VIAŢA DE INFERN DIN ÎNCHISORI – URMAREA CONLUCRĂRII DINTRE GARDIENI ŞI DEŢINUŢI

În închisoare viaţa era infernală, dar  de foarte multe ori cei arestaţi o făceau să fie şi mai greu de suportat. Cu complicitatea perversă a gardienilor, conducerea penitenciarelor complăcându-se în promiscuitate totală sub pretextul de a avea chipurile o linişte relativă în celule, erau numiţi şefi de celule diverşi infractori periculoşi, care îşi impuneau autoritatea prin forţa pumnului, aşa-zişii oameni ai puşcăriei, preferaţi ai conducerilor închisorilor, dar şi de gardieni. Exista fără doar şi poate tot felul de conivenţe între gardieni şi aceşti infractori, indiferent de cât de grave sau odioase au fost faptele comise de ei. Aceşti ”şefi de camere” îşi etalau calitatea de brute, erau tartorii celulelor şi îşi permiteau abuzuri grave şi umilinţe de toate felurile asupra celorlalţi deţinuţi.

Persoanele cu pregătire intelectuală care, printr-o nefericită neşansă a vieţii au căzut în abatere şi au fost condamnaţi cu închisoare, erau tratate ca fraieri ai închisorilor, s-a găsit şi un nume pentru ei : fraier = HUSEN, adică proşti, de care îşi băteau joc aceste rebuturi ale societăţii. Oameni serioşi cu frica lui Dumnezeu, trăiau o dramă, în urma căreia puteau să rămână taraţi pe viaţă, nişte stigmatizaţi şi chinuiţi numai pentru că aşa înţelegeau gardienii şi întregul personal al închisorilor să-şi facă datoria. Puţini  erau intelectualii care, deşi nu aveau decât un singur argument, şi anume vorba, reuşeau să se impună şi să-şi capete respectul celor din jurul lor, chiar dacă erau oameni fără nici un Dumnezeu.

În penitenciare funcţiona din plin „trocul”. Moneda de schimb la acea vreme erau ţigările „Carpaţi”, cu care puteai obţine orice, fie că vorbim de servicii, produse alimentare, cosmetice sau îmbrăcăminte.

 Vizita cu familia, indiferent de unde ar fi venit, din ce capăt al ţării, câţi de mulţi km ar fi făcut, dura în mod formal 5 minute, sub pază totală şi presiune psihică fără seamăn. Aveai dreptul la 5 kg de alimente şi un pachet cu efecte, însemnând produse cosmetice sau lenjerie intimă. Puteai scrie o dată la 6 luni şi, în funcţie de mărimea pedepsei, primeai o carte poştală. Tot ce scriai însă era riguros cenzurat. Conceptul de a contacta  telefonic familia nu exista.

Scoaterea la aer era formală, în locuri de dimensiuni meschine, care îţi dădeau impresia unei carcere cu plasă groasă de fier în loc de tavan, de parcă ai fi fost o pasăre în colivie. Spun că era formală pentru că în general nu depăşea jumătate de oră, atunci când gardianul avea chef şi uneori când insistam noi. Alte forme de educaţie fizică sau culturală erau inexistente, ba chiar interzise.

Rareori vizionam timp de o oră emisiuni la televizor (din cele două ore de emisie  a Televiziunii Române). La nivelul celulelor undeva în zona de deasupra uşii de intrare se găsea un difuzor, prin intermediul căruia eram sufocaţi de propaganda comunistă.

 Faptul că personalul îşi desfăşura activitatea, sub spectrul sabiei lui Damocles, adică terorizaţi de riscul de a-şi pierde serviciul, singura posibilitate şi sursă de existenţă într-o familie, îi făcea să fie foarte reţinuţi şi rigizi cu deţinuţii, ba chiar agresivi, deşi nimeni nu le cerea aşa ceva. Există un fel de dispreţ transmis din generaţie în generaţie faţă de deţinuţi sau hoţi, cum le plăcea gardienilor să-i denumească. În mintea lor, aceşti oameni au terminat-o definitiv cu societatea.

Ei de altfel nu erau departe de concepţia întregii populaţii care, fără să-şi dea seama,  trăia la rândul ei într-o închisoare cu zidurile la graniţele ţării şi asta pentru că omul nu reprezinta mare lucru în concepţia regimului comunist şi al dictatorului Ceauşescu. Eliberările erau urmate de calvarul urmăritului ! Timp de ani de zile după eliberare, trebuia să te prezinţi la Miliţie sau Securitate şi, indiferent de voinţa, pregătirea şi profesia  ta, să accepţi slujba pe care te obligau ei să o faci, să o exerciţi.

Asemenea meserie de gardian presupune un efort psihic extraordinar, o implicare afectivă mai mare, o acceptare benevolă a unor restricţii şi a unor posibile consecinţe negative pentru sănătatea fizică şi psihică personală. Tocmai din acest motiv, nu oricine poate să-şi aleagă această grea meserie şi să urmeze un asemenea destin. Se spune că de fapt angajaţii închisorilor fac mai multă puşcărie decât deţinuţii, gândindu-ne că ei fac acest lucru, adică îi păzesc pe deţinuţi zi de zi,  o viaţă întreagă. Din cauza bolilor profesionale cu care se pricopsesc pe timpul desfăşurării activităţii de gardian,  tot mai  puţini sunt cei  care ajung să mai mănânce pensia. Ce pare paradoxal e faptul că mulţi au transmis meseria copiilor lor, din generaţie în generaţie, de parcă alte meserii nu ar mai fi existat.

Dar cum totul ţine la urma urmei de fiinţa umană, chiar dacă avem de-a face cu un mediu cazon, neprietenos, rigid, abrutizat, totuşi şi aici există oameni cu sensibilităţi, cu implicaţii sufleteşti, cu respect şi decenţă faţă de fiinţa umană. Deşi regulamentele şi atmosfera închisorilor, presupuneau o rigiditate excesivă, nu se poate spune că am avut de-a face cu un comportament linear şi abrutizat din partea tuturor, deşi sistemul asta cerea şi impunea celor care au acceptat să profeseze acea grea meserie : o izolare totală şi permanentă. De multe ori m-am întrebat dacă nu cumva munca desfăşurată în penitenciare a produs o mutaţie psihologică în rândul gardienilor, concretizată în toleranţă şi acceptare a unor oameni bătuţi de soartă şi izolaţi de societate prin condamnările primite, multe din ele exagerat de mari, spre deosebire de cei de afară, cărora le repugnă până şi ideea de a aborda un subiect care priveşte un inculpat şi o infracţiune, dar să mai şi coabiteze cu el.

Odată cu Revoluţia din 22 decembrie 1989, când România a alungat dictatura de la putere şi a înlocuit-o cu o formă democratică de conducere, firesc era ca, aşa cum s-a întâmplat cu toate sistemele şi instituţiile ţării, şi în sistemul penitenciar să se facă o restructurare şi o nouă abordare a metodelor de implementare a acestei restructurări. Ce aveam la data respectivă – am văzut, ce urma să se facă şi să se producă – voi prezenta în continuare. Oricum, într-un sistem închis total, din care nu răzbătea niciun fel de informaţie spre exterior, era posibil orice, inclusiv să-ţi fie suprimată viaţa pe o motivaţie neverosimilă, fără să răspundă nimeni pentru aceste crime. Aşa a fost posibilă apariţia torţionarilor la toate ănchisorile, mai ales ăn cele ăn care erau ţinute persoanele condamnate politic. Din 1945 şi până în decembrie 1989, prin închisorile de exterminare şi de teroare ale comuniştilor au trecut peste 2,5 milioane de oameni. Mulţi şi-au pierdut viaţa şi au plecat la ceruri tocmai ca urmare a metodelor inumane, criminale şi ilegale pe care şi le permiteau acele brute, monştri cu chip de om. Mentalitatea era că duşmanii şi trrădătorii poporului trebuiau maltrataţi şi omorâţi.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: