VINOVATUL DE SERVICIU – Florentin Scaleţchi deţinut politic al anilor 80

Am avut ceva ezitări când m-am apucat să scriu acest episod al epistolei cu numele generic Vinovatul de serviciu, în ideea de a continua cu analiza privind schimbarea la faţă a aceluiaşi Ion Iliescu, dar şi îndreptarea către autoritarismul partidului unic PDSR sub conducerea celui care avea să devină, spre sfârşitul mandatului, unul dintre politicienii şi primi-miniştrii cei mai aroganţi pe care îi cunoscuse România până atunci, domnul Adrian Năstase, în perioada anilor 2000-2004, ori de a schimba un pic partitura, desigur, păstrând tema de fond.

         Aş vrea să vă povestesc cum subsemnatul, autorul acestei cărţi, în două perioade ale vieţii a ajuns, cu voinţa lui sau cu voinţa altora, vinovatul de serviciu ! S-a ajuns la aceasta situaţie ca urmare a unor acţiuni pe care le-am declanşat eu, prin propria decizie, într-o perioadă neagră a parcursului meu profesional şi ideologic şi din nou vinovatul de serviciu în această perioadă de tristă amintire a propriului meu destin, chiar dacă ea nu e prea îndepărtată şi în niciun caz în timpul dictaturii comuniste, când am beneficiat de voinţa şi dorinţa rivalilor mei de a mă trânti la pământ şi călca în picioare prin intermediul unor metode oculte şi total neortodoxe, în afara regulilor jocului democratic.

         Să o iau metodic. În perioada comunistă şi a Dictaturii Ceauşescu reuşesc o performanţă aproape de neegalat cred, aceea de a deveni cel mai tânăr Comandant de Cursă Lungă din lume, de altfel însemnând excelenţa în activitatea de navigator, la vârstă de numai 26 de ani. Faptul că am avut şansa de la o vârstă fragedă să am contactul cu lumea civilizată a terrei, mi-a deschis noi şi largi orizonturi de comparare a tot ce înseamna existenţa românilor mei, a demnităţii lor, a prezentului trăit de ei şi a lipsei de orice speranţă în viitor, în contrast cu cea a semenilor lor din occidentul bogat. Această diferenţă, şocantă aş spune, între nivelul de trai al nostru şi al celeilalte lumi, construită în esenţă pe respect şi deminitate umană, pe democraţie şi respectarea drepturilor fundamentale ale omului, în timp ce toate aceste lucruri erau de-a dreptul de neacceptat şi de neconceput de comunişti pentru propriul lor popor. Acest lucru mi-a dat destule motive care să-mi producă o mare cantitate de adrenalină şi curaj, în permanentă luptă cu propriul „eu”, cu condiţia mea de fiinţă umană şi de locuitor al planetei Pământ şi să îmi asum destinul, luând decizia istorică, poate unică, de a da o lovitură de graţie atât comunismului, cât şi Dictatorului Ceauşescu.

         Cum am înţeles eu să fac acest lucru?

         În anul de graţie 1985, în ziua de 17 a lunii martie, fiind chiar ziua alegerilor de deputaţi din Republica Socialistă România,  când trebuia să fie ales cel mai iubit fiu al poporului. Eu eram Comandantul unei navei mineralier cu lungimea de 235 m şi de 12.500 Tdv, pe nume „URICANI”, ce aparţinea Companiei de navigaţie NAVROM Constanţa, am luat decizia, nu uşoară, de a schimba traseul ordonat de conducerea companiei de a merge la Combinatul de la Galaţi şi am ales calea „libertăţii”, mergând spre Instanbul-Turcia unde, odată ajuns, urma să cer azil politic şi să-mi expun viziunea despre ciuma comunistă şi de cât rău a putut să facă poporului român acest sistem inuman, ilegal şi criminal.

         Deşi eu eram şef al secţiei de votare, cu buletinele de vot la mine, având un număr dublu, ca nu cumva cineva să îşi aleagă greşit conducătorii, l-am luat alături de mine în această mare aventură a vieţii şi pe Directorul Teatrului Naţional de Dramă şi Comedie din Constanţa, Iancu Lucian Spiru. Acesta urma să fie ales deputat în Marea Adunare Naţională a RSR, un personaj cu totul special, care trăia aceleaşi simţăminte şi împărtăşea aceleaşi valori şi idei revoluţionare ca ale mele.

         Aşezarea astrelor nu ne-a fost deloc favorabilă însă. Destinul ne-a jucat feste. Legiile naturii şi-au spus cuvântul, iar providenţa nu ne-a ajutat în aventura noastră temerară, lucru care a dus inevitabil la eşec şi dezastru, suferinţă şi umilinţă. Deşi vedeam Bosforul şi mai aveam decât circa două ore până la momentul când ar fi trebuit să ajungem la destinaţie, unde urma să dăm o lovitură de graţie comunismului şi propagandei lui deşănţate, norocul nu ne-a surâs. Am rămas cu regretele şi cu întrebarea care ne-a obsedat ani de zile : De ce oare nu am ajuns?

         Faptul că am eşuat a fost un motiv cert pentru comunişti să declanşeze  fiesta pentru ei şi acoliţii lor, cu concursul larg în primul rând al Securităţii. „Cozile de topor” din toate instituţiile acelui stat strâmb, pe care le-am întâlnit în următoarele momente şi etape pe care le-am trăit, ne-au obligat să refacem  drumul Golgotei printre săgeţile, veninul şi răutăţile de neînţeles ale semenilor noştri.

         În urma unui scenariu prost regizat de slugile dictatorului, nişte viermi, am asistat, în calitate de învinuiţi în propriul proces, la una dintre cele mai odioase înscenări judiciare ale epocii de aur. Am avut „BENEFICIUL” de a fi condamnat de două ori la moarte pentru complot în vederea trădării, subminării şi sabotării societăţii comuniste din Republica Socialistă România, în urma căruia am fost supus terorii psihice permanente şi chiar am fost dus de două ori în faţa plutonului de execuţie fără să mai amintesc faptul că mi-am petrecut cinci ani din tinereţe,  probabil în cea mai frumoasă perioadă a ei, între 30 şi 35 de ani, în închisorile de exterminare comuniste, în regim de condamnat la moarte şi recluziune totală. Calvarul a încetat în 22 decembrie 89, ziua Revoluţiei Române, când armata a scos toţi deţinuţii politici din închisoarea politică Aiud, de pe Zarcă. Am fost adus în prima conducere a ceea ce se dorea a fi o nouă Românie, în care valorile democraţiei să triumfe, ca Vicepreşedinte al Comisiei legislative, juridice şi a drepturilor omului.

         Tot ce pot spune sigur este că, la momentul martie ’85, nimeni nu a înţeles nimic din toată fapta noastră politică, atât de imbecilizat şi cretinizat era acest popor, căruia i se dădea mâncare pe cartelă, căldură şi apă caldă aproape deloc, o naţiune care trăia într-o închisoare cu zidurile la graniţele ţării şi primea două ore pe zi programe TV, din care mai mult de trei sferturi era propaganda mincinoasă şi deşănţată a cântăreţilor de curte ai lui Ceauşescu şi odioasei lui neveste, Elena.

         Gravă şi demobilizantă mi s-a părut atitudinea tuturor celor care m-au cunoscut şi cu care am colaborat, fie pe plan profesional. fie am interacţionat în viaţa privată, şi care. la rândul lor, nu au înţeles gestul nostru, punându-şi în continuu întrebarea: Ce le lipsea de i-a apucat să fugă din ţară?

         Cel mai grav mi s-a părut faptul că de la acuzaţiile procurorului din Rechizitoriu, în care cu mânie ploretară am fost găsit vinovatul de serviciu de moment pentru toate realizările şi nerealizările comunismului, am fost supus acuzaţiilor şi oprobiului public, concertate în întreaga societate de acceeaşi propagandă comunistă, menţinută şi chiar alimentată de odioasa Securitate.

         De la oameni simpli, la intelectuali, de la colegi de şcoală şi de serviciu la reprezentanţi ai societăţii, care într-un fel sau altul ne-au cunoscut ori au aflat de noi, în acele momente, la unison, ne-au găsit vinovaţii de serviciu, uitând care sunt adevăraţii vinovaţi ai sistemului – Partidul unic comunist şi Securitatea. Mulţi s-au bucurat, mulţi ne-au condamnat, mulţi ne-au criticat şi foarte puţini ne-au apreciat curajul şi determinarea de a face ceva împotriva acestui sistem găunos şi exterminator.

         A trebuit să trecem printr-o lungă şi grea suferinţă atât noi, care am înfundat închisorile, dar şi familiile noastre şi, dacă nu ar fi existat  posturi de radio ca Europa Liberă sau Vocea Americii, precum  şi o presiune enormă a Occidentului, care au determinat căderea regimurilor comuniste, folosindu-ne ca simboluri ale luptei şi sacrificiului pentru căderea dictaturii,  probabil că eu aş fi fost de mult pământ de flori şi rămas vinovat pe viaţă.

         Dumnezeu însă nu a vrut să fie aşa şi m-a binecuvântat şi ocrotit, dându-mi şansa ca, după ani de zile, să fiu declarat de acelaşi procuror acuzator, erou naţional !!!.

         Este regretabil totuşi,  că şi azi, la 28 de ani de la fapta mea, încă sunt mulţi care nu au înţeles nimic din curajoasa şi temerara mea acţiune care nu mi-a adus decât lanţuri, suferinţă şi lacrimi.

         Pentru toţi cititorii mei vreau să le spun că nu aş dori nimănui să treacă prin tot ce am trecut eu atunci, când ai 30 de ani şi să te aştepţi ca dintr-o clipă în alta să se deschidă o uşă care pentru mine înseamnă nu afară, ci dincolo. Adică dincolo de marginea propriei sale existenţe. Dincolo de propria-ţi viaţă. Cum să aştepţi un asemenea moment ?! Unde să găseşti tăria de a rezista ?!  Unde să cauţi împăcare, cui să i te mărturiseşti? Ca să nu mai vorbesc de visele ce ţi-au fost spulberate, de dragostea care, exact la vârsta când trebuie împărtăşită, îţi rămâne aproape întreagă, urmând să pleci cu ea cu tot în moarte. Nu e deloc o joacă şi nici nu poate fi dată uitării niciodată o asemenea perioadă de tristă amintire, tocmai pentru simplul motiv ca asemenea atrocităţi şi crime umane să nu mai fie posibile în ţara unde ar trebui să luptăm şi să dorim din toată fiinţa noastră să dispară statul totalitar, dictaturile şi dictatorii de orice fel, fie ei chiar cu faţă umană.

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: