VINOVATUL DE SERVICIU

Imagine

Vinovat pe viață ?

         Înainte de toate, Florentin Scalețchi este un poet sensibil și deseori surprinzător prin naturalețea și prospețimea versurilor, prin profunzimile lor neașteptate. Știu că voi intriga pe unii cu o astfel de afirmație, dar voi plusa și voi spune că este un talent funciar, un poet născut, iar nu făcut, cum se spune cu un obsedant truism, dar în cazul lui o asemenea demonstrație deloc hazardată se poate face pornind poate de la profesia lui de Lup de Mare, care am văzut că și pe alții, chiar mai celebri, i-a îndemnat să scrie poezii, sau poate de la viața ce i-a rezervat urcușuri și coborâșuri, mai bine spus propulsări și prăbușiri care pe altul  l-ar fi distrus de mult. Nu și pe Florentin, pe care l-am găsit, ca arestat și ”vinovat de serviciu”  în închisoarea de maximă siguranță de la Rahova mai senin decât eram eu ca vizitator în acel sumbru lăcaș, ba chiar pus pe glume și în mod evident încrezător în cauza sa. Fiindcă el este mereu omul unei cauze pe care nu o va considera niciodată pierdută, ceea ce la un om care a fost de două ori dus în fața plutonului de execuție, este normal. Uneori am impresia că încrederea și optimismul său sunt greu de înțeles și mă refer nu la situația în care se află momentan, ci la ardoarea cu care își susține ideile lui despre libertate, despre drepturile omului, despre demnitate și democrație și mai ales despre dreptate și justiție  pe care,  pe vremea când l-am cunoscut prima dată, mă gândeam că o mai și mimează, cum poate mai cred alții și acum, mai ales după campaniile mediatice de discreditare în serie la care a fost supus. El însă nu este un ideolog de șuetă, ci un om care își structurează opiniile în articole, cărți și manuale, scriind  enorm cu o neoboseală și o plăcere pe care rar le-am întâlnit chiar la condeieri de profesie. Pentru ceea ce spun am ca argument chiar raftul de cărți pe care a găsit timp să le scrie între sutele și sutele de acțiuni, manifestări, simpozioane, dezbateri naționale, organizate ca Președinte al Organizației pentru Apărarea Drepturilor Omului,  sau vizitele la penitenciare întreprinse în apărarea altora cu riscul, întâmplat, cum a și fost avertizat, de a le împărtăși soarta, între celebrările Zilelor Drepturilor Omului, unice în țară, cu defilări și fanfare și cu participarea a zeci de personalități care nu și-au pierdut încrederea în el, deși nu au toți personalitatea de a rămâne aproape și în clipele sale de restriște, ori între emisiunile de televiziune, de la posturi aflate la sute de kilometri, care fac rating fiindcă omul vorbește cu franchețe și nu ezită să spună lucrurilor pe nume sau să-i numească pe cei răspunzători, cât ar fi ei de sus-puși sau de vindicativi. De unde i s-a și tras din nou, căci așa cum spunea un geniu al cuvântului și ideii, nemuritorul Caragiale, sunt multe gânduri în oala de os care rămân acolo la mulți dintre noi fiindcă sunt și mai mulți cei cu bâte gata să ți-o spargă dacă le arunci realitatea verde în față, ba  îi mai și pui în fața oprobriului celorlalți, care se întreabă ei înșiși dacă este cineva îndreptățit să arunce primul cu piatra și care vor să demonstreze mereu că numai gloria postumă nu-i deranjează. Cei ce se aleargă după dreptate, cum spune evanghelistul, vor găsi poate în acea ipostază fericirea, dar în contingent se vor confrunta mai curând cu mefiența și invidia ce pot răbufni de unde nu te aștepți, mai ales când sunt persoane publice, pentru care, în cazul că s-ar cere  o etichetă dintr-un singur cuvânt, acela nu poate fi decât … incomod. Și pentru asta riscă să devină ”vinovați” pe viață. De unde poate unul din sensurile titlului, incitant, al acestui op.

         Astfel de gânduri mi-au stârnit textele și gândurile din această nouă carte a lui Florentin Scalețchi pe care m-a rugat să o prefațez și pe care în mare măsură le cunoșteam fiindcă unele dintre ele au fost publicate în ziarul meu ”Ultima oră” și, pe de altă parte, fiindcă el este consecvent, cum spuneam, recurent, chiar, dar asta este o dovadă că nu sunt păreri de circumstanță, ci unele elaborate și îndelung șlefuite întrucât  are această pasiune a cuvântului, cum spuneam, pe care știe să-l pună și în montura poeziei, cum vreau să și demonstrez aici, încheind aceste rânduri de îndemn să-i citiți cartea dar să-l și ”citiți” pe autor, reproducând câteva versuri, pilduitoare, mai puțin pentru el însuși, dintre multele pe care le-a scris și, cu bună prevedere, măcar atât,  le-a și publicat.

         Iată-le:

Eu am învăţat libertatea

într-o închisoare.

Acolo,

între pereţii reci ai unei celule,

au fost clipe

când m-am simţit

cel mai liber om din lume.

Propriul meu prizonier

am ajuns să fiu,

umblând liber

pe toate mările

şi oceanele pământului.

Din prea multă libertate

m-am închis în mine.

E singura temniţă

din care nu mă poate elibera nimeni,

din care n-am să pot fugi

niciodată.”

 

                                                                                                                     Prof. univ. dr. Ion Marin

Un paratrăznet pentru rateurile repetate ale acestui popor, care s-a lăsat înşelat, minţit

şi condus de indivizi care

 le-au chinuit vieţiile şi ignorat dorinţele

 

Nu e pentru nimeni un secret că România a parcurs 45 de ani de comunism şi dictatură, în ultima perioadă chiar de tipul celei din Coreea de Nord, timp în care propaganda de partid a făcut tot ce a fost posibil pentru cultul personalităţii celui sortit să conducă naţiunea.

S-au luptat din răspunderi prin aceeaşi păcătoasă propagandă să ne inoculeze în creier ura faţă de proprietate, să mergem la muncă doar ca să avem de unde veni, să ne urâm aproapele, să ştim că suntem permanent sub observarea „organului” – în cazul nostru celebra Securitate – şi să ne rezolvăm orice problemă, oricât de minoră ar fi fost, cu gândul la „Conducătorul iubit”. Orice întâmplare din viaţa ta, bună sau rea, se datora mult-stimatului Dictator. Întreaga mass-media era angajată într-o propagandă mincinoasă, păguboasă, în slujba exclusivă a marelui conducător şi gata de ripostă la orice încercare a membrilor societăţii de a se revolta sau de a critica puterea. Opiniile şi părerile lui nu numai că nu erau contrazise, ci erau puse imediat în operă de toţi slugoii care îl consiliau şi făceau tot posibilul din lume să  ducă la bun sfârşit dorinţele şi nebuniile unui despot ajuns vremelnic la puterea statului.

În 45 de ani acest popor a avut, pe lângă Dictatorul Ceauşescu,  minunata lui soţie Elena, partidul unic – Partidul Comunist Român, şi un întreg aparat represiv format din Marea Adunare Naţională, Guvern, Justiţie (reprezentată de parchete, judecătorii, tribunale, curţi de apel, Curtea Supremă de Justiţie), Poliţie (care, e drept, se chema miliţie), Armată şi, desigur, Servicii de informaţii, toate controlate şi dirijate de marea, apriga şi neiertătoarea Securitate.

Ce vreau să relev cu asta este că, de fapt, statul comunist funcţiona pe sistemul „comanda la nebun”,  pionii-executanţi având grija supremă să-şi trăiască viaţa în linişte şi obedienţa totală.  Ca nu cumva să fie sesizaţi de către „organ” cu excese de orice fel, evitau să-şi facă o casă, să-şi cumpere mai mult de o Dacie, să meargă foarte des la restaurant sau în concedii. Despre vacanţe exotice nici nu putea fi vorba în acea perioadă. La ce bun aşa viaţă ? – ar zice tot ei acum !!!

Zi de zi aceşti „enoriaşi ai cetăţii”, prin atitudinea şi comportamentul lor de slugă conştiincioasă, nu au făcut altceva decât să susţină şi chiar să consolideze un sistem, cel comunist – căci despre el este vorba, care a ajuns să fie mai târziu, după o revolţie populară cu pierderi umane, condamnat public şi declarat ilegal, inuman şi criminal.

După cum se ştie, mai devreme sau mai târziu vine şi ziua scadenţei pentru toate relele pe care le faci în viaţă, rele care nu rămân nepedepsite niciodată, şi asta aici, pe pâmânt, nu în lumea cealaltă. Si iată-ne în momentul 22 Decembrie 1989, când, atât Ceauşescu, cât şi academiciana de renume mondial Elena, au fost părăsiţi de toţi cei care le-au clădit soclurile pe care se instalaseră şi se credeau veşnici şi nemuritori. Dar momentul final l-au trăit în ziua de Crăciun a aceluiaşi an de graţie 1989, când diavolii aceştia, care ne-au chinuit vieţile atâta amar de vreme, circa 25 de ani de domnie comunistă. Aceşti monştri umani ne-au făcut să ne ploconim la ei ca la nişte divinităţi, şi-au primit pedeapsa divină, fiind la propriu ciuruiţi de gloanţele celor care până mai ieri îi adulau şi zeiificau aproape zilnic. Tot acest sistem creat în zile, săptămâni, luni şi ani de chin, obedienţă, drame umane, lipsire de demnitate şi libertate, s-a năruit ca un castel de nisip în câteva ore, fără regrete din partea nimănui, nici măcar a acelora care erau în fruntea „bucatelor” care, dintr-o dată, au devenit amare şi chiar otrăvitoare.

Cu totul paradoxal şi uneori greu de explicat este faptul că, într-un fel sau altul, nimeni din imensa armata de oameni care au făcut tot ce le stătea în putinţă să susţină sistemul comunist şi dictatura, nu au avut bunul simţ să se considere măcar „pătaţi” dacă nu răspunzători şi părtaşi pentru nemerniciile pe care le-au produs chiar ei.

Toţi, la unison, au dovedit o imensă laşitate din dorinţa, poate de înţeles, ca lor şi familiilor lor să le fie cât mai bine şi să nu li se întâmple nimic care să le pericliteze existenţa şi viaţa. Ei toţi, fie că fuseseră foşti torţionari, fie că ridicaseră mâna în Marea Adunare Naţională să-l aleagă şi susţină pe dictator, fie că făceau parte din camarila lui sau din propriul lui guvern, care puneau în aplicare necondiţionat orice dorinţă şi demenţă a celui care le era „tătuc”, fie că ieşeau ei sau îşi puneau copiii lor să iasă pe străzi în frig, să-i aplaude pe odioşii conducători, nu s-au considerat niciodată vinovaţi pentru propriile lor fapte şi atitudini.

Toţi, dar toţi, în unanimitate adică, indiferent de instituţiile din care au făcut parte până în Decembrie 1989, nu au găsit decât un singur şi unic vinovat – vinovatul de serviciu –  în persoana celui pe care, până ieri, îl glorificau şi îi pupau picioarele, „Ceauşescu”. Mai târziu au mai găsit un vinovat, că, vezi Doamne, nu ar fi făcut el atâtea atrocităţi de unul singur, ci cu aportul major al  odioasei lui soţii, Elena, până mai ieri mamă eroină, inginer, doctor, academician, savant de renume mondial, mult iubită şi stimată prim-viceprim ministru etc., în timp ce ei nici usturoi nu au mâncat, nici gura nu le-a mirosit !

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: