VINOVATUL DE SERVICIU – Am ales România şi am rămas dezamăgit

Tot la Geneva – un oraş de care devii ataşat pe viaţă după ce ai ocazia să-l vizitezi, să-l parcurgi cu piciorul, căci e un adevărat regal să vezi cum un oraş medieval e întreţinut şi păstrat de generaţi întregi neschimbat. Aici am primit o ofertă pe care, sincer, mulţi dintre semenii mei nu ar fi refuzat-o.

         Iniţial, la sediul ONU, într-o adunare selectă, din care nu a lipsit conducerea instituţiei, respectiv, Înaltul comisar pentru drepturile omului, dar şi mulţi dintre cei care, prin atitudinea şi gesturile lor publice, au pus umărul la apărarea vieţii şi a familiei mele, care era nevoită să îndure zilnic mizeriile tuturor celor care susţineau cu zel acel regim criminal. De altfel, întrunul din romanele mele, scris în perioada imediat următoare Revoluţiei, am relevat această situaţie grea şi zdrobitoare pentru orice om, printr-un simplu MOTTO : Mai presus de orice, în închisoare am suferit pentru că, din pricina mea, deşi în libertate, un om suferea mai mult decât mine – MAMA !”

         Toată această adunare murea de nerăbdare de a afla cât mai multe despre fapta mea de mare curaj, de-a dreptul nebunească, de a-mi alege LIBERTATEA într-un mod cu totul special. Încercări de fugă, de evadare din lagărul comunist  (cum ziceam eu, din marea închisoare numită România) s-au tot făcut pe la graniţele de vest ale ţării, fie pe uscat ori pe Dunăre, la graniţa cu fosta Iugoslavie, prin zona Porţile de Fier, sau pe Marea Neagră, cu bărci impovizate, colace, tuburi de oxigen şi chiar inotând până la epuizarea fizică, dar niciodată, nicăieri în lume, cu un vas de asemenea mărime şi dimensiuni, o navă de 12500 Tdv, care avea 235 m. lungime, nava URICANI, aparţinând Flotei Republicii Socialiste România, proprietatea comuniştilor,  încărcată cu minereu de fier şi cu echipaj cu tot la bord. De-a dreptul de neînţeles pentru majoritatea dintre cei prezenţi era că fapta a fost făcută tocmai şi nu întâmplător în 17 martie 1985, ziua alegerilor de deputaţi din România, atunci când trebuia să fie reales „cel mai iubit fiu al poporului”, de cine ?!?, de nimeni altul decât de cel mai tânăr comandant de cursă lungă din Europa şi probabil din lume, ajuns în această supremă funcţie la frageda vârstă de 26 de ani – adică „CHIAR EU”, fiind însoţit în această aventură periculoasă – care avea să-mi aducă două condamnări la moarte pentru complot în vederea trădării, subminării şi sabotării societăţii comuniste din R.S.România – de un deputat în Marea Adunare Naţională, în persoana Directorului Teatrului de Dramă şi Comedie din Constanţa –  dl. Lucian IANCU.

         Interesul celor de la Geneva a fost la fel de mare atunci când le-am relatat despre multiplele tratamente dezumanizante şi a mijloacelor de exterminare fizică şi psihică aplicate deţinuţilor politici în închisoarile dictatorului, pentru cei care îndrăzniseră să se opună regimului, toţi cei care, prin faptele lor mai mult sau mai puţin de rezonanţă internaţională, au atras atenţia lumii civilizate cu privire la societatea imperfectă şi bolnavă în care trăiau şi erau chinuiţi românii.

         Cu o sală înmărmurită de grozăviile povestirii mele, cu persoane cu ochi înlăcrimaţi şi cu o apropiere sufletească vizibilă la stările mele sufleteşti de-a lungul celor 5 ani de închisoare în regim de condamnat la moarte şi recluziune totală, mi-am încheiat expunerea cu un cuvânt de final prin care am mulţumit şi elogiat aportul adus de acei oameni minunaţi la susţinerea mea morală şi, de ce nu, chiar materială a mamei mele, într-o perioadă foarte dificilă din viaţa mea şi a familiei mele.

         În ropote de aplauze şi îmbrăţişări, m-am despărţit de acele suflete bune şi deschise pentru apărarea fiinţei umane, pe care ei o iubeau adevărat şi dezinteresat, cu gândul la lupta cu toate formele de discriminare, de rasism sau inechitate umană, numai şi numai pentru demnitatea ei.

         La despărţire mi-au smuls promisiunea că în două săptămâni ne vom reîntâlni în acelaşi loc şi în aceeaşi formaţie, după un mic sejur de acomodare pus la dispoziţie de către ei, prin diverse ţări occidentale.

         După ce am putut să admir realizările arhitecturale ale oamenilor din diverse perioade istorice şi să mă bucur de atmosfera boemă a unor oraşe care, în sute de ani, şi-au găsit liniştea şi respectul autorităţilor faţă de conlocuitorii lor, ne-am reîntâlnit în aceeaşi citadelă de vis – Geneva, unde pentru prima dată în viaţă mi se oferea, după 5 ani de suferinţă, ceva pentru viitorul vieţii mele. Probabil că impresionaţi la propriu de tot ce îndurasem din partea uneltelor dictatorului Ceauşescu, mi s-a spus : „Alegeţi-vă ţara, din cele 216 state membru ale ONU, unde vreţi să trăiţi, şi acolo veţi trăi fără niciun impediment”.

         Răspunsul meu, venit spontan şi emoţionant, a fost : „ROMÂNIA” !

         De neînţeles alegerea mea pentru mulţi dintre cei prezenţi, după toate relele întâmplate în ultimii 5 ani în viaţa mea, de-a dreptul şocantă pentru alţii, motiv pentru care s-a stabilit o nouă întâlnire, pentru a refleca şi a lua o decizie cu privire la propunerea făcută.

         După alte două săprămâni de gîndire şi vise de toate felurile, într-un repertoriu cât se poate de colorat şi fantezist, am rămas la aceeaşi opţiune, fără regrete pentru acel moment, România.

         Această alegere a mea aşa de mult a impresionat asistenţa încât, la câteva zile, mi s-a oferit şansa ca una dintre puţinele, dar extrem de serioase membre ale ONU din anii 1990, „Societatea Internaţională pentru Drepturile Omului”, cu sediul central la Frankfurt-Germania, să fie reprezentată de mine în România, cu obligaţia să o implementez şi să o dezvolt la nivel local, ceea ce aveam să şi fac imediat ce m-am întors în ţară. La 26 mai 1990, Guvernul României, prin semnătura fostului meu coleg de celulă din anul 1985, din fosta închisoare Rahova  (nu cea de azi, în care sunt din nou deţinut politic), la data respectivă viceprim-ministru, Gelu Voican Voiculescu, se aprobă funcţionarea pentru prima dată în ţară  a unei organizaţii internaţionale.Ea avea ca deziderat, pe cât de nobil şi de frumos, pe atât de greu de realizat, următoarele : cunoaşterea, aplicarea şi respectarea drepturilor omului într-un stat în care oamenii puterii, cu bună ştiinţă, le-au încălcat timp de 45 de ani de comunism.

         Ce naiv am putut fi ! Atunci nu aveam decât 35 de ani şi mi se părea că venise timpul adevăratelor schimbări pentru ţara mea. N-am realizat că de fapt mă întorceam într-o Românie în care cetăţenii ei nu conştientizau că ţara şi-a schimbat sensul de mers, că au trecut de la comunism la capitalism, că regula jocului e alta, că instituţiile statului sunt în slujba cetăţenilor şi nu invers. M-am întors într-o România în care a urmat distrugerea sistematică a economiei şi transformarea ei în „mormane de fier vechi” bune de dat la export, desfiinţarea CAP-urilor şi, odată cu ele, şi a agriculturii care a devenit una de subzistenţă, s-au făcut tot felul de privatizări care mai de care mai dubioase. Am asistat, fără să pot face ceva, la vânzarea sau pierderea flotei, a petrolului şi gazelor naturale, a băncilor româneşti şi a industriei profitabile pe preţuri de cele mai multe ori modice şi trecerea la o economie hei-rup-istă şi de junglă.

         Nu puteam crede că voi asista la un adevărat exod de conaţionali în întreaga lume în fuga după un loc de muncă, la o scădere dramatică a natalităţii cu circa 3 milioane de suflete, la rebrenduirea tuturor celor care ne-au amărât viaţa atâta amar de vreme, la apariţia milionarilor şi miliardarilor de carton, dar şi a îmbogăţiţilor din politică, la intensificarea, mai mult decât în oricare perioadă, a luptei de clasă, la învrăjbirea diverselor categorii sociale în scop politic şi propagandistic, în vederea găsirii de învinuiri şi a vinovaţilor de serviciu, care să-i acopere pe toţi cei vinovaţi cu adevărat de genocidul produs cu meticulozitate şi profesionalism împotriva acestei naţiuni.

         Cum să câştige primele alegeri libere la Preşedinţia României unul care trăise la Londra şi „purta papion”, cum era Ion RAŢIU şi care le spunea românilor ce urma să li se întâmple într-o societate capitalistă ?. Ne amintim cu toţii cum acest accesoriu vestimentar, papionul,  i-a deranjat foarte mult pe comuniştii şi securiştii „reeşapaţi”, care vedeau în el un simbol al capitalismului, tot aşa cum chinezii lui Mao vedeau cravata ca pe ceva putred, ce aparţine societăţii de consum, dar pe care propaganda comunistă a folosit-o cu brio în campania electorală, ca o vulnerabilitate a celor care îndrăzniseră să o poarte, în timpul primei campanii electorale aşa-zis libere din România.

Mereu deranjant pentru o anumită parte din politicienii noştri, acest accesoriu va mai fi de-a lungul timpului motiv de dispută şi injurii în lupta de clasă din România noastră pitorească. La 16 ani distanţă, şi Preşedintele Băsescu, într-o dispută cu Premierul  liberal Călin Tăriceanu, îl ataca dur, spunându-i ironic: „Dumneata care eşti european cu papion la gât” ! Replica la această zeflemea băsistă a fost că, de a doua zi, o perioadă lungă de timp, toţi liberalii mergeau la locurile lor de muncă, inclusiv în Parlament, cu „papion” !

         Dar cel mai grav aspect care a marcat perioada postrevoluţionară mi s-a părut faptul că degeaba îţi iubeşti ţara, degeaba te zbaţi şi lupţi pentru imaginea ei în lume, degeaba îţi arăţi onestitatea şi ataşamentul faţă de valorile morale şi materiale ale acestei ţări, degeaba te-ai sacrificat şi ţi-ai pus în pericol uneori şi viaţa, nu o să izbândeşti dacă nu eşti un adevărat cameleon, care de fiecare dată să fie în graţiile puterii. Există pericolul real ca, în mod discreţionar, orice putere, folosind instituţiile statului în scop propriu, să îţi poată schimba destinul şi să te poată transforma peste noapte într-un paria al societăţii pe care tu ai servit-o cu toată fiinţa ta până la momentul deciziei politice de  eliminare a ta din societate.

         Atunci, la începutul anilor 1990, n-aş fi crezut nici o clipă că doar după 15 ani de la Revoluţie, în forme noi, mult mai perverse şi sofisticate, metodele Securităţii de altădată vor fi prezente zi de zi în viaţa noastră, că se poate trăi cu mult mai rău decât în comunism, căci degeaba ai galantarele pline cu produse dacă nu ai bani cu care să le cumperi ! Cine s-ar fi gândit că va veni vremea când o să ajungem din nou  să ne ferim să vorbim la telefon, să ne suspectăm şi să ne urâm aproapele, să înghiţim mârlăniile, abjecţiile şi grosolăniile unor interlopi care şi-au cumpărat locuri calde în Parlament sau Guvern.

Şi asta nu e tot. 

Sunt dezamăgit că acest popor a fost adus din nou la starea de adormire, că şi-a reacţiile şi imboldul de la Revoluţie, iar azi, contrar voinţei lui, este din nou minţit şi manipulat, îngenunchiat, înjosit şi chinuit şi asta numai pentru că are un grad de toleranţă mult mai mare decât alte naţiuni şi încă nu a trăit experienţa unei democraţii reale, concrete şi consolidate, aşa cum sunt cele din vestul Europei.

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: