VINOVATUL DE SERVICIU – Pleacă ai noştri – vin ai noştri ! A plecat prima linie din PCR şi a venit a doua şi a treia linie

După ce vinovatul de serviciu, în persoana Dictatorului Ceauşescu, ne-a produs un cimitir de victime, consecinţă a tiraniei lui şi a politicii de exterminare a propriului popor, având chiar şi un plan „Z” de distrugere a întregii ţări, s-a instalat noua conducere în frunte cu Ion Iliescu, şi el un comunist cu vechi state, cu funcţii importante în PCR, intrat, vezi Doamne, în ultima perioadă a activităţii în dizgraţia familiei şi trecut pe linie moartă la editura tehnică din Casa Scânteii.

         Cu toţii am crezut că nimic nu ne mai opreşte să construim capitalismul, prosperitatea şi democraţia pentru acest popor.

         Semnalele internaţionale au fost dintre cele mai favorabile la gândul că revoluţia din România, care îşi propunea îndepărtarea Dictatorului şi schimbarea orânduirii, a fost posibilă doar cu sacrificii de vieţi omeneşti, în mare parte tineri, care nici măcar nu cunoscuseră cu adevărat plăcerile, mirajul şi complexitatea unei vieţi de om.

         Gradul de simpatie al ţărilor lumii faţă de România din acea perioadă a fost unul dintre cele mai ridicate în comparaţie cu celelalte ţări din Europa de Est şi Sud-Est, care scăpaseră de comunism prin revoluţii de catifea.

         Această emulaţie de apropiere faţă de poporul român se manifesta prin dorinţa fiecărei ţări din occident de a se alătura demersurilor de ajutorare a societăţii noi româneşti, scăpată de curând de ciuma comunistă, concretizate în oferirea de fonduri băneşti, alimente şi bunuri de larg consum, inexistente de foarte mult timp în piaţa noastră, precum şi organizarea de spectacole pe mari scene ale lumii în scopul strângerii de fonduti pentru români, ca un semn al ataşamentului acestor naţiuni cu o cauză pe care poporul român a fost nevoit să o câştige prin vărsare de sânge. Să nu mai vorbim de disponibilitatea pe care au manifestat-o clinicile din întreaga lume de a-i opera, trata şi recupera pe răniţii revoluţiei, doar pentru simpatia pe care o simţeam faţă de acest popor  năpăstuit de soartă.

         Mai mult, cine, la acea vreme, îşi arăta disponibilitatea de a imigra din România şi a se stabili într-unul din statele Europei, în SUA sau Canada, erau primiţi cu braţele deschise.

         Poate cea mai relevantă şi expresivă abordare a momentului, ca o imagine generală a tot ce a însemnat această simpatie faţă de România şi poporul ei, a fost dată de o grafică, apărută într-unul din cotidienele de prestigiu internaţional, în care toate statele Europei de Est şi Sud-Est, respectiv Germania de Est, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria şi Bulgaria, erau aliniate în ordinea ieşirii din lagărul comunist, mă refer ca dată, reprezentate fiind de nişte care alegorice,  pe deasupra cărora zbura România, poporul român, care se găsea într-o sanie trasă de 6 cai albi, simbol al momentului revoluţiei (iarnă) şi al victoriei prin sacrificii de vieţi omeneşti.

         Naivi au fost românii crezând că odată cu executarea celor doi dictatori, înmormântarea lor şi desfinţarea partidului comunist, a Securităţii şi a luptei de clasă, au îngropat definitiv trecutul cu toate tarele şi mizeriile acumulate în 45 de ani de comunism .

         Vax, nici vorbă de aşa ceva !

          Aş zice mai degrabă  că ea s-a intensificat în noi forme, mai perverse şi mai sofisticate decât le credeam şi cunoşteam noi la acea vreme.

         Cei care se instalaseră la conducerea ţării în scaunele foştilor comunişti, în frunte cu Ion Iliescu şi acoliţii lui, au început încă din prima zi a lui 1990, cu o energie cum rar o întâlneşti, neobosiţi aş zice, să-şi elimine adversarii.

         I-au eliminat rând pe rând pe toţi aşa-zişii revoluţionari, pe deţinuţii politici pe care chiar ei i-au scos din închisori şi i-au adus în fruntea ţării, pe dizidenţii acestei naţiuni, pe care îi ascultam nopţi de-a rândul pe undele bruiate de securitate ale Europei Libere, adică pe toţi cei cu care se legitimaseră între  22 decembrie ’89 şi 1 ianuarie 1990 în faţa naţiunii.

         În 17 decembrie 1989, când aînceput revolta populară la Timişoara,mă aflam în închisoarea politică Aiud, pe renumita Zarcă, în celula 17 (în aceeaşi celulă a fost închis ulterior şi Nicu Ceauşescu, fiul dictatorului). Despre declanşarea evenimentelor de la Timişoara am aflat de la un gardian, slujbaş al Securităţii, şi din clipa aceea am aşteptat cu sufletul la gură momentul eliberării, care a şi venit de altfel în 22 decembrie ’89, la orele 15.00, când, sub paza armatei, am fost scoşi din închisoare şi aduşi la Bucureşti, la Televiziunea Română de curând liberă, pentru a informa naţiunea română despre metodele de exterminare folosite în închisorile comuniste, despre atrocităţile şi chinurile la care erau supuşi deţinuţii politici.

         Acceptat, în noua conducere a statului, ca Vicepresedinte al Comisiei legislative, juridice şi a drepturilor omului, singura comisie care într-adevăr lucra în acele vremuri calde, care scotea pe bandă rulantă legi cu caracter democratic, dar şi suspendarea sau anularea acelor legi comuniste care creau discriminare şi încălcarea flagrantă a drepturilor fundamentale ale omului.

         Prin poziţia şi implicarea mea de tip revoluţionar, ca unul care în cei 5 ani de închisoare în regim de condamnat la moarte şi recluziune totală şi de acumulare de expertiză politică, îmi doream din tot sufletul schimbări de profunzime şi nu cosmetizări de tip „perestroika” şi „glasnost”, ca în URSS, aşa cum îşi dorea proaspătul Preşedinte interimar, Ion Iliescu. Acesta este motivul pentru care eu, fostul deţinut politic, am început să devin incomod pentru comuniştii cu faţă umană de curând reeşapaţi.

         Consider că domnul Preşedinte şi-a arătat ataşamentul faţă de o democraţie originală pentru România printr-un dialog permanent cu omologul lui de la Moscova, Mihail Gorbaciov, căruia îi raporta şi îl ţinea la curent zilnic cu situaţia revoluţiei din România.

         Această atitudine a mea a nemulţumit pe toţi aceia care de fapt nu-şi doreau schimbări de fond în societatea românească şi, inevitabil, am devenit o piedică în tot ce-şi propuneau să nu facă noii conducători. Unul dintre ei a fost chiar Ion Iliescu, cu care m-am contrat în păreri şi decizii importante pentru ţară.

         Spre exemplu, a existat o întreagă dezbatere, de ore poate, pe necesitatea schimbării denumirii Miliţiei în Poliţie, atâta timp cât în toată lumea civilizată poartă denumire de Poliţie şi, mai mult decât atât, Miliţia era o instituţie a trecutului, urâtă de români, pentru că a fost întotdeauna folosită, atât de PCR, cât şi de Securitate, pentru a pune în aplicare abuzurile cerute de ei.

         Domnul Iliescu s-a lăsat greu convins, el susţinând că Miliţie e o denumire populară care, din păcate, mai rămăsese doar în URSS, dar care s-a schimbat şi aici odată cu ceea ce s-a chemat destrămarea imperiului bolşevic  în 1991.

         Şi cum se pare că nu eram dorit în conducerea ţării, au apărut şi ameninţări cu exterminarea şi eliminarea fizică, la o adică, dacă nu îmi văd de treabă şi mai continui să invoc lupta pentru schimbare, democraţie şi pentru drepturile omului.

 

 

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: