DE CE NIMENI NU-ŞI DOREŞTE O REFORMĂ PROFUNDĂ ?

Nimeni nu e sensibilizat şi nici măcar nu încearcă să înţeleagă ce înseamnă a fi european, ce ofertă şi cerere există, ce-au de făcut pentru asta, la ce trebuie să renunţe şi care e câştigul final.

În mintea tuturor este o întreagă brambureală şi e şi normal, atâta timp cât acestor oameni nimeni, niciodată, nu le-a explicat ce înseamnă şi cu ce se mănâncă Uniunea Europeană.

Nu mai trebuie să ne întrebăm de ce nimic nu evoluează spre bine, de ce nimeni nu vrea să ia pisica de coadă, pentru că de fapt aceşti angajaţi ai penitenciarelor nici măcar nu pot fi acuzaţi de indolenţă, de rea-credinţă, de neseriozitate, deoarece nimeni, niciodată, nu le-a arătat ce ar trebui să facă, nimeni nu i-a dus să vadă ce înseamnă un sistem penitenciar modern în U.E. şi ce presupune asta.

Cu miniştri care au avut mai mult preocupări politicianiste, de continuă răfuială cu adversarii politici şi de plătit poliţe diverşilor parteneri,  sigur că nu i-a interesat această zonă, faţă de care, chiar public, s-au declarat ostili.

 Aşa se face că avem de-a face în acest moment cu un sistem total învechit, tributar trecutului, falimentar, abuziv, departe de orice norme, aflat permanent într-un provizorat, consumator de fonduri, găunos şi periculos, chiar demolator pentru om.

Un exemplu de cum nu trebuie să faci lucrurile în sistemul penitenciarelor este cel al ministrului Macovei, care şi-a dovedit neputinţa în a face ceva pentru acest sistem, deşi a acţionat o bună perioadă de timp în zona societăţii civile.

Cu răutăţi şi orgolii de doi bani, fără demnitate, nu poţi să înţelegi progresul şi nici care îţi este menirea şi datoria de demnitar de stat.

E grav că nimeni nu sesizează acest lucru, asistând pasivi la dramele umane din sistem care se adaugă celor din societate, degradând naţiunea.

Încă de la început, când Puterea a decis începerea negocierilor de aderare la UE, s-au stipulat minime cerinţe pentru acest sistem, dar ele au fost primite cu ostilitate.

Astfel, s-a impus montarea de cutii poştale în diverse zone de detenţie, în acest fel realizând un drept cerut cu insistentă de zeci de ani şi anume, dreptul la petiţie şi la secretul corespondenţei, drept  pe care puterea îl declara acceptat, dar care a rămas nerealizat.

S-a impus, de asemenea, montarea de posturi telefonice – de neconceput pentru potentaţii puterii zilei  – de unde se poate lua legătura cu familia, dar şi cu apărarea sau cu diverse instituţii ale statului.            

O schimbare care a marcat întregul sistem a fost reintroducerea Bisericii în închisori. Acolo unde a existat mai mare disponibilitate a conducerii, s-au construit biserici, adevărate lăcaşuri de cult, care pot rivaliza cu orice biserică de cartier, cum ar fi bisericile de la Aiud, Gherla, Colibaşi sau Rahova, iar în altele, unde nu a existat un interes real, s-a trecut la improvizaţii, bune şi astea la o adică, şi din 3-4 celule s-au realizat aşa-zise capele.

S-a creat un nou concept după 50 de ani de ateism. Chiar dacă, prin faptele comise, oamenii au greşit faţă de semenii lor, faţă de societate, faţă de preceptele biblice şi faţă de Bunul Dumnezeu, mai au şansa, deloc neimportantă, de a se spovedi şi a-şi regreta tot ce-au făcut rău în viaţă, fapta pentru care acum ispăşesc, spre răscumpărarea păcatelor lui şi a familiei lui, cu speranţa că odată şi odată Dumnezeu îşi va întoarce faţa şi spre ei. O mare şansă oferită celor aflaţi după gratii, cu care întreaga societate a fost de acord la unison.

Dar cadrele nu au văzut cu ochi buni acest lucru şi nici acum  nu  prea sunt de acord cu existenţa lăcaşurilor bisericeşti în închisori, aşa cum nu sunt de acord nici ca deţinuţii să poată vedea la televizor emisiuni cu teme religioase şi slujbe transmise de unele posturi de televiziune.

Astfel, dacă închisoarea s-a racordat la cablu, atunci poţi accesa emisiunile preluate de la cablu, iar dacă nu există aşa ceva, deţinuţii recurg la tot felul de improvizaţii pentru a confecţiona antene, în speranţa că vor reuşi să prindă emisisunea dorită, asta cu o singură  condiţie, să fie posesori ai unui aparat TV. Mai poţi avea şi un radio, eventual cu ceas, dar nu casetofon sau DVD, interdicţie pe care nimeni nu o argumentează în niciun fel.

Ce trebuie consemnat, fără teama de a greşi, este faptul că, aşa cum fiecare bordei are obiceiurile lui, tot aşa este în întreg sistemul penitenciar. Nu se poate spune că un penitenciar seamănă cu altul, nici formal, nici ca stil de administrare ori resurse şi mod de funcţionare.

Totul ţine de resursele umane şi de cât de gospodari sunt directorii. Dar cum ei sunt schimbaţi din funcţii precum „ciorapii” – adică foarte des, de multe ori fiind menţinuţi la conducere în poziţia de interimat, vă daţi seama că totul funcţionează în virtutea inerţiei. 

Toată această situaţie explică neputinţa sistemului de a răspunde la întrebări de genul : De ce în unele peni-tenciare a fost posibil să se introducă frigidere – de altfel o necesitate, mai ales pentru mediul carceral – şi în altele nu ?  De ce doar la unele penitenciare este posibil să stai la vizită cu familia, să-ţi iei de la expresorul automat o cafea sau un suc pentru copii ? Este, desigur, o normă de civilizaţie, de care mulţi chiar nu au parte. Satisfacţia de a-i umili, a-i chinui şi a le încălca demnitatea în picioare este la ordinea zilei, invocând nişte ordine şi regulamente date sau făcute de indivizi care, din cauza propriilor limite, urăsc la propriu şi ajung să umilească până la eliminare fiinţa umană.

De o sută de ani, nimeni nu s-a gândit să schimbe această mentalitate de a chinui oamenii cu percheziţii umilitoare, josnice, care îţi calcă în picioare demnitatea. Nu s-a dorit şi nici nu s-a încercat o formulă mai decentă. Totul se petrece la fel, s-au schimbat numai lucruri care ar putea fi interzise.

Dacă în vremea comunistă se căutau obiectele ascuţite, jocurile de noroc şi, în cazul intelectualilor şi deţinuţilor politici, orice mijloc de scris, citit şi hârtie, în zilele noastre, toate acestea sunt considerate, aşa cum era şi firesc, o normalitate.

În schimb, acum sunt căutate mijloace de comunicare, telefoane mobile eventual, băuturi alcoolice şi, mai nou, droguri. Şi dacă lumea,se schimbă, atitudinea şi modul în care se fac percheziţiile au rămas la fel.. Există parcă o mare satisfacţie în umilirea fiinţei umane şi înjosirea ei.

Un alt aspect care trebuie remarcat este că gardienii au comportament diferit de la o unitate la alta. Am întâlnit un gen de comportament la gardienii de la spitalele-penitenciar, un tip de comportament la penitenciarul pentru tineri şi minori, o deschidere şi o atitudine mai umană la regimul semideschis şi deschis şi un comportament inadmisibil de agresivi şi lipsit de minimul respect faţă de fiinţa umană la regimul închis, maximă siguranţă şi, cu atât mai mult, la cel catalogat ca fiind  grad sporit de risc (GSR).

Ai zice că avem de-a face cu oameni de diverse categorii şi diverse mentalităţi, care se readaptează rapid atunci când sunt trecuţi dintr-un sector de activitate în altul, de la munca din secţia vizită,  la paza din foişor, sau de la cei care asigură escorta la instanţele de judecată, cu cei care participă zilnic la activităţile curente dintr-o închisoare.

Aviz amatorilor : aceşti funcţionari ai sistemului execută de fapt şi se supun orbeşte la ordinele şefilor ierarhici.

Nu greşim deloc când afirmăm că peştele de la cap se împute. De ce nu se face rotirea cadrelor o dată pe lună ? Cine se opune acestei propuneri de bun simţ care, cu siguranţă, ar îmbunăţi indiscutabil modul de comportament, eliminându-se astfel blazarea şi rutina care, la urma urmei, îi distruge şi pe ei ca oameni ?.

Tot sistemul beneficiază de un număr important de cadre care vin la serviciu doar ca să aibă de unde pleca şi de unde lua nişte bani, sume deloc de neglijat. Îi vezi cum plimbă o hârtie o zi sau o săptămână întreagă, cum „dorm pe ei”, aşteptând să vină ora de plecare şi să rupă uşa. Îi vezi şi îi simţi că fac cu mare lehamite şi lentoare munca pe care o au de prestat.

În ţările occidentale există o proporţie de la 5 la 1 până la 3 la 1 adică 5 ofiţeri şi subofiţeri la un deţinut, în schimb în România ai să vezi o paritate de 1 la 100, ba chiar şi dei 1 la 500. Sigur că e lesne să ne dăm seama unde ne aflăm cu reeducarea, cu consilierea psihologică, cu perfectarea învă-ţământului, a culturii, a educaţiei religioase, a întreţinerii fizice, a captării în diverse programe de recuperare a celor care au căzut în greşeală într-un anumit moment al vieţii, deşi de multe ori vinovată sau părtaşă la aceste infracţiuni este poate chiar societatea în întregul ei, care nu s-a îngrijit să prevină apariţia acestor derapaje în sânul ei.

De ani buni, lumea s-a adaptat noii ere a tehnologiei şi informatizării, lucrul cu calculatorul devenind o necesitate, o cerinţă indispensabilă omului de tip nou, modern. În unele penitenciare nu se poate vorbi de aşa ceva, încă se munceşte cu creionul şi hârtia. Calculatorul e o piesă rară, de care parcă le e teamă funcţionarilor să-l folosească, miniştri nu şi-au dat interesul în sensul acesta, practic nu există noţiunea, în totalitatea ei, de informatizare a sistemului. În altă ordine de idei, nu stăm mai bine nici în justiţie, fie că vorbim de parchete de orice grad sau judecătorii, tribunale, curţi de apel sau Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: