VINOVATUL DE SERVICIU – Noua Constituţie şi falsa democraţie la români

Un pas mare către implementarea democraţiei în România a fost dat de dorinţa tuturor forţelor politice, de la putere şi din opoziţie, de crearea unei noi Constituţii ca lege fundamentală a unui stat, care reglementează principiile generale de organizare a statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor şi autorităţilor publice.

         Nu a fost un proces uşor şi nici de scurtă durată, ci mai degrabă unul anevoios şi destul de lung.

         Vă spuneam, la începutul cărţii, că personal am fost Vicepreşedinte al Comisiei legislative, juridice şi a drepturilor omului, imediat după întrunirea FSN-ului în plen, de altfel singura comisie care era trebuia, prin natura atribuţiilor ce-i reveneau,  să lucreze la foc continuu imediat după revoluţie. La acel moment era obligatoriu să desfiinţăm în primul rând toate, sau aproape toate, aberaţiile legislative ale comuniştilor, care nu aveau nimic de a face cu statul de drept, ba mai mult, ne-au umilit, ne-au călcat în picioare demnitatea şi ne-au amărât şi oropsit viaţa timp de mulţi ani. Îmi amintesc ce bucurie am indus în rândul populaţiei atunci când am deschis graniţele pentru toţi cetăţenii români ! Vă daţi seama ce a însemnat să poţi părăsi oricând ţara fără ca cineva să-ţi pună oprelişti ? Sau când am dat voie ca femeile să poată face avort, fără teama de a fi încarcerate sau că pot muri din cauza unor intervenţii empirice şi neigienice.

         Un adevărat cadou oferit întregii naţiuni a fost momentul când, la trecerea dintre ani – 1989-1990 – în mesajul de anul nou, am desfiinţat pentru totdeauna pedeapsa cu moartea.  Eu eram exemplul viu al unui abuz care a fost făcut de statul comunist şi care se putea sfârşi tragic pentru propria-mi viaţă.

         Condamnat de două ori la moarte pentru „Complot în vederea trădării, subminării şi sabotării societăţii socialiste din România”, după ce mi-a fost respins recursul de către Curtea Militară Supremă de Justiţie, nu putea urma decât execuţia, pe care de altfel au simulat-o în două rânduri, în sensul că am fost scos de două ori în faţa plutonului de execuţie, lucru care făcea parte din programul de terorizare psihică aplicat de celebra Securitate pentru deţinuţii politici din România.

         De fapt, concluzia noastră, a celor care au decis acest lucru, s-a bazat pe un raţionament simplu după care nu poţi lua viaţa unui om atâta timp cât tu, societate, nu i-ai dat-o. Viaţa nu ne-a dat-o decât bunul Dumnezeu !.

         Tot în acea perioadă Comisia îşi propunea să elaboreze o nouă Constituţie după un model de tip occidental, recunoscut ca fiind cu adevărat democrat. Tot felul de păreri au apărut odată cu demararea acestui proces.

         Unii – printre care şi eu – susţineau că cel mai simplu ar fi să luăm o Constituţie a unui stat care a cunoscut şi şi-a verificat gradul de democraţie în sute de ani de aplicare, cu reguli generale destul de simple şi explicite, pe înţelesul întregii naţiuni, cu puţine şanse de interpretare şi de contestare, pe care să o traducem şi să o adaptăm eventual cerinţelor româneşti. Alţii, mai naţionalişti, îşi doreau o Constituţie pur românească, pornind eventual de la Constituţia din 1929, Constituţie adoptată în vremea regalităţii şi care era considerată destul de democrată pentru acea perioadă.

         O nouă Constituţie nu trebuia făcută după chipul şi dorinţele meschine ale unor lideri de la putere şi nici nu trebuia să ţină cont de interesele unor partide, pentru că ea trebuie să dăinuie în timp şi să-şi arate eficienţa.

         Din păcate, nu am putut ieşi din aceste patimi şi tare, care au dominat naţiunea, decât mult mai târziu, mai precis după doi ani, după lungi dezbateri, făcute de data asta într-o instituţie creată expres pentru elaborarea unei noi Constituţii, şi anume Adunarea Constituantă. Dorinţa noastră de după Revoluţie de a scoate o nouă Constituţie a fost îngropată de evenimentele istorice care au precedat în 1990.

         Prima Constituţie a României de după Revoluţia din decembrie ‘89 a fost adoptată în şedinţa Adunării Constituante din 21 noiembrie 1991 şi a intrat în vigoare în urma aprobării ei prin referendumul naţional din 8 decembrie 1991, o Constituţie care s-a vrut a fi adoptată după regulile şi normele lumii democrate. Cum românii nu au putut scăpa peste noapte de obsesia comunismului, de fantomele trecutului şi de oportunişti, care la vremuri noi sunt tot ei, sau dacă nu ei, măcar copiii lor, ne-am pricopsit cu o Constituţie care se va dovedi în timp că poate fi uşor atacabilă şi contestabilă pentru prevederi neconforme cu aspiraţiile de aderare la structurile UE sau ale NATO, către care se uita şi tânjea şi România.

         În România, spre deosebire de celelalte state comuniste, după căderea cortinei de fier, pentru faptul că la noi în ţară nu a existat o opoziţie reală, cu o forţă recunoscută, în afară de câţiva deţinuţi politici, viața politică  se învârtea în jurul Frontului Salvării Naționale (FSN), care, la alegerile din 1990, obținuse circa 66% din voturile exprimate, iar Președintele Ion Iliescu, candidatul susținut de FSN, câștigase alegerile prezidențiale cu circa 85% din voturi.

         Opoziția, reprezentată în principal de vechile partide istorice care renăscuseră după Revoluția din 1989, respectiv Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat (PNȚCD) – în fapt continuator al Partidului Național ȚărănescPartidul Național Liberal  (PNL) și Partidul Social-Democrat Român (PSDR) – era fărâmițată și nu putea constitui o contrapondere reală la forța politică a FSN, care era văzut de membrii partidelor istorice și de reprezentanți ai societății civile ca un continuator direct, sub o faţadă democratică, al Partidului Comunist Român.

         Trebuie menţionat că alegerile din 20 mai 1990 au rămas consemnate în istorie cu cea mai mare prezenţă,  la vot,  peste 14 milioane de alegători prezentându-se la urne.Ion Iliescu a fost la acel moment Preşedintele care a câştigat din primul tur, la primele alegeri postdecembriste, obţinând peste 12 milioane de voturi.

         Abia după doi ani a apărut premiza unei forţe care se dorea a fi o contrapondere la F.S.N., atunci când s-a constituit C.D.R., la 26 noiembrie 1991, pe baza unui protocol semnat de partidele membre ale Convenției Naționale pentru Instaurarea Democrației (PNŢ-CD, PNL, PSDR, PER, PAC și UDMR), dar și de alte formațiuni politice și civice din cadrul Forumului Democratic Antitotalitar din România (Partidul Unității DemocraticeUniunea Democrat-CreștinăAlianța CivicăAsociația Foștilor Deținuți Politici din România, Solidaritatea Universitară, Asociația 21 Decembrie, Mișcarea România Viitoare, Sindicatul Politic „Fraternitatea”, Uniunea Mondială a Românilor Liberi). Pe parcursul anului 1992, au mai intrat în CDR, Partidul Național Liberal – Convenția Democratică (în aprilie), Partidul Național Liberal – Aripa Tânără (în iunie) și Federația Ecologistă din România.

         Cu o nouă Constituţie de sorginte democratică, trebuia inevitabil să se organizeze noi alegeri care să legitimizeze cu adevărat puterea locală, Parlamentară şi Prezidenţială, într-un stat de drept.

         În alegerile locale de la începutul anului 1992, noua alianță politică și-a demonstrat forța, clasându-se pe locul al doilea, după Frontul Democrat al Salvării Naționale, formațiune politică desprinsă din Frontul Salvării Naționale, dar care reunea majoritatea foștilor membri ai acestuia. Un succes electoral major a fost reprezentat de alegerea ca Primar al Municipiului București a lui Crin Halaicu, un reprezentant al CDR, propus de către PNL, însă în aprilie 1992 PNL a hotărât părăsirea CDR, ceea ce a prilejuit scindarea partidului, din care s-a desprins gruparea denumită Partidul Național Liberal–Convenția Democratică, care a rămas în cadrul alianței.

         Plecarea PNL a necesitat reorganizarea CDR, realizată pe baza unui nou protocol semnat la 24 iunie 1992, și a făcut ca alianța să fie dominată acum de PNȚCD și liderul acestuia Corneliu Coposu. Numele PNȚCD a continuat să fie legat de cel al CDR până la alegerile din 2000. La 27 iunie 1992, CDR a decis susţinerea candidaturii lui Emil Constantinescu în alegerile prezidenţiale ce urmau a avea loc în toamna acelui an.

         Alegerile parlamentare şi prezidenţiale din septembrie – octombrie 1992 au consolidat poziţia CDR ca principală forţă de opoziţie. Alianţa a obţinut circa 20% din voturi la alegerile parlamentare, iar Emil Constantinescu s-a calificat în turul al doilea al alegerilor prezidenţiale, obţinând 31,24% din voturi în primul tur de scrutin, respectiv 38,57% din voturi în turul al doilea.

         În noiembrie 1992, Corneliu Coposu a demisionat din poziţia de Preşedinte al Convenţiei, recomandându-l ca succesor pe Emil Constantinescu.

         La scrutinul Prezidenţial din 11 octombrie 1992, s-au prezentat 16.597.508 de alegători înregistraţi, s-au exprimat 12.150.728 (73,23%), dintre care numai 12.034.636 au fost validate (Ion Iliescu (FDSN) 7.393.429 (61,5%) şi Emil Constantinescu (CDR) 4.641.207 (38,57%). Lumea începea să înţeleagă şi să aprecieze cât de mult contează în viaţa lor aplicarea normelor de tip democratic şi a statului de drept, dar şi ce au câştigat prin Revoluţia din decembrie ’89.

         De ce nu au scăpat românii ? Cu siguranţă de foştii comunişti din linia a doua şi a treia şi de securiştii care s-au rebrenduit şi s-au disipat  în multiple servicii apărute ca ciupercile după ploaie, dar mai ales infiltraţi în economia ţării, pe care au privatizat-o pentru ei şi familiile lor şi, prin consecinţă, românii n-au scăpat de opportunism şi trădare, de minciună şi ticăloşie, de neseriozitate, indolenţă şi conservatorism.

         Aşa se explică de ce acest popor în primele alegeri libere şi democrate, sub standardul unei noi Constituţii din 1992, îi dădea votul pentru un al doilea mandat tot comunistului Ion Iliescu.

         Se făcea el vinovat de faptul că nu a adoptat o lege a Lustraţiei în care să se regăsească cerinţele punctului 8 din Proclamaţia de la Timişoara, sau de faptul că a acceptat în continuare să candideze la Preşedinţia României în loc să se retragă din această cursă !?!

         Nu cumva vinovatul în acel moment a fost chiar poporul român, care nu şi-a dorit cu adevărat o schimbare majoră în ţara lui ?

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: