probitate profesională

le-au prezentat cu claritate în toate instanţele ?

Aceasta să fie esenţa statului de drept ?

Aceasta este Justiţia reformată de doamna Macovei ?

 

 

 

 

P R O T E S T

Au trecut 394 (treisutenouazecisipatru) zile de când, printr-o conspiraţie mişelească, Preşedintele Fondator OADO, prof. univ. dr. Florentin Scaleţchi, a fost rearestat. După o înscenare juridică odioasă şi o cercetare şi condamnare abuzivă, netemeinică şi nelegală, prin care instanţe după instanţe de judecată, sub presiunea vizibilă a DNA, au ignorat atât cererile avocaţilor, cât şi ale OADO, încălcând în mod repetat procedura şi, implicit, drepturile fundamentale ale acestui om care, pentru a doua oară în viaţă, trăieşte drama de a deveni din nou deţinut politic într-un regim aşa-zis democrat, regimul Băsescu, pentru că, prin opiniile lui, ieşirile publice, a deranjat de atâtea şi atâtea ori puterea.

De asemenea, au trecut 301 zile de când în România, ţară membră cu drepturi depline a ONU,  a UE, a NATO, a OSCE şi a CEDO, deţinutul politic prof. Florentin SCALEŢCHI este ţinut ilegal în detenţie peste mandatul de executare, prin abuz de putere din partea organelor statului român.

OADO, împreună cu Patronatul Român, în numele a celor 1.200.000 de membri cotizanţi şi voluntari,  protestează faţă de condamnarea politică la care a fost supus Preşedintele Fondator OADO şi Vicepreşedintele Patronatului Român, un apărător de notorietate internaţională al drepturilor fundamentale ale omului.

Cere instituţiilor statului român şi forţelor responsabile care şi-au asumat în faţa poporului obligaţia de a face lumină în toate cazurile care au avut la bază o imixtiune a politicului în actul de justiţie, să iasă din starea de tăcere şi lipsă de reacţie, mai ales că, în conformitate cu Rezoluției Parlamentului European din 17 iunie 2010 referitoare la politicile UE în favoarea apărătorilor drepturilor omului (2009/2199(INI)), art. 24 care – condamnă climatul de impunitate în privința actelor comise împotriva apărătorilor, care predomină în numeroase țări din lume (de data asta chiar într-o ţară membră a UE-România ); solicită Consiliului și Comisiei să ridice această problemă în cadrul contactelor bilaterale, îndemnând toate statele să asigure aducerea în fața justiției a făptuitorilor, indiferent de poziția sau funcția lor, prin intermediul unor proceduri disciplinare și penale independente și eficiente, având în vedere întotdeauna posibilitatea de a face recurs în fața Curții Europene a Drepturilor Omului, după epuizarea căilor interne de atac, au obligaţia să acţioneze şi să intervină cu maximă celeritate !

OADO nu va precupeţi niciun efortca, prin mijloace nonviolente, să-şi apere Preşedintele Fondator, prof. univ. dr. Florentin Scaleţchi, apelând la toate forurile naţionale şi internaţionale, pentru a opri suferinţa acestui erou recunoscut al României.

Oricât de mult va dura demersul nostru de luptă, pentru a se face dreptate în cazul unui abuz fără seamăn, având în spate dovezi zdrobitoare ale nevinovăţiei acestui luptător pentru drepturile tuturor oamenilor, un coleg deosebit, un tată de excepţie pentru copiii lui, un prieten adevărat al tuturor celor care i-au fost aproape.

Gândiţi-vă că orice clipă pierdută prin inacţiunea dumneavostră, atrage continuarea unei umilinţe şi a unei suferinţe pricinuite unui om care nu o merită şi căruia România îi este datoare cu respectul ei pentru jertfă adusă pe altarul luptei împotriva dictaturii şi  comunismului.

Faceţi ceva cât mai curând posibil, cu atât mai mult cu cât dispuneţi de toate pârgâile legale internaţionale şi naţionale de a apăra viaţa şi libertatea unui luptător pentru drepturile omului.

                                                                                                                                                 

 

   CONSILIUL DIRECTOR OADO                                    PATRONATUL ROMÂN

 


VINOVATUL DE SERVICIU – Cum „vrabia mălai visează”, aşa şi noi „democraţia” !

Momentul istoric 12 decembrie 1990 odată trecut, a dat prilejul domnului Ion Iliescu, care ştia foarte bine cum să acţioneze pentru a rămâne în fruntea ţării şi, etalându-şi viclenia şi perversitatea comunistă, în care era cu adevărat profesor, primul lucru pe care l-a făcut a fost să propună colaboratorilor lui, mai mult sau mai puţin personali, transformarea Frontului Salvării Naţionale în partid politic. Toate acestea după ce, în ianuarie, februarie şi chiar martie 1990, tot domnia sa,  public, a fost cel care le indica românilor şi colaboratorilor săi să se înscrie într-unul din partidele politice istorice, care ieşieră din „adormirea” de cel puţin 45 de ani, impusă prin abuzul bolşevicilor ruşi şi comuniştilor români.                       

         La reapariţia pe scena politică a P.N.Ţ.-C.D, în prima parte a lunii ianuarie 1990 am fost invitat de Domnul Corneliu Coposu, la noul sediu al istoricului partid. Domnia sa a fost aruncat, de regimul Petru Groza, pentru 17 ani de detenţie, în închisorile de exterminare comuniste, pentru că deţinuse funcţia de secretar personal şi apoi secretar politic al lui Iuliu Maniu, iar în 1947, când a fost arestat, era Preşedintele Filialei P.N.Ţ. Sălaj. Mă cunoştea foarte bine din propaganda zilnică a Europei Libere şi a Vocii Americii, dar şi din faptul că, în anul 1985, personal domnia sa ceruse occidentului apărarea vieţii mele şi a familiei mele.

         Ca foşti deţinuţi politici, Excelenţa Sa, cu o suferinţă mult mai îndelungată, încheiată la sfârşitul anilor ’60, eu scăpat de ciuma comunistă chiar în 22 Decembrie ’89, nu ne-a trebuit prea mult să conversăm ca să constatăm că avem acelaşi deziderat – lupta pentru a crea o ţară capitalistă cu reguli puternice, care să dea garanţia unei democraţii reale, durabile şi  a ceea ce se vroia să fie statul de drept. Imediat m-am înscris în partid şi am obţinut carnetul cu nr.104. Atunci i-am întâlnit pe Ion Diaconescu, Ticu Dumitrescu – devenit ulterior Preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici, Ioan Tepelea, Ion Lup, Ioan Puiu, toţi vicepreşedinţi ai P.N.Ţ-C.D., precum şi pe Radu Ciuceanu, devenit ulterior Preşedidntele Institutului Antitotalitarism, cu toţii vechi militanţi ai acestui partid, pentru care suferinţa trăită în închisorile exterminării comuniste nu mai conta, ei dorind, la unison, schimbarea la faţă a României, schimbarea societăţii comuniste în societate capitalistă. Era visul cu care au trăit o viaţă întreagă şi pentru care mulţi au murit. Dar am întâlnit şi oameni ai fostei Securităţi, care s-au reorientat momentului şi s-au înfiltrat în toate partidele, aşa cum a făcut domnul Liviu Petrina, care şi-a „tras” chiar şi funcţia de Secretar general al PNŢ-CD., proaspăt întors în ţară de la postul deţinut la Ambasada României în Japonia.

         Revenind la acelaşi Ion Iliescu, aşa-zisul „vinovat de serviciu”, aş putea spune că a fost un Preşedinte destul de ascultat şi permanent consultat, chiar dacă în multe domenii nu avea expertiza necesară să se pronunţe. Spre exemplu, ca vicepreşedinte al Comisiei legislative, juridice şi a drepturilor omului, am iniţiat, de comun acord cu întreaga conducere a CFSN, să demarăm elaborarea unei noi Constituţii, ori să revenim la Constituţia din 1929, care era una de sorginte democrată. Mai exista o variantă şi anume,  să preluăm prerogativele uneia dintr-un stat occidental cu vechi experienţe în consolidarea democraţiei, fie să creăm una originală, de tip dâmboviţean, la fel ca şi democraţia pe care şi-o dorea, nu-i aşa, domnul Ion Iliescu.

         Nimic nu putea fi mai dăunător şi mai periculos pentru această Comisie, care mai mult pierdea timpul făcând anticameră la Preşedinte pentru a primi acordul de a valida fiecare propoziţie sau frază, şi asta numai dacă îi plăcea cum sună. Îmi aduc aminte că în Comisie, pe lângă o parte dintre revoluţionari, cu cunoştinţe şi pregătire juridică, cum eram eu sau avocatul Oliviu Tocaci, au fost aduşi şi consilieri care pretindeau că sunt specialişti pe interpretarea corectă a Constituţiei, precum domnul Antonie Iorgovan, care s-a dovedit a fi omul lui Iliescu şi care a devenit mai târziu, în mod fals, „Părintele Constituţiei Moderne Româneşti” dacă ne gândim că elaborarea unei Constituţii presupune un întreg colectiv de oameni. Este mai mult decât cert că nu poate fi niciodată concepţia unei singure persoane! Sigur, „despre morţi numai de bine”, doar că nu mi se pare corect să intri în istorie printr-o mare mistificare.

         Nu a ieşit nimic din această primă tentativă de elaborare a unei noi Constituţii, pentru că se vroia să fie scrisă după dorinţele şi cerinţele, după chipul şi asemînarea marelui şef de curând instalat la Palatul Victoria, acolo unde Nicolae Ceauşescu, vinovatul tuturor relelor, nu avusese niciodată birou. Ăsta a fost şi motivul pentru care noi, revoluţionarii, am ales un sediu în care nu fusese instalat niciodată Dictatorul, ca nu cumva să fim bântuiţi de fantomele trecutului.

         Sesizând desele derapaje de la crearea unei Constituţii de tip nou, altceva de ce a fost cea comunistă, şi tot timpul în contradicţie cu membrii şi consilierii Comisiei, un fel de „Gică-contra”, am reuşit în final să-mi atrag antipatia multora, ba chiar s-a ajuns să fiu ameninţat cu eliminarea fizică. S-a întâmplat la etajul 23 al Hotelului Intercontinental, la o masă a restaurantului Balada, unde, alături de generalul Victor Atanasie Stănculescu se mai aflau dl. George Pop (– agent MI5 – om de afaceri de succes de la Londra, cel care, împreună cu prietenul lui, Victoraş, făcuse posibilă audcerea în ţară a aparatelor de zbor BAC, cu motoare Roll-Roys) şi colegii mei din Comisie, avocatul Oliviu Tocaci şi, desigur, consilierul Antonie Iorgovan. Sarcina de a mă pune cu „botul pe labe” i-a revenit chiar lui „Oliv” care, franc în faţă, mi-a spus că ar fi foarte bine dacă aş mai renunţa la atitudinea mea de tip revoluţionar şi cu insistenţa mea de-a dreptul bolnavă de schimbări cu adevărat democratice, dacă mai vreau să exist. Să nu uit niciodată că armata e în mâna lor şi oricând pot dispărea.

         Am tăcut, fără replică, fără atitudine. Am înghiţit în sec şi cum aveam mai multe invitaţii cu caracter permanent de la diferite organizaţii pentru apărarea drepturilor omului din întreaga lume, toţi cei care şi-au arătat ataşamentul faţă curajul meu de a-l înfrunta pe Ceauşescu şi chiar moartea în toţi cei 5 ani de detenţie, am luat decizia să plec din ţară.

         Printre acestea aveam şi o invitaţie venită din Geneva, de la sediul ONU, unde funcţiona Înaltul comisariat  pentru drepturile omului. Cum îmi trimisese şi biletul de avion, cu dată deschisă, în ziua imediat următoare, fără să spun nimănui că vreau să plec, m-am îmbarcat cu destinaţia Geneva. Am ajuns după o escală de câteva ore la Zurich, unde, din cauza iernii şi a zăpezii, am fost nevoit să zăbovesc câteva ore pentru  degivrare. Întrebarea care punea la acel moment era: cine m-a determinat să plec din ţară de urgenţă ? Să fi fost oare „noul vinovat de serviciu – Ion Iliescu” ?

         Nu cumva istoria se repeta cu aceşti indivizi de teapa şi asemănarea celor care l-au înconjurat pe Ceauşescu şi care făceau orice pentru „şeful suprem” ca să-şi arate utilitatea, urmând ca ulterior să găsească la unison „vinovatul de serviciu” ?!?.

 


VINOVATUL DE SERVICIU – Schimbarea la faţă prin mişcări de mase şi lovituri de palat

Desfiinţarea Partidului Comunist Român a însemnat apariţia imediat, în ianuarie 1990, a zeci de partide în care, desigur, i-am regăsit pe foştii propagandişti din partidul comunist, ideologi  care ne-au omorât cu apariţiile lor, cu atitudinea şi puterea lor persuasivă de a ne impune dorinţele megalomanice si nebuniile  Dictatorului. Am asistat, aproape zilnic, cum se “năşteau” partide pe bandă rulantă. Beneficiind de prerogativele deosebit de permisive ale Legii partidelor, s-au creat peste noapte circa 287 de partide politice şi partiduleţe, condusede către tot felul de indivizi care mai de care mai ciudaţi, superficiali şi găunoşi, plini însă de dorinţa de putere şi înavuţire peste noapte. Au apărut formaţiuni politice, de la cele istorice precum PNŢ-CD, PNL sau PSDR, până la declararea Frontului Salvării Naţionale ca partid politic, formaţiune care a preluat puterea in 22 decembrie ’89 şi care îşi propunea câştigarea primelor alegeri libere dintr-o Românie, chipurile, scăpată de comunism, de torţionari şi imbecilitate dusă la extrem.

         Cam tot la fel s-a întâmplat şi cu Securitatea, care, după ce a fost hulită, huiduită şi i s-a cerut moartea, a fost desfiinţată de deja celebrul Gelu Voican Voiculescu, din funcţia sa de prim-viceprim-ministru în Guvernul Roman, dar care, tot prin contribuţia domniei sale, a făcut posibilă reapariţia acestei odioase instituţii care ne-a chinuit vieţile zeci de ani la rând, disimulată de data aceasta  în alte 7 servicii secrete la nivelul instituţiilor punitive ale statului. Şi uite aşa ne-am pricopsit cu un balaur cu şapte capete !

         Omorârea balaurului cel mare a însemnat de fapt apariţia altuia cu mai multe capete, care se va dovedi mult mai greu de controlat şi de stăpânit !.

         Cu mai multe partide si cu mai multe servicii care s-au poziţionat pe tot eşichierul politic de la stânga la dreapta, să te ţii ce luptă de clasă pasională a oferit România lumii pe parcursul a 24 de ani de istorie !.

         Prima perioadă am consemnat-o chiar în 12 ianuarie 1990, când “balcoanele”  Palatului Victoria nu mai dădeau satifacţie maselor de oameni ai muncii, care voiau să schimbe puterea nou instalată. Între protestatarii din Piaţa Victoriei îi regăsim pe toţi cei care au suferit în închisorile comuniste. Aceşti oameni care şi-au petrecut mare parte din viaţă după gratii, aşteptând momentul 22 decembrie ’89  mai bine de 45 de ani, au considerat, pe bună dreptate, că de drept li se cuvine conducerea ţării. Nu a fost deloc  aşa, chiar dacă strada scanda “Schimbare, Moarte Comuniştilor,  Moarte Securităţii”.

         Pe platforma improvizată a unei tanchete îl regăsim tot pe Ion Iliescu – chipurile KGB-ist, dar şi pe Dumitru Mazilu – fost şef al Şcolii de Securitate de la Grădiştea, dar şi raportor special al României la ONU în sediul de la Viena. – chipurile CIA. Piaţa nu l-a ales pe Corneliu Coposu, pe  Radu Câmpeanu sau Sergiu Cunescu, liderii opoziţiei, aşa cum s-a întâmplat în Polonia cu Walesa sau cu Havel in Cehoslovacia, nu l-a ales nici măcar pe Mazilu, ci tot pe veşnicul comunist cu state vechi în PCR – Ion Iliescu. Şi uite  aşa, s-a mai scris o pagină din istoria frământată a acestei ţări.                

         Momentul 12 ianuarie 1990 l-am regăsit o zi mai târziu , pe 13 ianuarie, la Braşov,  unde, tot pe o tanchetă din faţa Prefecturii,  mulţimea adunată, sub imboldul Pieţei Victoria din Bucureşti, cerea cu vehemenţă, plecarea Generalului  Florea, care la momentul 22 decembrie ’89, a preluat conducerea oraşului, el fiind de altfel şeful Garnizoanei Braşov până la căderea lui Ceausescu. Intâmplător, chiar mie mi-a revenit  misiunea de a-l înlocui, precum şi numirea unui reprezentant al FSN –ului, care participase la alungarea şi arestarea tuturor celor care reprezentau puterea lui Ceauşescu.

         După câteva zile, mai precis in 20 ianuarie 1990, personal am trăit un moment de maximă ipocrizie a unui personaj sinistru care mi-a marcat viaţa. Este vorba de procurorul din cazul meu de deţinut politic, colonelul Virca Vasile, care a avut un comportament lamentabil, chiar penibil aş spune. Acest procuror fără coloană vertebrală, este cel care în 26 martie 1985, în proces public, cu 2500 de participanţi, printre care şi colegi din Compania Navală  Navrom Constanţa, cere şi obţine condamnarea mea la moarte pentru complot în vederea trădării, subminării şi sabotării societăţii comuniste din Republica Socialistă România, este acelaşi care, la numai o luna de zile, in 24 aprilie 1985, la Curtea Militară Supremă, a solicitat şi a obţinut respingerea recursului înaintat de avocaţii mei şi,ce credeti: “stupefacţie“!! – este acelaşi procuror care, cu o atitudine laudativ-admirativă de data aceasta (de, s-a schimbat regimul, s-a schimbat şi “conştiinţa” individului), în 20 ianuarie 1990 m-a declarat erou naţional, susţinând în faţa unui complet de 9 judecători de la Curtea Supremă de Justiţie că sunt, nici mai mult nici mai puţin, decât omul care a avut curajul să-l sfideze pe Dictatorul Ceauşescu şi să se opună regimului  communist.

        Întrebat ulterior, într-o întâlnire privată, când a minţit – atunci sau acum? – răspunsul stupefiant a fost: “ Ce puteam face eu, un slujbaş în Justiţia militară, când excelenţa dvs., domnule Scaleţchi, aţi  fost condamnat chiar de Ceauţşescu personal, el punându-şi apostila pe un document pe care l-am primit ca un fel de îndrumător înaintea începerii procesului politic din 25 martie 1985, la numai 8 zile de la data de 17 martie, ziua alegerilor de deputati din România, atunci când trebuia să fie ales fiul cel mai iubit al poporului”.El chiar avea dreptate, căci prin anul 1995, cineva, un revoluţionar care a “cotrobăit” prin documentele Comitetului Central, mi-a adus acest document cu indicaţia “Se condamnă la moarte”, semnat personal, cu inconfundabila semnătură, de “criminalul” Ceausescu. Cu alte cuvinte, ajungem din nou la  – “Vinovatul de serviciu” !?!acelasi Dictator Ceausescu.

         Dacă aş fi fost executat sau dacă, din cauza stresului infiorător provocat  în cele două situaţii când am fost dus în faţa plutonului de execuţie aş fi luat-o razna, probabil că nu aţi  mai fi avut ocazia să aflaţi de asemenea întâmplări şi personaje sinistre ale istoriei nicicând, dragii mei cititori.

 

 

 


Cui îi este frică de Scaleţchi ?

S-A ÎNTÂLNIT DE NENUMĂRATE ORI CU

PROCURORI ŞI JUDECĂTORI.

A ŢINUT PRELEGERI ÎN FAŢA LOR.

Atunci nu era un pericol social !

I-AU TRECUT PRAGUL POLITICIENI

DE PRIM RANG

Atunci nu era inamicul public nr. 1 !

I-AU TRIMIS SCRISORI DE FELICITARE

INSTITUŢII ŞI FUNCŢIONARI INTERNAŢIONALI

DE PRESTIGIU

Atunci nu i se punea la îndoială onorabilitatea !

S-A BĂTUT PENTRU DREPTURILE

A MII ŞI MII DE OAMENI

Atunci nu i se contesta buna-credinţă !

S-A AFLAT ÎN PRIMA CONDUCERE A ROMÂNIEI

POSTDECEMBRISTE

Atunci nu punea în pericol ordinea publică !

 Cui îi este frică de Scaleţchi ?

Ar avea de suferit statul de drept şi democraţia

dacă el ar fi în libertate ??

 De ce instanţele nu au ţinut cont de viciile de procedură pe care trei avocaţi de mare prestigiu şi probitate profesională

le-au prezentat cu claritate în toate instanţele ?

Aceasta să fie esenţa statului de drept ?

Aceasta este Justiţia reformată de doamna Macovei ?

 P R O T E S T

Au trecut 392 (treisutenouazecisidoi) zile de când, printr-o conspiraţie mişelească, Preşedintele Fondator OADO, prof. univ. dr. Florentin Scaleţchi, a fost rearestat. După o înscenare juridică odioasă şi o cercetare şi condamnare abuzivă, netemeinică şi nelegală, prin care instanţe după instanţe de judecată, sub presiunea vizibilă a DNA, au ignorat atât cererile avocaţilor, cât şi ale OADO, încălcând în mod repetat procedura şi, implicit, drepturile fundamentale ale acestui om care, pentru a doua oară în viaţă, trăieşte drama de a deveni din nou deţinut politic într-un regim aşa-zis democrat, regimul Băsescu, pentru că, prin opiniile lui, ieşirile publice, a deranjat de atâtea şi atâtea ori puterea.

De asemenea, au trecut 299 zile de când în România, ţară membră cu drepturi depline a ONU,  a UE, a NATO, a OSCE şi a CEDO, deţinutul politic prof. Florentin SCALEŢCHI este ţinut ilegal în detenţie peste mandatul de executare, prin abuz de putere din partea organelor statului român.

OADO, împreună cu Patronatul Român, în numele a celor 1.200.000 de membri cotizanţi şi voluntari,  protestează faţă de condamnarea politică la care a fost supus Preşedintele Fondator OADO şi Vicepreşedintele Patronatului Român, un apărător de notorietate internaţională al drepturilor fundamentale ale omului.

Cere instituţiilor statului român şi forţelor responsabile care şi-au asumat în faţa poporului obligaţia de a face lumină în toate cazurile care au avut la bază o imixtiune a politicului în actul de justiţie, să iasă din starea de tăcere şi lipsă de reacţie, mai ales că, în conformitate cu Rezoluției Parlamentului European din 17 iunie 2010 referitoare la politicile UE în favoarea apărătorilor drepturilor omului (2009/2199(INI)), art. 24 care – condamnă climatul de impunitate în privința actelor comise împotriva apărătorilor, care predomină în numeroase țări din lume (de data asta chiar într-o ţară membră a UE-România ); solicită Consiliului și Comisiei să ridice această problemă în cadrul contactelor bilaterale, îndemnând toate statele să asigure aducerea în fața justiției a făptuitorilor, indiferent de poziția sau funcția lor, prin intermediul unor proceduri disciplinare și penale independente și eficiente, având în vedere întotdeauna posibilitatea de a face recurs în fața Curții Europene a Drepturilor Omului, după epuizarea căilor interne de atac, au obligaţia să acţioneze şi să intervină cu maximă celeritate !

OADO nu va precupeţi niciun efortca, prin mijloace nonviolente, să-şi apere Preşedintele Fondator, prof. univ. dr. Florentin Scaleţchi, apelând la toate forurile naţionale şi internaţionale, pentru a opri suferinţa acestui erou recunoscut al României.

Oricât de mult va dura demersul nostru de luptă, pentru a se face dreptate în cazul unui abuz fără seamăn, având în spate dovezi zdrobitoare ale nevinovăţiei acestui luptător pentru drepturile tuturor oamenilor, un coleg deosebit, un tată de excepţie pentru copiii lui, un prieten adevărat al tuturor celor care i-au fost aproape.

Gândiţi-vă că orice clipă pierdută prin inacţiunea dumneavostră, atrage continuarea unei umilinţe şi a unei suferinţe pricinuite unui om care nu o merită şi căruia România îi este datoare cu respectul ei pentru jertfă adusă pe altarul luptei împotriva dictaturii şi  comunismului.

Faceţi ceva cât mai curând posibil, cu atât mai mult cu cât dispuneţi de toate pârgâile legale internaţionale şi naţionale de a apăra viaţa şi libertatea unui luptător pentru drepturile omului.

                                                                                                                                                 

 

   CONSILIUL DIRECTOR OADO                                    PATRONATUL ROMÂN

 


VINOVATUL DE SERVICIU – Pleacă ai noştri – vin ai noştri ! A plecat prima linie din PCR şi a venit a doua şi a treia linie

După ce vinovatul de serviciu, în persoana Dictatorului Ceauşescu, ne-a produs un cimitir de victime, consecinţă a tiraniei lui şi a politicii de exterminare a propriului popor, având chiar şi un plan „Z” de distrugere a întregii ţări, s-a instalat noua conducere în frunte cu Ion Iliescu, şi el un comunist cu vechi state, cu funcţii importante în PCR, intrat, vezi Doamne, în ultima perioadă a activităţii în dizgraţia familiei şi trecut pe linie moartă la editura tehnică din Casa Scânteii.

         Cu toţii am crezut că nimic nu ne mai opreşte să construim capitalismul, prosperitatea şi democraţia pentru acest popor.

         Semnalele internaţionale au fost dintre cele mai favorabile la gândul că revoluţia din România, care îşi propunea îndepărtarea Dictatorului şi schimbarea orânduirii, a fost posibilă doar cu sacrificii de vieţi omeneşti, în mare parte tineri, care nici măcar nu cunoscuseră cu adevărat plăcerile, mirajul şi complexitatea unei vieţi de om.

         Gradul de simpatie al ţărilor lumii faţă de România din acea perioadă a fost unul dintre cele mai ridicate în comparaţie cu celelalte ţări din Europa de Est şi Sud-Est, care scăpaseră de comunism prin revoluţii de catifea.

         Această emulaţie de apropiere faţă de poporul român se manifesta prin dorinţa fiecărei ţări din occident de a se alătura demersurilor de ajutorare a societăţii noi româneşti, scăpată de curând de ciuma comunistă, concretizate în oferirea de fonduri băneşti, alimente şi bunuri de larg consum, inexistente de foarte mult timp în piaţa noastră, precum şi organizarea de spectacole pe mari scene ale lumii în scopul strângerii de fonduti pentru români, ca un semn al ataşamentului acestor naţiuni cu o cauză pe care poporul român a fost nevoit să o câştige prin vărsare de sânge. Să nu mai vorbim de disponibilitatea pe care au manifestat-o clinicile din întreaga lume de a-i opera, trata şi recupera pe răniţii revoluţiei, doar pentru simpatia pe care o simţeam faţă de acest popor  năpăstuit de soartă.

         Mai mult, cine, la acea vreme, îşi arăta disponibilitatea de a imigra din România şi a se stabili într-unul din statele Europei, în SUA sau Canada, erau primiţi cu braţele deschise.

         Poate cea mai relevantă şi expresivă abordare a momentului, ca o imagine generală a tot ce a însemnat această simpatie faţă de România şi poporul ei, a fost dată de o grafică, apărută într-unul din cotidienele de prestigiu internaţional, în care toate statele Europei de Est şi Sud-Est, respectiv Germania de Est, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria şi Bulgaria, erau aliniate în ordinea ieşirii din lagărul comunist, mă refer ca dată, reprezentate fiind de nişte care alegorice,  pe deasupra cărora zbura România, poporul român, care se găsea într-o sanie trasă de 6 cai albi, simbol al momentului revoluţiei (iarnă) şi al victoriei prin sacrificii de vieţi omeneşti.

         Naivi au fost românii crezând că odată cu executarea celor doi dictatori, înmormântarea lor şi desfinţarea partidului comunist, a Securităţii şi a luptei de clasă, au îngropat definitiv trecutul cu toate tarele şi mizeriile acumulate în 45 de ani de comunism .

         Vax, nici vorbă de aşa ceva !

          Aş zice mai degrabă  că ea s-a intensificat în noi forme, mai perverse şi mai sofisticate decât le credeam şi cunoşteam noi la acea vreme.

         Cei care se instalaseră la conducerea ţării în scaunele foştilor comunişti, în frunte cu Ion Iliescu şi acoliţii lui, au început încă din prima zi a lui 1990, cu o energie cum rar o întâlneşti, neobosiţi aş zice, să-şi elimine adversarii.

         I-au eliminat rând pe rând pe toţi aşa-zişii revoluţionari, pe deţinuţii politici pe care chiar ei i-au scos din închisori şi i-au adus în fruntea ţării, pe dizidenţii acestei naţiuni, pe care îi ascultam nopţi de-a rândul pe undele bruiate de securitate ale Europei Libere, adică pe toţi cei cu care se legitimaseră între  22 decembrie ’89 şi 1 ianuarie 1990 în faţa naţiunii.

         În 17 decembrie 1989, când aînceput revolta populară la Timişoara,mă aflam în închisoarea politică Aiud, pe renumita Zarcă, în celula 17 (în aceeaşi celulă a fost închis ulterior şi Nicu Ceauşescu, fiul dictatorului). Despre declanşarea evenimentelor de la Timişoara am aflat de la un gardian, slujbaş al Securităţii, şi din clipa aceea am aşteptat cu sufletul la gură momentul eliberării, care a şi venit de altfel în 22 decembrie ’89, la orele 15.00, când, sub paza armatei, am fost scoşi din închisoare şi aduşi la Bucureşti, la Televiziunea Română de curând liberă, pentru a informa naţiunea română despre metodele de exterminare folosite în închisorile comuniste, despre atrocităţile şi chinurile la care erau supuşi deţinuţii politici.

         Acceptat, în noua conducere a statului, ca Vicepresedinte al Comisiei legislative, juridice şi a drepturilor omului, singura comisie care într-adevăr lucra în acele vremuri calde, care scotea pe bandă rulantă legi cu caracter democratic, dar şi suspendarea sau anularea acelor legi comuniste care creau discriminare şi încălcarea flagrantă a drepturilor fundamentale ale omului.

         Prin poziţia şi implicarea mea de tip revoluţionar, ca unul care în cei 5 ani de închisoare în regim de condamnat la moarte şi recluziune totală şi de acumulare de expertiză politică, îmi doream din tot sufletul schimbări de profunzime şi nu cosmetizări de tip „perestroika” şi „glasnost”, ca în URSS, aşa cum îşi dorea proaspătul Preşedinte interimar, Ion Iliescu. Acesta este motivul pentru care eu, fostul deţinut politic, am început să devin incomod pentru comuniştii cu faţă umană de curând reeşapaţi.

         Consider că domnul Preşedinte şi-a arătat ataşamentul faţă de o democraţie originală pentru România printr-un dialog permanent cu omologul lui de la Moscova, Mihail Gorbaciov, căruia îi raporta şi îl ţinea la curent zilnic cu situaţia revoluţiei din România.

         Această atitudine a mea a nemulţumit pe toţi aceia care de fapt nu-şi doreau schimbări de fond în societatea românească şi, inevitabil, am devenit o piedică în tot ce-şi propuneau să nu facă noii conducători. Unul dintre ei a fost chiar Ion Iliescu, cu care m-am contrat în păreri şi decizii importante pentru ţară.

         Spre exemplu, a existat o întreagă dezbatere, de ore poate, pe necesitatea schimbării denumirii Miliţiei în Poliţie, atâta timp cât în toată lumea civilizată poartă denumire de Poliţie şi, mai mult decât atât, Miliţia era o instituţie a trecutului, urâtă de români, pentru că a fost întotdeauna folosită, atât de PCR, cât şi de Securitate, pentru a pune în aplicare abuzurile cerute de ei.

         Domnul Iliescu s-a lăsat greu convins, el susţinând că Miliţie e o denumire populară care, din păcate, mai rămăsese doar în URSS, dar care s-a schimbat şi aici odată cu ceea ce s-a chemat destrămarea imperiului bolşevic  în 1991.

         Şi cum se pare că nu eram dorit în conducerea ţării, au apărut şi ameninţări cu exterminarea şi eliminarea fizică, la o adică, dacă nu îmi văd de treabă şi mai continui să invoc lupta pentru schimbare, democraţie şi pentru drepturile omului.