UN SISTEM PENITENCIAR MOŞTENIT DIN PERIOADA INTERBELICĂ, PERFECŢIONAT DE COMUNIŞTI

 În cadrul Direcţiei Generale a Penitenciarelor (cum se numea atunci) s-a mers, în general, pe moştenirile din perioada regalităţii şi a dictaturii Antonescu, când au fost create lagăre de muncă forţată şi de exterminare în diferite zone ale ţării, în locuri unde comuniştii vroiau să construiască diverse clădiri, poduri, terasamente, porturi, dar s-a început cu Canalul unde a fost dusă toată floarea intelectualităţii române şi pe care au reuşit să o decimeze. Penitenciarul Poarta Albă a fost, unul dintre cele mai mari astfel de lagăre din ţară, unde erau  5000 de deţinuţi. S-au făcut dormitoare din grajduri de vaci şi cai, cu încălzire la sobe, fără aerisire şi cu un miros permanent de bălegar, căci pereţii erau făcuţi din pământ, adică locuri sinistre. În zona Ardealului s-a continuat funcţionarea sistemului pe vechile clădiri rămase încă din perioada feudală. Există închisori din perioada Imperiului Austro-Ungar, a Împărătesei Maria Tereza, exemplu închisoarea Aiud, o închisoare care a creat un oraş, practic oraşul a apărut ca urmare a existenţei închisorii şi a necesităţii angajaţilor de a avea utilităţile necesare existenţei lor şi instituţiile unei urbe. Alt penitenciar similar celui de la Aiud este Gherla şi exemplele pot continua cu închisori de oraş sau de centru, construite în sistem patrulater, fiind adunate la un loc Procuratura, Judecătoria, Tribunalul şi Închisoarea, Oradea, Timişoara, Cluj. Deşi vechi, arătau mai bine decât multe alte improvizaţii din barăci, foste unităţi militare, sau chiar foste instituţii.

În vremea comunismului, OMUL nu reprezenta nimic pentru sistem, fiind tratat ca o simplă unealtă, pe care o poţi folosi oricând şi oricum, eventual să o rupi, să o distrugi, sau să o arunci pur şi simplu. Susţinându-se ideea că totul aparţine întregului popor, unul care făcea o infracţiune, pentru el şi familia lui urma calvarul, iar faptele unuia din familie avea reverberaţie pentru toţi ai casei. Erai pe viaţă ostracizat, renegat şi inexistent pentru societate, deveneai un paria, un individ de care nimeni nu mai avea nevoie, nici chiar propria familie, părinţii, fraţii şi copiii.

Comunismul, un sistem politic care a propagat ateismul, a furat românilor până şi credinţa, în închisori religia fiind total interzisă.

Asistenţa sanitară se făcea la limita acceptabilului. Dacă medicamente nu se găseau pentru populaţie în general, pentru cei aflaţi în închisori nici nu se punea problema. Totdeauna se căutau paleative în rezolvarea unor boli sau situaţii radicale. Se prefera operaţia în locul tratamentului, de exemplu, nu era posibil tratamentul dentar ci numai extracţia.

Dacă aveai nevoie de medicamente le aduceai de acasă în cazul în care ţi  se permitea acest lucru, dacă nu, erai  lăsat să suferi, ba chiar să mori, fără ca cineva să fie tras la răspundere. Cadrele medicale îşi creaseră reflexul indiferenţei şi, de regulă, erau persoane predestinate muncii în penitenciar.

Se foloseau foarte des şi doctori/deţinuţi, care căzuseră în capcanele regimului şi  regulilor lui aberante, care  făceau toată treaba celor care, slab pregătiţi fiind, acceptau acest compromis cu viaţa şi meseria aleasă de a activa în acest sistem închis.

Instrumentarul ca şi dotările dintr-un cabinet medical de închisoare arătau deplorabil, era foarte vechi, neîntreţinut şi îţi lăsa impresia unei lipse de interes a tuturor celor care îl gestionau. Injecţiile se făceau cu acelaşi ac de seringă pentru mai mulţi pacienţi. Naiba ştie dacă le sterilizau, conform normelor, atât acele cât şi tot instrumentaru1. Tehnica medicală era zero.

Închisorile în acea vreme funcţionau pe varianta unei izolări totale şi a pierderii, odată cu libertatea, şi a tuturor celorlalte drepturi. Prin sentinţele instanţelor devenite definitive şi irevocabile, erai condamnat la lipsire de libertate pe un anumit număr de ani, la lipsirea de drepturi electorale şi altele. Odată intrat în sistemul penitenciar însă, pierdeai cam toate drepturile, fără excepţie. Astfel, îţi era interzis dreptul la petiţie, la telefon, la legături cu familia, la religie, la cultură, la învăţământ, la sănătate, la educaţie fizică, la hrană şi viaţă decente.              Mâncarea se dădea pe vizetă din vase tip bidoane de lapte din aluminiu, model rusesc, vechi de circa 40 de ani. Ce vreau să spun este că, efectiv, în acelaşi spaţiu erai nevoit să dormi, să mănânci şi tot acolo îţi făceai necesităţile !. În concluzie, în penitenciarele acelor vremuri toată lumea trăia ani de zile într-un WC continuu, fără pic de intimitate.

Mâncarea era groaznică, la limita subzistenţei. Raţia zilnică de pâine era de numai 125 de grame, o pâine neagră aproape imposibil de mâncat.  Se folosea în schimb la maxim mălaiul şi arpacaşul,  iar tot ce se gătea, se asemăna perfect cu lăturile pentru porci: cartofi şi legume necurăţate, fasole cu pietre, varză împuţită sau şuncă râncedă. Supravieţuiam numai datorită unei extraordinare mobilizări fizice, dar mai ales psihice, evitând în felul ăsta scârba, sila şi degradarea morală. De la familie aveai dreptul să primeşti 5 kg. de alimente, o dată la 6 luni. Nu existau locuri unde să poţi ţine la rece eventuale alimente.

Îmbrăcămintea era în exclusivitate de la penitenciar. Aveai parte de îmbrăcămintea veche,  purtată de câteva generaţii de deţinuţi, un singur schimb de haine penale, de vară şi iarnă, în dungi, iar drept încălţări primeai bocanci vechi proveniţi din cazărmile armatei.

Lumina ardea încontinuu zi şi noapte cu o consecvenţă iritantă.

Nu exista nici o preocupare  pentru  recuperarea sau reinserţia socială a celor aflaţi după gratii. Fiind considerat un paria al societăţii, un deţinut devenea o entitate inutilă, urmărindu-se  despărţirea totală de familie, de prieteni, de copii, în scopul unei exterminări lente, dar sigure.

La vremea respectivă erau destul de puţini intelectuali în închisoare, iar deţinuţi politici – în adevăratul sens al cuvântului – la fel de puţini, fiindcă Ceauşescu anunţase, prin anii ’80, că România nu mai are deţinuţi politici. Închisorile erau pline cu infractori, acuzaţi de furt (probabil din cauza stării precare a întregii societăţi, a sărăciei care predomina în ţară), fapte cu violenţă, tâlhării, violuri, crime (de regulă sub o stare bahică), dar şi pentru infracţiuni economice. Cum statul administra tot, chiar şi chioşcurile de ziare, sigur era o mare gravitate să furi din averea statului sau să faci  evaziune fiscală. În perioada la care fac referire, nu aveam deţinuţi condamnaţi pentru consum şi trafic de droguri, astfel de infracţiuni fiind inexistente într-o ţară total izolată.

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: