Monthly Archives: Mai 2014

S-A ÎNTÂLNIT DE NENUMĂRATE ORI CU

PROCURORI ŞI JUDECĂTORI.

A ŢINUT PRELEGERI ÎN FAŢA LOR.

Atunci nu era un pericol social !

I-AU TRECUT PRAGUL POLITICIENI

DE PRIM RANG

Atunci nu era inamicul public nr. 1 !

I-AU TRIMIS SCRISORI DE FELICITARE

INSTITUŢII ŞI FUNCŢIONARI INTERNAŢIONALI

DE PRESTIGIU

Atunci nu i se punea la îndoială onorabilitatea !

S-A BĂTUT PENTRU DREPTURILE

A MII ŞI MII DE OAMENI

Atunci nu i se contesta buna-credinţă !

S-A AFLAT ÎN PRIMA CONDUCERE A ROMÂNIEI

POSTDECEMBRISTE

Atunci nu punea în pericol ordinea publică !

 

Cui îi este frică de Scaleţchi ?

Ar avea de suferit statul de drept şi democraţia

dacă el ar fi în libertate ??

 

De ce instanţele nu au ţinut cont de viciile de procedură pe care trei avocaţi de mare prestigiu şi probitate profesională

le-au prezentat cu claritate în toate instanţele ?

Aceasta să fie esenţa statului de drept ?

Aceasta este Justiţia reformată de doamna Macovei ?

 

 

 

 

 

Au trecut 457 (patrusutecincizecisisapte) zile de când, printr-o conspiraţie mişelească, Preşedintele Fondator OADO, prof. univ. dr. Florentin Scaleţchi, a fost rearestat. După o înscenare juridică odioasă şi o cercetare şi condamnare abuzivă, netemeinică şi nelegală, prin care instanţe după instanţe de judecată, sub presiunea vizibilă a DNA, au ignorat atât cererile avocaţilor, cât şi ale OADO, încălcând în mod repetat procedura şi, implicit, drepturile fundamentale ale acestui om care, pentru a doua oară în viaţă, trăieşte drama de a deveni din nou deţinut politic într-un regim aşa-zis democrat, regimul Băsescu, pentru că, prin opiniile lui, ieşirile publice, a deranjat de atâtea şi atâtea ori puterea.

De asemenea, au trecut 365 zile de când în România, ţară membră cu drepturi depline a ONU,  a UE, a NATO, a OSCE şi a CEDO, deţinutul politic prof. Florentin SCALEŢCHI este ţinut ilegal în detenţie peste mandatul de executare, prin abuz de putere din partea organelor statului român.

OADO, împreună cu Patronatul Român, în numele a celor 1.200.000 de membri cotizanţi şi voluntari,  protestează faţă de condamnarea politică la care a fost supus Preşedintele Fondator OADO şi Vicepreşedintele Patronatului Român, un apărător de notorietate internaţională al drepturilor fundamentale ale omului.

Cere instituţiilor statului român şi forţelor responsabile care şi-au asumat în faţa poporului obligaţia de a face lumină în toate cazurile care au avut la bază o imixtiune a politicului în actul de justiţie, să iasă din starea de tăcere şi lipsă de reacţie, mai ales că, în conformitate cu Rezoluției Parlamentului European din 17 iunie 2010 referitoare la politicile UE în favoarea apărătorilor drepturilor omului (2009/2199(INI)), art. 24 care – condamnă climatul de impunitate în privința actelor comise împotriva apărătorilor, care predomină în numeroase țări din lume (de data asta chiar într-o ţară membră a UE-România ); solicită Consiliului și Comisiei să ridice această problemă în cadrul contactelor bilaterale, îndemnând toate statele să asigure aducerea în fața justiției a făptuitorilor, indiferent de poziția sau funcția lor, prin intermediul unor proceduri disciplinare și penale independente și eficiente, având în vedere întotdeauna posibilitatea de a face recurs în fața Curții Europene a Drepturilor Omului, după epuizarea căilor interne de atac, au obligaţia să acţioneze şi să intervină cu maximă celeritate !

OADO nu va precupeţi niciun efortca, prin mijloace nonviolente, să-şi apere Preşedintele Fondator, prof. univ. dr. Florentin Scaleţchi, apelând la toate forurile naţionale şi internaţionale, pentru a opri suferinţa acestui erou recunoscut al României.

Oricât de mult va dura demersul nostru de luptă, pentru a se face dreptate în cazul unui abuz fără seamăn, având în spate dovezi zdrobitoare ale nevinovăţiei acestui luptător pentru drepturile tuturor oamenilor, un coleg deosebit, un tată de excepţie pentru copiii lui, un prieten adevărat al tuturor celor care i-au fost aproape.

Gândiţi-vă că orice clipă pierdută prin inacţiunea dumneavostră, atrage continuarea unei umilinţe şi a unei suferinţe pricinuite unui om care nu o merită şi căruia România îi este datoare cu respectul ei pentru jertfă adusă pe altarul luptei împotriva dictaturii şi  comunismului.

Faceţi ceva cât mai curând posibil, cu atât mai mult cu cât dispuneţi de toate pârgâile legale internaţionale şi naţionale de a apăra viaţa şi libertatea unui luptător pentru drepturile omului.

                                                                                                                                                 

 

   CONSILIUL DIRECTOR OADO                                    PATRONATUL ROMÂN

 

Anunțuri

REFORMA ÎN JUSTIŢIE

Orice activitate legată de Justiţie, nu poate fi exercitată de aceia care, nu au păstrat în sufletul lor, măcar, un crâmpei de copilărie mai precis, de aceia care, nu mai cred în basme !

            Basmul juristului este, sau ar trebui să fie, Cenuşăreasa un basm în care, întru realizarea pretenţiilor avute, părţile veneau în faţa unui Prinţ (Instanţa), şi încercau să îşi bage piciorul într-un condur de cleştar (cristal), care era fix şi dintr-un material nedeformabil numit Duralex, ori Duroflex, că nu mă prea pricep la furniturile de cizmărie !

            Oricum, ceva ce, din denumire este foarte dur neputându-se mula în afara unei limite, impuse de norma Legii, normă ce se aseamănă astfel cu condurul şi, ar fi fost de dorit, ca în faţa Instanţei tot un condur să rămână, pentru că, acum în faţa prinţului, de multe ori, stă un târlic ori, un galoş !

            Iertată să-mi fie sinceritatea dar, Săgetător sută la sută fiind, zodie şi ascendent, se consideră că, aş aparţine tipului amoral ce nu poate accepta, orbeşte, regulile impuse de Social numai şi numai pentru că au acest statut, de norme, pe care să le respecte orbeşte chiar şi atunci când îşi dă seama că, un astfel de comportament este fals sau, măcar, ipocrit.

            În astrologia chineză, aş fi parte a Maimuţelor de Foc, acele animale capabile să-i reziste faimosului Dragon, fiind respectate în China ca un simbol al inteligenţei, simbol de la care eu, desigur, pot fi o excepţie întăritoare de regulă !

            Dar, se spune că odată, demult-demult, pe când puricele făcea antrenamente de haltere, o maimuţă, văzând cât de asemănătoare este nouă, ar fi vrut să se comporte asemenea unui Om.

            N-a reuşit singură şi, cum în unire stă puterea, ajutată de alte două surate a reuşit să îl redea pe Om care, deşi este venit din aceiaşi sălbatică rădăcină, este tributar acestui comportament, nefiresc, impus de Social.

            Reprezentarea este arhicunoscută toate trei, deşi stau strâns lipite una de alta, sunt totuşi separate, una ascunzându-şi ochii, alta astupându-şi urechile, iar cea de a treia astupându-şi temeinic gura, eu, sărman de mine, nefiind neam cu Shiva şi având doar două mâini …, prefer să imit Maimuţa !


PROTEST

S-A ÎNTÂLNIT DE NENUMĂRATE ORI CU

PROCURORI ŞI JUDECĂTORI.

A ŢINUT PRELEGERI ÎN FAŢA LOR.

Atunci nu era un pericol social !

I-AU TRECUT PRAGUL POLITICIENI

DE PRIM RANG

Atunci nu era inamicul public nr. 1 !

I-AU TRIMIS SCRISORI DE FELICITARE

INSTITUŢII ŞI FUNCŢIONARI INTERNAŢIONALI

DE PRESTIGIU

Atunci nu i se punea la îndoială onorabilitatea !

S-A BĂTUT PENTRU DREPTURILE

A MII ŞI MII DE OAMENI

Atunci nu i se contesta buna-credinţă !

S-A AFLAT ÎN PRIMA CONDUCERE A ROMÂNIEI

POSTDECEMBRISTE

Atunci nu punea în pericol ordinea publică !

 

Cui îi este frică de Scaleţchi ?

Ar avea de suferit statul de drept şi democraţia

dacă el ar fi în libertate ??

 

De ce instanţele nu au ţinut cont de viciile de procedură pe care trei avocaţi de mare prestigiu şi probitate profesională

le-au prezentat cu claritate în toate instanţele ?

Aceasta să fie esenţa statului de drept ?

Aceasta este Justiţia reformată de doamna Macovei ?

 

 

 

 

 

Au trecut 455 (patrusutecincizecisicinci) zile de când, printr-o conspiraţie mişelească, Preşedintele Fondator OADO, prof. univ. dr. Florentin Scaleţchi, a fost rearestat. După o înscenare juridică odioasă şi o cercetare şi condamnare abuzivă, netemeinică şi nelegală, prin care instanţe după instanţe de judecată, sub presiunea vizibilă a DNA, au ignorat atât cererile avocaţilor, cât şi ale OADO, încălcând în mod repetat procedura şi, implicit, drepturile fundamentale ale acestui om care, pentru a doua oară în viaţă, trăieşte drama de a deveni din nou deţinut politic într-un regim aşa-zis democrat, regimul Băsescu, pentru că, prin opiniile lui, ieşirile publice, a deranjat de atâtea şi atâtea ori puterea.

De asemenea, au trecut 363 zile de când în România, ţară membră cu drepturi depline a ONU,  a UE, a NATO, a OSCE şi a CEDO, deţinutul politic prof. Florentin SCALEŢCHI este ţinut ilegal în detenţie peste mandatul de executare, prin abuz de putere din partea organelor statului român.

OADO, împreună cu Patronatul Român, în numele a celor 1.200.000 de membri cotizanţi şi voluntari,  protestează faţă de condamnarea politică la care a fost supus Preşedintele Fondator OADO şi Vicepreşedintele Patronatului Român, un apărător de notorietate internaţională al drepturilor fundamentale ale omului.

Cere instituţiilor statului român şi forţelor responsabile care şi-au asumat în faţa poporului obligaţia de a face lumină în toate cazurile care au avut la bază o imixtiune a politicului în actul de justiţie, să iasă din starea de tăcere şi lipsă de reacţie, mai ales că, în conformitate cu Rezoluției Parlamentului European din 17 iunie 2010 referitoare la politicile UE în favoarea apărătorilor drepturilor omului (2009/2199(INI)), art. 24 care – condamnă climatul de impunitate în privința actelor comise împotriva apărătorilor, care predomină în numeroase țări din lume (de data asta chiar într-o ţară membră a UE-România ); solicită Consiliului și Comisiei să ridice această problemă în cadrul contactelor bilaterale, îndemnând toate statele să asigure aducerea în fața justiției a făptuitorilor, indiferent de poziția sau funcția lor, prin intermediul unor proceduri disciplinare și penale independente și eficiente, având în vedere întotdeauna posibilitatea de a face recurs în fața Curții Europene a Drepturilor Omului, după epuizarea căilor interne de atac, au obligaţia să acţioneze şi să intervină cu maximă celeritate !

OADO nu va precupeţi niciun efortca, prin mijloace nonviolente, să-şi apere Preşedintele Fondator, prof. univ. dr. Florentin Scaleţchi, apelând la toate forurile naţionale şi internaţionale, pentru a opri suferinţa acestui erou recunoscut al României.

Oricât de mult va dura demersul nostru de luptă, pentru a se face dreptate în cazul unui abuz fără seamăn, având în spate dovezi zdrobitoare ale nevinovăţiei acestui luptător pentru drepturile tuturor oamenilor, un coleg deosebit, un tată de excepţie pentru copiii lui, un prieten adevărat al tuturor celor care i-au fost aproape.

Gândiţi-vă că orice clipă pierdută prin inacţiunea dumneavostră, atrage continuarea unei umilinţe şi a unei suferinţe pricinuite unui om care nu o merită şi căruia România îi este datoare cu respectul ei pentru jertfă adusă pe altarul luptei împotriva dictaturii şi  comunismului.

Faceţi ceva cât mai curând posibil, cu atât mai mult cu cât dispuneţi de toate pârgâile legale internaţionale şi naţionale de a apăra viaţa şi libertatea unui luptător pentru drepturile omului.

                                                                                                                                                 

 

   CONSILIUL DIRECTOR OADO                                    PATRONATUL ROMÂN

 


O JUSTIŢIE NEREFORMATĂ ÎN ANUL 2013

    1. Cine are şi cine nu are încredere în justiţie

 

            Este ştiut, fără putinţă de tăgadă, faptul că orice societate trebuie să se bazeze pe respectarea de către individ a unor reguli dinainte prescrise.

            Evoluţia omului pe pământ a dovedit că în ce priveşte conformarea acestuia normelor şi regulilor nu este deplină. Întotdeauna a existat un număr, relativ constant, de indivizi care au un comportament contrar normelor şi care este dăunător celor care se conformează acestor reguli.

            Lipsa unui nivel moderat de instruire constituie cauza apariţiei unor comportamente antisociale.

            Nicio societate, cu toate eforturile făcute, nu a avut puterea să ridice la cote maxime instruirea şi educarea oamenilor, nici chiar atunci când statul, ca formă de organizare a societăţii, a stabilit responsabili care să descopere indivizii care încalcă deliberat regulile şi să-i convingă de necesitatea respectării lor prin aplicarea unor sancţiuni.

            Statul a creat instituţii, autorităţi şi puteri cărora le-a acordat dreptul de a descoperi indivizi care încalcă normele adoptate de către comunitate şi de a face tot ce este posibil pentru a-i determina să trăiască în respectul normelor şi regulilor general valabile.

            Pentru această importantă misiune statală, a fost creată JUSTIŢIA – putere a statului, căreia i s-a stabilit structura internă şi proceduri de urmat pentru a-şi atinge scopul propus.

            Cei care încalcă regulile societăţii sunt mai puţini decât cei care le respectă. Aceştia din urmă sunt interesaţi ca toţi cei care se abat de la reguli şi cauzează fărădelegi să fie cât mai puţini. În egală măsură, însă, sunt interesaţi şi de modul în care cei care fac parte din structurile justiţiei acţionează cu aceleaşi unităţi de măsură,  îşi duc la bun sfârşit misiunea de a descoperi cât mai mulţi răufăcători şi de a aplica unitar atât metodele de investigare, cât şi sancţiunile şi pedepsele stabilite pentru cei care încalcă legea.

            Acestea sunt doleanţele membrilor societăţii care respectă regulile, iar nivelul de încredere al acestora în justiţie va reprezenta măsura în care ei consideră că acest sistem îşi îndeplineşte misiunea pentru care a fost creat.

            De fapt, considerăm că încrederea în justiţie comportă două conotaţii :

  • Convingerea celor care respectă regulile că justiţia va face tot ceea ce îi stă în putere pentru a descoperi şi a sancţiona indivizii care încalcă regulile, fără a face discriminări, tratându-i în mod egal pe toţi cei care nu se conformează regulilor.
  • Convingerea fiecărui individ că justiţia va avea o poziţie echidistantă, imparţială, atât faţă de cel care trebuie sancţionat, cât şi faţă de cel care a suferit ca urmare a încălcării regulilor de către cei care trebuie să suporte consecinţele faptelor lor.

În ambele ipostaze, cetăţeanul pretinde justiţiei să facă dreptate, adică să analizeze, în mod minuţios şi  şi responsabil, dacă un individ a încălcat vreo regulă şi dacă a făcut-o, să-i aplice pedeapsa pe care o merită.

În anul de graţie 2013, în ciuda faptului că civilizaţia a suferit multe transformări, iar omul a evoluat, inclusiv intelectual, la mai bine de două mii de ani de când au luat naştere primele structuri ale justiţiei romane, a cărei misiune se baza pe legi, s-a constatat că în România doar 18 % dintre cetăţeni mai au încredere în justiţia actuală.

În concret, doar unul din cinci cetăţeni ai ţării este convins că justiţia îndeplineşte cele două cerinţe, ceea ce este foarte puţin pentru orice societate a cărei bună dezvoltare şi funcţionare sunt garantate dacă nivelul de încredere în justiţie este cât mai mare.

Este imperios necesar să ne întrebăm de ce nivelul de încredere este aşa de scăzut, pentru a combate cauzele neîncrederii cetăţeanului în justiţie.

Suntem convinşi de faptul că nivelul actual de încredere în justiţie, stabilit pe baza unor sondaje, este relativ, deoarece a fost cuantificat pe baza declaraţiilor  cetăţenilor întrebaţi, fără ca unii dintre ei să se raporteze la cele două conotaţii menţionate mai sus.

Mai mult ca sigur însă, un procent semnificativ dintre cei întrebaţi s-au raportat la cele două cerinţe, situaţie în care va trebui să descoperim ce anume i-a determinat să afirme că nu au încredere în justiţie.

Răspunsurile cetăţenilor sunt rezultatul unei analize profunde a modului în care justiţia îşi îndeplineşte misiunea, dacă poziţia unora dintre ei este obiectivă ori se bazează pe unele împrejurări şi atitudini subiective, generate de mediul infracţional în care aceştia trăiesc şi care îi influenţează.

Este cert faptul că majoritatea cetăţenilor sunt conduşi, în formarea unei opinii de neîncredere în justiţie, de informaţiile care se difuzează prin mijloacele mass-media, mai ales dacă acestea sunt defavorabile justiţiei. Stabilirea unui nivel de încredere pe baza opiniilor cetăţeneşti formate în urma perceperii acestor informaţii, nu poate reflecta realitatea.

Orice opinie de neîncredere trebuie analizată, explicată şi argumentată, pentru a i se stabili sau nu temeinicia. În niciun caz nu trebuie să ignorăm opiniile cetăţeanului de rând, dar trebuie să le privim cu rezerve în ceea ce  priveşte obiectivitatea lor.

Un nivel de încredere cât de cât obiectiv ar putea rezulta din opiniile celor care sunt implicaţi în realizarea activităţii justiţiei, datorită posibilităţilor lor de a le fundamenta pe criterii concrete, rezultate din experienţa lor profesională.

Din nefericire, un sondaj care să vizeze astfel de categorii profesionale nu a fost realizat. Cu toate acestea, opiniile exprimate în mediile profesionale denotă o lipsă de încredere că justiţia se ghidează după regulile unui proces echitabil şi pentru a răspunde cât mai mult nevoii cetăţeanului, respectiv, de a face dreptate.

Nu de puţine ori, în ultima perioadă, au fost demonstrate abuzuri procesuale şi condamnări penale care răspund unor ordine, nicidecum nevoii de a face dreptate, ceea ce dovedeşte că misiunea justiţiei a fost deturnată de la scopul pe care statul democratic i l-a fixat.

Nu de puţine ori, unii reprezentanţi ai justiţiei de la cel mai înalt nivel şi-au dovedit lipsa de imparţialitate – de care nu trebuie să dea dovadă nicioadată ! –  înclinând balanţa zeiţei Themis către una din celelalte puteri ale statului.

Nu de puţine ori, magistratul, care ar trebui să fie stâlpul societăţii, un exemplu de înaltă moralitate, a dovedit că nu şi-a făcut datoria, fiind mai presus de lege, bazându-şi deciziile pe argumente care nu au suport probator şi care sunt lipsite de orice raţionament logico-juridic.

Este cunoscut faptul că de foarte multe ori, pentru erorile judiciare ale magistraţilor, statul român a plătit despăgubiri substanţiale din bugetul ţării, creat pe baza contribuţiei celor care au fost prejudiciaţi prin deciziile judecătoreşti, fără ca magistraţilor să le pese ori să răspundă pentru greşelile lor. Dimpotrivă, acelaşi sistem, în loc să-i sancţioneze pentru erorile lor, le-a mulţumit şi i-a promovat în funcţii juridice mai înalte.

Nu trebuie să ignorăm conduita inadecvată a unor reprezentanţi ai justiţiei faţă de cetăţean şi participanţii la procesul de judecată, care nu dau dovadă bunăvoinţă, răbdare şi, mai ales, înţelepciune.

În acest context, un observator obiectiv care va examina punct cu punct toate etapele unui proces judiciar, de când s-a iniţiat şi până la finalizarea lui, neimplicat în procesul respectiv, va constata lucruri care nu trebuie să se întâmple şi care îl vor face neîncrezător în justiţie.

Creşterea încrederii oamenilor în justiţie nu depinde numai de activitatea acestui sistem, ci şi de unele proceduri de alegeri ale magistraţilor, a căror obiectivitate poate fi pusă la îndoială, iar menţinerea unora dintre ei nu dovedeşte decât nevoia de satisfacere a diferitelor interese personale sau de grup, nici într-un caz nevoia de dreptate.

Ca atare, statul a devenit dezinteresat de a apăra drepturile cetăţeanului de rând, pervertind misiunea justiţiei, care va fi folosită în alte scopuri decât cele pe care ar trebui să le urmărească, devenind „un instrument” care execută ordine superioare.

Am enumerat doar câteva argumente care îl fac pe oricare cetăţean român să nu se încreadă în justiţie şi să se roage să nu aibă vreodată de-a face cu acest sistem.

Se poate trage o concluzie certă, care se evidenţiază permanent, şi anume : până când cetăţeanul nu va fi egal cu statul şi nu va fi tratat ca atare de către justiţie, până când aceasta din urmă nu va deveni nepărtimitoare şi neimplicată politic, inevitabil vom mai asista mult timp la abuzuri şi erori judiciare făcute cu rea-credinţă, situaţia care nu serveşte nici justiţiei, nici statului de drept şi nici cetăţeanului, care se simte abandonat în propria ţară.

 

    1. De ce nu se adoptă o lege a răspunderii

magistraţilor ?

 

Ne întrebăm, din ce în ce mai mult, de ce nu se adoptă o lege care să responsabilizeze magistraţii republicii noastre democrate, mai ales că se înmulţesc situaţiile în care România este obligată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) la plata despăgubirilor băneşti pentru încălcarea drepturilor omului ?.

În egală măsură, ne întrebăm de ce să fie obligată România să plătească sume exorbitante, şi nu judecătorii care au făcut erori şi au încălcat drepturile prevăzute de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ?.

Cel care reclamă statul român la CEDO pierde de două ori : o dată pentru că judecătorul naţional i-a încălcat drepturile în procesul derulat, şi a doua oară atunci când statul este obligat la plata despăgubirilor către reclamantul respectiv. Este adevărat că se poate susţine că pentru prima pierdere a fost despăgubit, însă această susţinere nu este tocmai veridică, deoarece nicio despăgubire nu poate „răscumpăra” suferinţa provocată reclamantului care a fost condamnat pe nedrept, irosindu-şi ani din viaţă prin închisori.

O astfel de suferinţă nu poate fi compensată de toţi banii din lume !

A doua pierdere este aceea în care despăgubirile se plătesc de la bugetul de stat, la care a contribuit şi reclamantul, prin plata taxelor şi impozitelor. De fapt, această pierdere este suportată de fiecare cetăţean cotizant la bugetul de stat.

Din cele enunţate mai sus, derivă întrebarea logică : de ce să plătim noi, cetăţenii, despăgubiri pentru greşelile judecătorilor atâta timp cât răspunderea juridică este individuală şi nu colectivă ???

NU este corect să plătim pentru greşelile altora !!!

Însă această regulă se aplică într-o ţară civilizată, nu în România !

Clasa politică ascunde în sertarele Parlamentului legea a cărei adoptare este indispensabilă pentru formarea unui corp al magistraţilor adevăraţi, pentru îndepărtarea servitorilor din sistemul justiţiei şi pentru eliminarea condamnărilor României la CEDO.

Actuala opoziţie a reuşit să consolideze controlul politic asupra justiţiei şi să obţină deciziile judecătoreşti dorite şi pronunţate de „locotenenţii” lui Băsescuşi Macovei, iar actuala putere nu face altceva decât să numere zilele până va pleca Băsescu, pentru a prelua frâiele necesare aceluiaşi control.

Sunt convins că se vor trezi conştiinţe pesediste şi vor nega acest lucru, însă nu îi va crede nimeni, atâta timp cât există baroni locali care trebuie să scape de puşcărie şi care trebuie să-şi cheltuiască banii proveniţi din contractele cu instituţiile pe care le conduc, care sunt destui, pentru multe generaţii ale familiilor lor.

Dacă aveţi alte argumente, puteţi să ne contraziceţi raţionamentul !

În realitate însă, suntem într-un cerc vicios şi nu avem soluţii viabile.

Veţi spune că schimbăm politicienii şi că, cei care vor veni, vor adopta această lege. Care alţii, decât tot cei care au fost la putere şi acum sunt în opoziţie ?

Concluzia la care am ajuns este singura raţională din moment de actuala clasă politică nu acţionează, deşi deţine majoritate parlamentară confortabilă şi, izolat, unii parlamentari recunosc că este necesară o astfel de lege.

De aceea, în mod public, trebuie să hulim organismele internaţionale care monitorizeză reforma în justiţie şi care nu cer autorităţilor româneşti adoptarea unei astfel de legi atunci când întocmesc rapoartele periodice cu caracter politic.

Nu suntem capabili să facem acest lucru, ci doar să trădăm interesele naţionale ori de câte ori se iveşte ocazia de a mai vinde o uzină sau fabrică, pe doi poli, unor oameni de afaceri care „ne vor binele”.

Până la urmă această lege, ca şi altele, reprezintă o problemă politică a guvernanţilor, deoarece tot ceea ce se face se „filtrează” din punct de vedere electoral şi material.

Este adevărat că unii dintre politicieni au căzut victime executării unor ordine plitice, denumite hotărâri judecătoreşti.

Acest lucru îl recunosc şi politicienii care încă nu au căzut victime sistemului. Însă tot ei recunosc că îţi asumi un mare risc, inclusiv de a fi destinatarul unui astfel de ordin, dacă faci politică şi dacă faci avere în perioada cât deţii o funcţie publică.

Aşadar, rămân „norocoşii”, care reuşesc să controleze justiţia şi care să ducă „tradiţia” ordinelor politice mai departe.

Suntem convinşi că se vor trezi cei mai critici analişti politici şi vor nega această constatare.

Într-adevăr, raţionamentul politicianului, în sensul că îţi asumi un risc de a fi victima unui ordin politic şi că rămâne să vezi cât de norocos eşti, este, deşi primitiv, extrem de real, din moment ce nu creezi mecanismele necesare de a nu fi victima unui astfel de ordin politic.

În final, singura concluzie logică este aceea că politicianul nostru este un sinucigaş veritabil din dorinţa de a deveni „stăpânul” unui sistem parazitar, care într-o zi se va întoarce împotriva sa, dacă se va ordona acest lucru.

În momentul de faţă justiţia trebuie să rămână dependentă de cei care se folosesc de ea pentru eliminarea adversarilor lor, indiferent de calitatea acestora.

Nu mai sunt vremurile în care să-ţi permiţi să ordoni asasinarea unui politician sau a unei persoane indezirabile, dar poate ordona pronunţarea unei sentinţe „legale şi temeinice” care să-l trimită la închisoare.

Până la urmă, acei judecători „cuminţi şi ascultători”, nu folosesc decât cel  mult 10 % din capacitatea creierului uman, la fel ca oricare alt om, şi nu poţi să le reproşezi nesupunerea faţă de lege, care este obligatoriu de respectat doar de prostime.

De ce să nu recunoaştem că judecătorii de serviciu sunt într-o competiţie acerbă pentru a câştiga un loc fruntaş într-un clasament privind numărul de ”ciolane politice!

Este clar, ca lumina zilei, că politicienii nu sunt interesaţi de doleanţele şi de criticile cetăţeanului care i-a ales şi nici nu le pasă de de solicitarea acestuia de a aproba o lege privind responsabilitatea magistraţilor.

Până se va adopta această lege, nu putem decât să cerem multă minte, atât magistraţilor, cât şi politicienilor, iar pe Dumnezeu să-L rugăm să-i ierte, că nu ştiu ce fac !

 

    1. Justiţia din România,  încotro ?

 

Întrebarea enunţată mai sus – „Justiţia din România, încotro ?” va trezi interesul tuturor cu privire la semnificaţia titlului ales.

Titlul nu este o parabolă, deoarece înţelegem să vorbim despre justiţie privită ca serviciu public indispensabil oricărei comunităţi, dar şi  ca putere a statului de drept.

Este adevărat că urmărim să facem o radiografie a modului în care acest serviciu public funcţionează în prezent în România. Însă trebuie reţinut că studiul nostru nu se bazează pe statisticile pe care le realizează organele judiciare chemate să înfăptuiască actul de justiţie, deoarece acest lucru ar fi inutil şi irelevant pentru ceea ce ar trebui să intereseze şi să cunoască beneficiarul acestui serviciu public.

Nu vom aminti proiectele de reformare a sistemului justiţiar şi nici cum au fost acestea implementate de către administratorii sistemului.

Cetăţeanul de rând are dreptul să cunoască cum funcţionează sistemul care trebuie să-i asigure respectarea tuturor drepturilor pe care Constituţia României şi legile în vigoare le reglementează, dar şi dreptul că nu va fi supus unor măsuri arbitrare, discriminatorii, atunci când i se reproşează că a încălcat o normă, urmărindu-se doar pedepsirea lui cu orce chip.

Însă orice sistem, autoritate sau putere care trebuie să vegheze la respectarea normelor de comportare în societate, la rândul lor trebuie să respecte regulile pe care le prevede tot Constituţia şi legile ţării.

Dacă sistemul respectă regulile la care este îndatorat cel chemat să răspundă pentru încălcarea obligaţiilor pe care le are faţă de comunitatea în care trăieşte, acesta are certitudinea că a fost judecat corect şi că merită pedeapsa pe care o va primi. Atfel, el are dreptul şi chiar obligaţia de a contesta, chiar în afară, modul incorect în care sistemul a funcţionar în privinţa sa şi a altor concetăţeni aflaţi în aceeaşi situaţie.

Dacă „dreptul Cetăţii există din cele mai vechi timpuri, dacă toţi oamenii sunt egali, atunci nimeni nu este mai presus de lege”, iar cei care au misiunea, pe care o apreciem ca fiind onorabilă, de a stabili cine a încălcat regulile şi pedeapsa pe care o va suporta cel vinovat, trebuie, la rândul lor, să ţină seama de toate normele actului de judecată pe care îl înfăptuiesc.

Dacă aceste premise sunt îndeplinite, orice sistem, inclusiv sistemul justiţiei, va funcţiona ca un ceas elveţian – adică perfect !

Este evident că titlul dat acestui comentariu sugerează contrariul în ceea ce priveşte justiţia românească. Acest lucru înseamnă că aceia care fac parte din sistemul justiţiei nu respectă regulile pe care sunt obligaţi să le respecte, poziţionându-se mai presus de legi. În acest context, putem da crezare că judecata la care a fost suspus cetăţeanul este corectă şi că ea a fost făcută de oameni corecţi ?

Nu contează că persoanelor care fac judecăţi li se spune „judecători” doar pentru că au o diplomă, dar nu şi harul de a-i judeca pe cei care ar fi încălcat o regulă pe care comunitatea a stabilit-o şi a cărei respectare este obligatorie pentru fiecare membru al său.

Trebuie să recunoaştem că în acest sistem este necesar a fi recrutaţi numai oameni responsabili, cei care se conduc după anumite principii morale, care nu urmăresc decât să respecte regulile şi să înfăptuiască o judecată dreaptă.

Nu toţi oamenii întrunesc unitar aceste condiţii absolut necesare. De aceea este important să se stabilească proceduri obiective de recrutare a judecătorilor, care să garanteze, prin persoana lor, responsabilitate în înfăptuirea actului de justiţie.

Dacă sistemul justiţiei nu a avut putinţa să creeze magistraţi veritabili, care să se ocupe de recrutarea altor magistraţi chemaţi să realizeze judecata, comunitatea trebuie să se revolte şi să-şi aroge dreptul de a face această recrutare.

Până la urmă, societatea românească, în ansamblul ei şi în special Societatea civilă, este vinovată de lipsa unor judecători adevăraţi, deoarece nu s-a implicat în recrutarea judecătorilor şi nici nu a strigat îndeajuns de tare atunci când trebuia să o facă, atunci când nedreptatea s-a făcut simţită din ce în ce mai mult.

Tot societatea civilă, privită ca fiecare individ în parte, este vinovată pentru alegerea unor politicieni, la fel de iresponsabili ca şi cei care fac parte din sistenul judiciar, care nu şi-au propus să îmbunătăţească acest sistem şi să satisfacă nevoia de dreptate a celor care i-au ales.

Deşi este o necesitate care este actuală de mai bine de un deceniu, clasa politică românească a fost şi rămâne surdă faţă de strigătele de disperare ale celor nedreptăţi de sistemul judiciar românesc şi care sunt din ce în ce mai mulţi.

De aceea, cetăţeanul trebuie să fie responsabil şi atunci când va alege politicianul care să-l reprezinte în Parlament şi care va trebui să răspundă nevoii sale de dreptate.

La rândul lui, politicianul, care s-a ridicat din sânul comunităţii, are obligaţia să fie interesat de ideea de dreptate, pe care trebuie să o garanteze justiţiei, dar şi de preocuparea ca din acest sistem să facă parte judecători adevăraţi.

Sub acest aspect, politicianul trebuie să adopte legi care, prin aplicarea lor, să producă rezultatul urmărit, recrutarea unor judecători care, la rândul lor, să respecte regulile unui proces judiciar. Nu va fi realizabil acest proiect niciodată dacă politicianul nu este corect şi-şi „trădează” cetăţeanul care l-a ales.

Dacă va fi ales un politician iresponsabil, acesta va urmări propriile nevoi, ori pe cele ale grupului său de interes, scopuri din cauza cărora va intra în contradicţie cu alţi politicieni. În această ipostază, va lua naştere o luptă pentru a învinge adversarul, dar şi găsirea de metode şi mijloace pentru a câştiga bătălia.

Competiţia dintre cei doi politicieni poate presupune încălcarea unor norme, a unor legi, a căror respectare este obligatorie şi pentru ei.

În final, lupta va ajunge în faţa unor judecători care nu vor respecta regulile unui proces corect, ci vor „face dreptate” politicianului care a avut grijă să adopte acele proceduri care să-i permită să aleagă judecătorul de care are nevoie.

Evident că judecătorul nu este unul responsabil, de care are nevoie cetăţeanul, căruia să-i asigure că procesul juridic în care este implicat va fi imparţial, ci este un judecător  care „împarte dreptatea” celui mai puternic.

De aceea, ieşiţi în stradă şi constrângeţi politicianul să adopte legi drepte care să aducă în sistemul justiţiar numai judecători responsabili, făcându-l astfel responsabil şi pe politican la rândul său.

Aceste legi trebuie să vă permită să vă alegeţi judecătorii în care aveţi încrederea că vor fi corecţi şi care vor respecta regulile procesului.

Aceleaşi legi trebuie să vă permită să coborâţi judecătorul de pe „tronul” său dacă acesta nu este echidistant şi se „înclină” spre unul dintre actorii procesului pe care îl judecă, dând de înţeles că încalcă regulile.

Din păcate, în România nu există o responsabilitate colectivă şi, deci, nici una individuală, adică nici a politicianului şi nici a judecătorului chemat să facă dreptatea.

Dreptatea va fi mult timp străină de sala de judecată dacă factorii implicaţi în actul de justiţie – judecătorul şi cetăţeanul – nu vor deveni responsabili.

Acest deziderat se va realiza atunci când se vor crea reguli clare, precise, care să permită recrutarea şi promovarea judecătorilor responsabili, pe baza performanţelor lor profesionale, eventual pe baza alegerilor lor după ce, în prealabil, cetăţeanul îi va cunoaşte şi va avea încrederea că vor judeca în mod corect şi vor respecta regulile procesului.

Este un fapt neîndoielnic că România nu are alegători, politicieni şi judecători responsabili, şi nici nu va putea să aibă atâta timp cât modealitatea de recrutare actuală nu va fi schimbată şi nu vor fi stabilite reguli care să garanteze că judecătorul va răspunde atunci când el însuşi încalcă regulile şi comite greşeli, cu voie sau fără voie, care prejudiciază drepturile şi interesele celui care l-a „înălţat” şi i-a acordat dreptul de a judeca.

Până atunci, nu ne rămâne decât să fim spectatori la pseudoprocesele care se desfăşoară în tribunalele ţării şi în care întâlnim oameni – cărora le spunem judecători – care nu sunt decât nişte procurori care au fost „aruncaţi” pe nişte scaune la cele mai înalte instanţe şi a căror misiune nu va fi realizată pe baza regulilor unui proces echitabil, ci pe baza indicaţiilor celor care i-au promovat şi ale căror interese le apără.

Ne permitem să susţinem aceste lucruri deoarece este clar că procesul este inechitabil atunci când eşti judecat de un aşa-zis judecător care, până ieri, a fost procuror şi coleg cu procurorul cauzei, ori că procurorul de şedinţă, care ascultă cu interes concluziile acestuia, care este irascibil şi jigneşte acuzatul, deranjat de faptul că acesta nu recunoaşte fapta şi că mai vrea să se apere.

Ne mai permitem să susţinem şi că, atunci când acelaşi judecător încalcă drepturile inculpatului şi căruia îi respinge probele fără a argumenta de ce le respinge, când „simulează” motivarea condamnării prin copierea rechizitoriului, atunci când toate apărările sale sunt ignorate, nu sunt analizate, dar nici atunci când „se dă mare” că el face orice vrea deoarece nimeni şi niciodată nu-l trage la răspundere, ba nici chiar atunci când Curtea Europeană a Drepturilor Omului „îl bate pe umăr” şi îi spune că este incorect, de-a dreptul iresponsabil, spuneam deci că susţinem că pentru situaţiile enumerate, domnul judecător nu are vreo mustrare de conştiinţă şi este normal să nu aibă, că doar tocmai de aceea a fost recrutat, că nu are conştiinţă.

În final, tot cetăţeanul va plăti despăgubirile impuse de CEDO, nicidecum judecătorul culpabil, aceasta fiind „răsplata”  iresponsabilităţii sale în alegerile făcute.

Până la urmă va trebui să ne trezim şi să nu mai acceptăm minciunile care se găsesc în rapoartele pe care le face sistemul de justiţie şi un organism politic care serveşte interesele celor mai puternici politicieni, denumit Comisia Europeană, care îşi permite să „închidă ochii” la adevăratele probleme ale justiţiei româneşti şi care înţelege să ignore condamnările României la CEDO pentru încălcarea dreptului părţilor la un proces echitabil.

În sfârşit, pentru toate aceste motive ne permitem să întrebăm : „Justiţia din România, încotro” ?

 

 

 

 

 

 

 

 

 


PROTEST

S-A ÎNTÂLNIT DE NENUMĂRATE ORI CU

PROCURORI ŞI JUDECĂTORI.

A ŢINUT PRELEGERI ÎN FAŢA LOR.

Atunci nu era un pericol social !

I-AU TRECUT PRAGUL POLITICIENI

DE PRIM RANG

Atunci nu era inamicul public nr. 1 !

I-AU TRIMIS SCRISORI DE FELICITARE

INSTITUŢII ŞI FUNCŢIONARI INTERNAŢIONALI

DE PRESTIGIU

Atunci nu i se punea la îndoială onorabilitatea !

S-A BĂTUT PENTRU DREPTURILE

A MII ŞI MII DE OAMENI

Atunci nu i se contesta buna-credinţă !

S-A AFLAT ÎN PRIMA CONDUCERE A ROMÂNIEI

POSTDECEMBRISTE

Atunci nu punea în pericol ordinea publică !

 

Cui îi este frică de Scaleţchi ?

Ar avea de suferit statul de drept şi democraţia

dacă el ar fi în libertate ??

 

De ce instanţele nu au ţinut cont de viciile de procedură pe care trei avocaţi de mare prestigiu şi probitate profesională

le-au prezentat cu claritate în toate instanţele ?

Aceasta să fie esenţa statului de drept ?

Aceasta este Justiţia reformată de doamna Macovei ?

 

 

 

 

 

Au trecut 453 (patrusutecincizecisitrei) zile de când, printr-o conspiraţie mişelească, Preşedintele Fondator OADO, prof. univ. dr. Florentin Scaleţchi, a fost rearestat. După o înscenare juridică odioasă şi o cercetare şi condamnare abuzivă, netemeinică şi nelegală, prin care instanţe după instanţe de judecată, sub presiunea vizibilă a DNA, au ignorat atât cererile avocaţilor, cât şi ale OADO, încălcând în mod repetat procedura şi, implicit, drepturile fundamentale ale acestui om care, pentru a doua oară în viaţă, trăieşte drama de a deveni din nou deţinut politic într-un regim aşa-zis democrat, regimul Băsescu, pentru că, prin opiniile lui, ieşirile publice, a deranjat de atâtea şi atâtea ori puterea.

De asemenea, au trecut 361 zile de când în România, ţară membră cu drepturi depline a ONU,  a UE, a NATO, a OSCE şi a CEDO, deţinutul politic prof. Florentin SCALEŢCHI este ţinut ilegal în detenţie peste mandatul de executare, prin abuz de putere din partea organelor statului român.

OADO, împreună cu Patronatul Român, în numele a celor 1.200.000 de membri cotizanţi şi voluntari,  protestează faţă de condamnarea politică la care a fost supus Preşedintele Fondator OADO şi Vicepreşedintele Patronatului Român, un apărător de notorietate internaţională al drepturilor fundamentale ale omului.

Cere instituţiilor statului român şi forţelor responsabile care şi-au asumat în faţa poporului obligaţia de a face lumină în toate cazurile care au avut la bază o imixtiune a politicului în actul de justiţie, să iasă din starea de tăcere şi lipsă de reacţie, mai ales că, în conformitate cu Rezoluției Parlamentului European din 17 iunie 2010 referitoare la politicile UE în favoarea apărătorilor drepturilor omului (2009/2199(INI)), art. 24 care – condamnă climatul de impunitate în privința actelor comise împotriva apărătorilor, care predomină în numeroase țări din lume (de data asta chiar într-o ţară membră a UE-România ); solicită Consiliului și Comisiei să ridice această problemă în cadrul contactelor bilaterale, îndemnând toate statele să asigure aducerea în fața justiției a făptuitorilor, indiferent de poziția sau funcția lor, prin intermediul unor proceduri disciplinare și penale independente și eficiente, având în vedere întotdeauna posibilitatea de a face recurs în fața Curții Europene a Drepturilor Omului, după epuizarea căilor interne de atac, au obligaţia să acţioneze şi să intervină cu maximă celeritate !

OADO nu va precupeţi niciun efortca, prin mijloace nonviolente, să-şi apere Preşedintele Fondator, prof. univ. dr. Florentin Scaleţchi, apelând la toate forurile naţionale şi internaţionale, pentru a opri suferinţa acestui erou recunoscut al României.

Oricât de mult va dura demersul nostru de luptă, pentru a se face dreptate în cazul unui abuz fără seamăn, având în spate dovezi zdrobitoare ale nevinovăţiei acestui luptător pentru drepturile tuturor oamenilor, un coleg deosebit, un tată de excepţie pentru copiii lui, un prieten adevărat al tuturor celor care i-au fost aproape.

Gândiţi-vă că orice clipă pierdută prin inacţiunea dumneavostră, atrage continuarea unei umilinţe şi a unei suferinţe pricinuite unui om care nu o merită şi căruia România îi este datoare cu respectul ei pentru jertfă adusă pe altarul luptei împotriva dictaturii şi  comunismului.

Faceţi ceva cât mai curând posibil, cu atât mai mult cu cât dispuneţi de toate pârgâile legale internaţionale şi naţionale de a apăra viaţa şi libertatea unui luptător pentru drepturile omului.

                                                                                                                                                 

 

   CONSILIUL DIRECTOR OADO                                    PATRONATUL ROMÂN

 


RAPORTUL OADO PE ANUL 2013 – STAREA NAŢIUNII ÎN REPUBLICA PROCURORILOR

Pe vremea dictaturii era mai uşor de înfruntat securitatea comuniştilor decât impostura celor ajunşi la putere după momentul Decembrie ’89, care de 24 de ani ne tot mint şi ne amăgesc cu promisiuni pe care uită de fiecare dată să le înfăptuiască după ce au obţinut votul nostru, al celor mulţi şi proşti, cum probabil ne consideră ei.

            De ani buni, în regimul Băsescu, se caută vinovaţi în toate mediile socio-profesionale, la toate categoriile de meserii, la toate vârstele, la toate naţionalităţile, pentru infracţiuni de corupţie, multe din ele inventate.

            De ani buni ne sculăm şi ne culcăm în ritm de percheziţii cu mulţi mascaţi, multe mandate de reţinere urmate de cele de arestare, ordonatede procurori care aplică legea şi fac încadrări de fapte penale după cum îi bate capul sau după dorinţa şefului care, la rândul lui, răspunde unei comenzi venite din zona politicului, toate cu binecuvântarea mai-marelui de la Cotroceni.

            De ani buni asistăm la scandal şi circ în loc de linişte şi bunăstare, aşa cum ar fi normal.

            De ani buni am inversat valorile în ţara asta. Nimeni nu mai vorbeşte de un mare savant, academician, scriitor celebru, inventator de excepţie, pictor, sculptor consacrat sau în formare, de sportivi de excepţie, de elevi şi studenţi geniali cu diplome şi medalii obţinute în competiţii internaţionale. În schimb toată lumea este preocupată să ştie cine conduce Parchetul General, DNA sau DIICOT, câte dosare penale au făcut domniile lor, câtă lume a fost arestată şi câţi infractori a produs România pentru satisfacţia Europei Unite.

De ani buni observăm cum e mult mai important bilanţul Parchetului General,  DNA, DIICOT, CSM, SRI, SIE decât bilanţul Societăţii civile, al sănătăţii sau al învăţământului.

De ani buni această naţiune înghite zilnic umilinţele şi acceptă tacit să fie înjosită,  înjurată, acuzată, înfricată, pedepsită şi criticată tocmai de cei pe care noi i-am ales în nemernicia noastră.

De ani buni, Băsescu tropăie cu bocancii pe sufletele noastre şi încă nu avem nicio reacţie, ne lăsăm înjosiţi în continuare şi înghiţim mitocăniile acestui om, care nu şi-a iubit niciodată propriul popor, cerându-ne să ne sacrificăm în timp ce el şi acoliţii lui profită de „inerţia”noastră.

De ani buni ne-au trecut prin faţa ochilor armate de politicieni, nişte măscărici ai neamului, care ne-au arătat, fără pic de jenă, ce uşor poţi să îmbraci haina trădătorului, să minţi, să furi, să jigneşti şi să apari în faţa naţiunii de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic, dând lecţii de democraţie şi moralitate.

De ani buni, la îndemnul parşiv al Preşedintelui, ne părăsesc ţara medici, asistente, profesori, ingineri, arhitecţi, sportivi, copiii noştri, aproape toată forţa de muncă, creând cea mai mare migraţie de la al doilea război mondial încoace.

De ani buni satele şi comunele s-au depopulat, ajungând adevărate ruine în uitarea timpului.

De ani buni ţara este o pârloagă de la un cap la altul, fără să-i pese cuiva.

De ani buni am uitat ce este seriozitatea, am promulgat legi care promovează delaţiunea, serviciile secrete s-au înmulţit în detrimentul libertăţilor noastre, pe care autorităţile le ignoră sau ni le suprimă zilnic.

De ani buni Băsescu ne-a „învăţat” să ne urâm şi să ne schimonosim sufletele după chipul şi asemănarea lui, ne-a încăierat pe unii împotriva altora, pe principiul binecunoscut – divide et impera.

De ani buni oamenii sunt îngroziţi că şi-au pierdut busola, nu-şi găsesc nici calea şi nici liniştea cu situaţia tulbure din ţară.

De ani de zile România trăieşte o isterie naţională prin transformarea statului democrat într-unul poliţienesc.

De ani de zile începem să ignorăm chiar şi văgăuna în care ne-au băgat ultimile guvernări. Datori şi săraci, ne plângem soarta în loc să încercăm să găsim o altă cale de urmat.

De ani de zile în România nu există decât un singur sport – fotbalul, şi acesta de slabă calitate, aflat în mâna unora care fac mai mult circ decât performanţă.

De ani de zile ni se bagă pe gât tot felul de nonvalori, copiilor noştri li se livrează modele din lumea curvelor – o lume aşa-zis mondenă,  dar şi modele din clanurile interlope, a milionarilor şi miliardarilor de carton, care s-au îmbogăţit în condiţii dubioase, etalând opulenţă şi bunăstare, deşi nu au şcoală şi nu au performat niciodată în niciun domeniu de activitate.

De ani de zile celor mulţi şi proşti li se impune ideea că toate deciziile justiţiei nu pot fi comentate şi trebuie respectate necondiţionat, impunere care nu este valabilă şi pentru şmecheri care, nu numai că nu le respectă, ci le ignoră şi le calcă în picioare fără niciun fel de teamă, pentru că ştiu că cei care acuză şi cei care judecă acţionează doar la indicaţia şefilor ierarhici, care le stabilesc „agenda de lucru”.

De ani de zile domnul Preşedinte Traian Băsescu ne-a lăsat împresia că singura breaslă care munceşte în ţara asta este cea a procurorilor şi în special ai celor de la DNA (adică oamenii lui Daniel Morar până nu demult), sprijiniţi substanţial de serviciile secrete,  de CSM, ICCJ, ANI şi, bineînţeles, de CCR.

Şi tot de atâţia ani oripilat, îngrozit şi disperat aştept ziua care parcă nu mai vine, când se va pune stop tuturor acestor grozăvii, anomalii, un fel de anus contra naturii, să fixăm ceasurile la zero şi să luăm totul de la capăt, să facem un restitutio in integrum !

După evenimentele din decembrie ’89, odată cu schimbarea societăţii în structura ei fundamentală prin trecerea de la comunism la capitalism, am adoptat şi o nouă Constituţie a României. Faptul că de-a lungul celor 24 de ani de la revoluţie, această lege a legilor a avut parte de o revizuire în anul 2003, iar azi, după zece ani, se doreşte iarăşi modificarea Constituţiei, şi când vedem ce se întâmplă la nivel de stat, dar şi în societatea civilă, ne face să credem că a venit momentul schimbării într-o ţară mult prea bolnavă, în metastază şi agonie totală.

Mie teamă însă că, aşa cum s-a întâmplat în 1990, când cerinţele revoluţiei şi ale revoluţionarilor au fost lăsate să fie rezolvate de al doilea şi al treilea eşalon din fostul partid comunist,  tot aşa, cerinţele noii Constituţii şi  schimbările de fond ale întregii societăţi în fibra ei, vor rămâne în mâna aceloraşi politicieni care ne-au minţit în ultimii 24 de ani, aducându-ne în pragul disperării.

Din păcate, speranţele de reuşită sunt foarte mici. Spun asta pentru că, parcă blestemaţi de ciclicitatea istorică,  de fiecare dată când am zis că o luăm de la capăt şi ne-am  reîntors la locul de start, tot de atâtea ori naţiunea română a ratat momentul !!.

 

 

 

 

 


RAPORTUL OADO – REFORMA ÎN JUSTIŢIE LA MÂNA PROCURORILOR DNA

În anul 2013, mai mult ca oricând, au existat imixtiuni în actul de justiţie, începând cu administraţia prezidenţială şi continuând cu presa şi nu în ultimul rând justiţiabilul.

            Dintr-un anumit punct de vedere, activitatea Ministerului public a fost împărţită între activitatea DNA şi DIICOT şi celelalte unităţi de parchet. Cele două instituţii au fost elogiate în rapoarte ale Comisiei Europene şi în alocuţiunile unor oameni poliţai interesaţi ca o anumită parte a justiţiei „să îşi facă treaba”. Toate celelalte unităţi de parchet care „îşi fac treaba” nu sunt evaluate de instituţii europene sau naţionale, ca şi cum acestea nu ar exista dar cu toate acestea majoritatea cauzelor penale deduse judecăţii, care protejează cetăţeanul român de evidenţă în societate, protecţia bunelor etc acest aspect reliefându-se în bilanţul anual al Ministerului public pentru anul 2013.

Potrivit acestuia în anul 2013 au fost înregistrate 1.826.427 de cauze penale, fiind soluţionate 635.759 cauze penale din care 47.072 rechizitorii, fiind trimise în judecată 65.711 inculpaţi din aceştia 1.073 inculpaţi au fost trimişi în judecată în 270 de cauze de către DNA şi 3.922 de inculpaţi trimişi în judecată din 1.053 de dosare penale de către DIICOT.

De menţionat este faptul că în cursul anului 2013 DNA a avut 109 procurori, din care 42 au avut funcţii de conducere, astfel că din cele 270 de rechizitorii care au fost soluţionate, fiecărui procuror i-au revenit circa două dosare pe an, în condiţiile în care indemnizaţia unui procuror DNA este de aproximativ 110 milioane lei/lună.

În cazul DIICOT, în cursul anului 2013 au funcţionat 251 de procurori şi au soluţionat 1053 de dosare penale deci aproximativ 4 rechizitorii pe an, în condiţiile în care procurorul din această structură are aceeaşi indemnizaţie cu cel de la DNA şi PICCJ.

În schimb parchetele de pe lângă judecătorii, parchetele de pe lângă tribunale unde funcţionează 1783 de procurori au dispus trimiterea în judecată a 40.000 de cauze penale, aproximativ 23 de rechizitorii pe an în condiţiile în care un procuror de la parchetul de pe lângă judecătorie are o indemnizaţie de aproximativ 40.000 lei/lună.

Nefiresc este faptul că la parchetele de pe lângă judecătorii, unde la 1.257 de procurori sunt 223 de funcţii de conducere, la parchetele de pe lângă tribunale sunt 526 de procurori cu 172 de funcţii de conducere în timp ce la DNA la 109 procurori sunt 42 de funcţii de conducere iar la DIICOT la 254 de procurori sunt 68 de funcţii de conducere.

Întrebarea firească este de ce la nivelul parchetelor „civile” funcţiile de conducere sunt de aproximativ un procuror şef la 4 procurori, în timp cer la DNA este un şef şi un subaltern, iar la DIICOT este un şef la doi subalterni şi jumătate.

Raportul activităţii DNA pe anul 2013 este mai mult decât elocvent privind implicarea procurorilor acestei structuri în soluţionarea cauzelor penale, astfel, dacă au finalizat arestarea în 7.909 cauze la sfârşitul anului au rămas în lucru 4.124 cauze. De semnalat este faptul că din 7.909 cauze soluţionate, 6.729 au fost soluţii de netrimitere în judecată, fiind cercetate cel puţin 6.729 de persoane, dacă apreciem că în fiecare cauză a fost cercetată câte o persoană dar în general sunt anchetate mai multe persoane într-un dosar penal de către procurorii DNA.

Din cele 4.124 de cauze nesoluţionate la sfârşitul anului, 2.304 cauze sunt pe rolul DNA de mai bine de un an de zile de la sesizare şi lunând în considerare că în principiu sunt soluţionate dosarele într-un termen foarte scurt în care soluţia de netrimitere în judecată este conturată, reiese că cele 2.304 cauze mai vechi de un an sunt cauze complexe care în principal vor fi finalizate cu trimiterea în judecată a persoanelor cercetate.

Dar având în vedere ritualul de soluţionare cu trimitere în judecată a persoanelor cercetate, respectiv de 270 de rechizitorii pe an, cele 2.304 cauze vor fi soluţionate în termen de aproximatix 10 ani timp în care pe rolul DNA nu ar mai trebui înregistrată nicio cauză penală.

Nu trebuie uitat faptul că aproximativ 300 de ofiţeri de poliţie judiciară sunt detaşaţi în cadrul DNA în vederea sprijinirii procurorilor anticorupţie, salarizaţi în mod asemănător cu aceştia şi mai sunt ajutaţi de către ofiţeri de poliţie din cadrul Direcţiei Generale Anticorupţie – I.G.P.R.

În anul 2013 DNA a beneficiat în cea mai mare parte de achiziţionare de mijloace fixe cu toate că bugetul iniţial a fost rectificat din suma de 272.000 lei, instituţiei revenindu-i peste 120.000 lei, restul sumei fiind împărţită între DIICOT şi PICCJ cu mult sub 20.000 revenind celorlalte unităţi de parchet.

Bugetul DNA în anul 2013 a fost de 85.873.580 lei, în timp ce al DIICOT care dispune de un personal mult mai numeros aproape dublu, a fost de 83.441.580 lei.

În bilanţul eliptic prezentat de DNA cea mai mare realizare este că a instituit în cauzele soluţionate sechestrul asigurator pentru aproximativ 1.557 milioane lei, în timp ce prejudiciile constatate în cauzele soluţionate au fost de aproximativ 220 milioane euro, ceea ce înseamnă că au instituit sechestru asigurator asupra unor bunuri care depăşesc ca valoare cu 100 milioane euro, prejudiciile produse încălcindu-se astfel dreptul de proprietate asupra persoanelor cercetate considerându-se că bunuri care depăşesc cu peste 100 milioane euro prejudiciile constatate, sunt obţinute ilegal.

Recuperarea prejudiciului este unul din scopurile procesului penal, acolo unde fapta a creat o pagubă statului ori unor persoane juridice dar dacă se instituie sechestru asigurator pentru o sumă stabilită de organele de urmărire penală mai mare decât prejudiciu, se încalcă un principiu fundamental privind proprietatea în detrimentul unei juste soluţionări a cauzei.

În raportul MCV  se menţionează aşa cum citează bilanţul activităţii pe 2013 că „DNA a obţinut rezultate semnificative în circumstanţe dificile. Aceste rezultate constituie unul dintre cele mai importante moduri prin care România progresează pe calea îndeplinirii obiectivelor fixate în cadrul MCV”.

Dezinformarea instituţiilor europene este evidentă în condiţiile în care din raportul Ministerului public rezultă că DNA nu a avut nicio circumstanţă dificilă din punct de vedere bugetar (buget mult mai mare decât la oricare alt parchet), în ce priveşte  personalul (majoritatea posturilor vacante fiind ocupate), al  cauzelor spre soluţionare (7.909 cauze soluţionate, din care doar 270 rechizitorii, adică două rechizitorii pentru fiecare procuror DNA pe an), şi asta în condiţiile în care toate instituţiile statului au conlucrat la soluţionarea dosarelor (ANI, Garda Financiară, ANAF).

De asemenea, o altă realizare a DNA menţionată în bilanţul anual este că într-un singur an au reuşit scăderea sub pragul psihologic, a achitărilor de la 10,2% în 2012 la 7,5% în 2013, în realitate acest rezultat fiind înşelător deoarece se referă la cauze penale şi nu la număr de persoane achitate astfel că în 2013 au fost achitate definitiv 99 de persoane iar pentru 8 persoane în 4 cauze penale s-a dispus restituirea în vederea refacerii urmăririi penale de către procuror, deoarece au fost constatate de către instanţa de judecată încălcări ale dreptului la apărare etc.

Deci, în raport cu numărul de persoane trimise în judecată în anul 2013, respectiv 1.073, 99 de inculpaţi au fost trimişi în judecată nevinovaţi deoarece achitările s-au dispus pentru că nu există faptă în cazul a 19 persoane, fapta nu este prevăzută de legea penală în cazul a 7 persoane, fapta nu prezintă gradul de pericol social al infracţiunii în cazul a 7 persoane, fapta nu a fost săvârşită de inculpat 4 persoane şi în cazul a 62 de inculpaţi nu au fost întrunite elementele constitutive ale infracţiunii.

Toate aceste cauze inputabile procurorilor DNA nu au fost sancţionate de către instituţiile abilitate respectiv inspecţia judiciară din cadrul CSM, ai procurori anume desemnaţi din cadrul PICCJ să efectueze cercetări cu privire la eventualele cercetări ori arestări nelegale deoarece niciun procuror DNA nu a fost cercetat administrativ sau penal pentru fapte săvârşite în legătură cu serviciul. Un alt aspect că DNA nu a avut o perioadă dificilă aşa cum se menţionează în raporturile internaţionale.

Cea mai gravă situaţie constatată în anul 2013, care se perpetuează de ani de zile încoace este că „reginele probelor” în justiţie le reprezintă interceptările şi înregistrările convorbirilor şi comunicărilor telefonice, inregistrările ambientale, denunţurile unor persoane aflate în arest preventiv ori cercetate penal, care au acceptat să facă denunţurile respective pentru obţinerea unor favoruri procesuale ori reindividualizarea pedepselor, fără să existe probe concrete sau martori, existând în schimb serioase dubii în ceea ce priveşte administrarea mijloacelor de probe, legalitatea acestora fiind contestată de părţile din proces, atât în faza urmăririi penale, cât şi în faza cercetării judecătoreşti.

Această metodă de lucru este uzitată la maxim în mod special de către DNA, dar şi de DIICOT şi preluată de instanţele de judecată, care, contrar legilor procesual-penale, nu îşi exercită rolul activ în aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei, admiţând în totalitate aşa-zisul material probator administrat de orgenele de urmărire penală – DNA şi DIICOT – şi neluând în considerare cererile celorlalte părţi din procesul penal.