VINOVATUL DE SERVICIU – Cum „vrabia mălai visează”, aşa şi noi „democraţia” !

Momentul istoric 12 decembrie 1990 odată trecut, a dat prilejul domnului Ion Iliescu, care ştia foarte bine cum să acţioneze pentru a rămâne în fruntea ţării şi, etalându-şi viclenia şi perversitatea comunistă, în care era cu adevărat profesor, primul lucru pe care l-a făcut a fost să propună colaboratorilor lui, mai mult sau mai puţin personali, transformarea Frontului Salvării Naţionale în partid politic. Toate acestea după ce, în ianuarie, februarie şi chiar martie 1990, tot domnia sa,  public, a fost cel care le indica românilor şi colaboratorilor săi să se înscrie într-unul din partidele politice istorice, care ieşieră din „adormirea” de cel puţin 45 de ani, impusă prin abuzul bolşevicilor ruşi şi comuniştilor români.                       

         La reapariţia pe scena politică a P.N.Ţ.-C.D, în prima parte a lunii ianuarie 1990 am fost invitat de Domnul Corneliu Coposu, la noul sediu al istoricului partid. Domnia sa a fost aruncat, de regimul Petru Groza, pentru 17 ani de detenţie, în închisorile de exterminare comuniste, pentru că deţinuse funcţia de secretar personal şi apoi secretar politic al lui Iuliu Maniu, iar în 1947, când a fost arestat, era Preşedintele Filialei P.N.Ţ. Sălaj. Mă cunoştea foarte bine din propaganda zilnică a Europei Libere şi a Vocii Americii, dar şi din faptul că, în anul 1985, personal domnia sa ceruse occidentului apărarea vieţii mele şi a familiei mele.

         Ca foşti deţinuţi politici, Excelenţa Sa, cu o suferinţă mult mai îndelungată, încheiată la sfârşitul anilor ’60, eu scăpat de ciuma comunistă chiar în 22 Decembrie ’89, nu ne-a trebuit prea mult să conversăm ca să constatăm că avem acelaşi deziderat – lupta pentru a crea o ţară capitalistă cu reguli puternice, care să dea garanţia unei democraţii reale, durabile şi  a ceea ce se vroia să fie statul de drept. Imediat m-am înscris în partid şi am obţinut carnetul cu nr.104. Atunci i-am întâlnit pe Ion Diaconescu, Ticu Dumitrescu – devenit ulterior Preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici, Ioan Tepelea, Ion Lup, Ioan Puiu, toţi vicepreşedinţi ai P.N.Ţ-C.D., precum şi pe Radu Ciuceanu, devenit ulterior Preşedidntele Institutului Antitotalitarism, cu toţii vechi militanţi ai acestui partid, pentru care suferinţa trăită în închisorile exterminării comuniste nu mai conta, ei dorind, la unison, schimbarea la faţă a României, schimbarea societăţii comuniste în societate capitalistă. Era visul cu care au trăit o viaţă întreagă şi pentru care mulţi au murit. Dar am întâlnit şi oameni ai fostei Securităţi, care s-au reorientat momentului şi s-au înfiltrat în toate partidele, aşa cum a făcut domnul Liviu Petrina, care şi-a „tras” chiar şi funcţia de Secretar general al PNŢ-CD., proaspăt întors în ţară de la postul deţinut la Ambasada României în Japonia.

         Revenind la acelaşi Ion Iliescu, aşa-zisul „vinovat de serviciu”, aş putea spune că a fost un Preşedinte destul de ascultat şi permanent consultat, chiar dacă în multe domenii nu avea expertiza necesară să se pronunţe. Spre exemplu, ca vicepreşedinte al Comisiei legislative, juridice şi a drepturilor omului, am iniţiat, de comun acord cu întreaga conducere a CFSN, să demarăm elaborarea unei noi Constituţii, ori să revenim la Constituţia din 1929, care era una de sorginte democrată. Mai exista o variantă şi anume,  să preluăm prerogativele uneia dintr-un stat occidental cu vechi experienţe în consolidarea democraţiei, fie să creăm una originală, de tip dâmboviţean, la fel ca şi democraţia pe care şi-o dorea, nu-i aşa, domnul Ion Iliescu.

         Nimic nu putea fi mai dăunător şi mai periculos pentru această Comisie, care mai mult pierdea timpul făcând anticameră la Preşedinte pentru a primi acordul de a valida fiecare propoziţie sau frază, şi asta numai dacă îi plăcea cum sună. Îmi aduc aminte că în Comisie, pe lângă o parte dintre revoluţionari, cu cunoştinţe şi pregătire juridică, cum eram eu sau avocatul Oliviu Tocaci, au fost aduşi şi consilieri care pretindeau că sunt specialişti pe interpretarea corectă a Constituţiei, precum domnul Antonie Iorgovan, care s-a dovedit a fi omul lui Iliescu şi care a devenit mai târziu, în mod fals, „Părintele Constituţiei Moderne Româneşti” dacă ne gândim că elaborarea unei Constituţii presupune un întreg colectiv de oameni. Este mai mult decât cert că nu poate fi niciodată concepţia unei singure persoane! Sigur, „despre morţi numai de bine”, doar că nu mi se pare corect să intri în istorie printr-o mare mistificare.

         Nu a ieşit nimic din această primă tentativă de elaborare a unei noi Constituţii, pentru că se vroia să fie scrisă după dorinţele şi cerinţele, după chipul şi asemînarea marelui şef de curând instalat la Palatul Victoria, acolo unde Nicolae Ceauşescu, vinovatul tuturor relelor, nu avusese niciodată birou. Ăsta a fost şi motivul pentru care noi, revoluţionarii, am ales un sediu în care nu fusese instalat niciodată Dictatorul, ca nu cumva să fim bântuiţi de fantomele trecutului.

         Sesizând desele derapaje de la crearea unei Constituţii de tip nou, altceva de ce a fost cea comunistă, şi tot timpul în contradicţie cu membrii şi consilierii Comisiei, un fel de „Gică-contra”, am reuşit în final să-mi atrag antipatia multora, ba chiar s-a ajuns să fiu ameninţat cu eliminarea fizică. S-a întâmplat la etajul 23 al Hotelului Intercontinental, la o masă a restaurantului Balada, unde, alături de generalul Victor Atanasie Stănculescu se mai aflau dl. George Pop (– agent MI5 – om de afaceri de succes de la Londra, cel care, împreună cu prietenul lui, Victoraş, făcuse posibilă audcerea în ţară a aparatelor de zbor BAC, cu motoare Roll-Roys) şi colegii mei din Comisie, avocatul Oliviu Tocaci şi, desigur, consilierul Antonie Iorgovan. Sarcina de a mă pune cu „botul pe labe” i-a revenit chiar lui „Oliv” care, franc în faţă, mi-a spus că ar fi foarte bine dacă aş mai renunţa la atitudinea mea de tip revoluţionar şi cu insistenţa mea de-a dreptul bolnavă de schimbări cu adevărat democratice, dacă mai vreau să exist. Să nu uit niciodată că armata e în mâna lor şi oricând pot dispărea.

         Am tăcut, fără replică, fără atitudine. Am înghiţit în sec şi cum aveam mai multe invitaţii cu caracter permanent de la diferite organizaţii pentru apărarea drepturilor omului din întreaga lume, toţi cei care şi-au arătat ataşamentul faţă curajul meu de a-l înfrunta pe Ceauşescu şi chiar moartea în toţi cei 5 ani de detenţie, am luat decizia să plec din ţară.

         Printre acestea aveam şi o invitaţie venită din Geneva, de la sediul ONU, unde funcţiona Înaltul comisariat  pentru drepturile omului. Cum îmi trimisese şi biletul de avion, cu dată deschisă, în ziua imediat următoare, fără să spun nimănui că vreau să plec, m-am îmbarcat cu destinaţia Geneva. Am ajuns după o escală de câteva ore la Zurich, unde, din cauza iernii şi a zăpezii, am fost nevoit să zăbovesc câteva ore pentru  degivrare. Întrebarea care punea la acel moment era: cine m-a determinat să plec din ţară de urgenţă ? Să fi fost oare „noul vinovat de serviciu – Ion Iliescu” ?

         Nu cumva istoria se repeta cu aceşti indivizi de teapa şi asemănarea celor care l-au înconjurat pe Ceauşescu şi care făceau orice pentru „şeful suprem” ca să-şi arate utilitatea, urmând ca ulterior să găsească la unison „vinovatul de serviciu” ?!?.

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: