SCURT ISTORIC AL SOCIETĂŢII CIVILE ÎN ROMÂNIA

Particularităţiile istorice ale acestui fenomen social sunt strâns legate şi determinate organic de evoluţia societăţii în ansamblul ei, apariţia şi dezvoltarea societăţii civile fiind condiţionată de stadiul la care se află democraţia la un moment sau altul al istoriei societăţii.

În România, germenii societăţii civile au apărut odată cu începuturile    dezvoltării     capitaliste. Dezvoltarea industrială, funcţionarea mecanismelor democraţiei parlamentare, creşterea   gradului   de instrucţie şi educaţie al populaţiei au condus cum era şi firesc, şi la dezvoltarea spiritului civic şi politic al populaţiei, la apariţia primelor asociaţii non-profit, care aveau, în special, scop caritabil şi umanitar. Acestea încep să-şi facă simţită prezenţa, pe lângă cele sindicale, patronale sau cu scopuri culturale şi civice. Dar de o societate civilă în sensul modern al conceptului nu putem vorbi. Cu atât mai mult cu cât, odata cu apariţia ideologiilor extremiste de esenţă fascistă  sau  comunistă,   astfel  de  organizaţii   au devenit formele de acoperire ale acestora, care să asigure conspirarea activităţilor împotriva măsurilor restrictive impuse de autorităţi.

Ca urmare, însăşi existenţa lor era privită cu suspiciune de marea majoritate a populaţiei, care nu dorea să se lase angrenată în astfel de maşinaţiuni politice.

Evoluţia ulterioară, mai ales după marea criză economică, care a afectat paturi largi ale populaţiei şi care a condus la radicalizarea multor segmente ale societăţii, a fost hotărător determinate de dictaturile care s-au succedat. Instaurarea dictaturii regale, resimţită de mulţi ca un exerciţiu de stabilitate şi mijloc de asanare a disfuncţiilor sociale, a aruncat în derizoriu orice încercare de coagulare a societăţi civile, câtă vreme „capul” tuturor organizaţiilor civice era regele, adică şeful statului.

Instalarea dictaturii militare n-a facut decât să consolideze regimul totalitar, iniţiat de Carol al II-lea, iar pe fondul conflagraţiei, în care ţara noastră a fost împinsă, orice iniţiativă civică, alta decât cea recunoscută, să fie taxaţi drept bolsevism, chiar dacă ideologic, social şi practic nu aveau nimic comun cu comunismul.

 Evoluţia postbelică nu a fost nici ea de natură să favorizeze acest proces. Partidul comunist, devenind un  partid legal, în încercarea de a căpăta  aura de partid „de masa”, a deturnat multe dintre asociaţiile civice, care aveau alte scopuri şi obiective. Iar situaţia economică precară, imensele despăgubiri de război impuse de aliaţii ţării, pe fondul pauperizării generale au dus la radicalizarea şi mai accentuată a populaţiei, şi chiar la netezirea drumului ascensiunii la putere a dictaturii comuniste.

Accederea la putere a comunismului afost urmată de un proces sistematic de anulare a oricărei forme de evoluţie democratică, mergându-se până la lichidarea fizică a celor care ar fi reprezentat cea mai mică ameninţare pentru totalitarism. În numele ideilor de democraţie şi progres, floarea intelectualităţii româneşti a fost aruncată în gulagurile comuniste, decimată la Canal sau în coloniile de muncă, lipsită de mijloacele de existenţă şi exlusă din societate. În aceste condiţii, societatea civilă nu avea cum să se manifeste şi orice atitudine contrară ideilor marxist-leniniste era aspru pedepsită, şi imposibilă din punct de vedere practic, chiar practicarea religiei era un act de curaj.

O tăcere grea, apăsătoare, care ucidea şi deporta s-a abătut asupra ţării. Nu erau permise decât manifestările de adulare a „eliberatorilor” neamului. Iar toate aceste spectacole regizate şi ridicole erau prezentate ca fiind „vocea” poporului sau, cu alte cuvinte, ca dorinţă a populaţiei – „unită hotărât în jurul partidului”-.

În tot acest timp, democraţia din lumea liberă se dezvoltă şi consolidă. Dar în „lagărul socialist lumea îngheţase într-o abrutizare a generaţiilor şi menţinută de represiunea atroce.

Drepturile fundamentale ale omului, consfinţite în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi în Carta O.N.U. începeau să fie fundamentul unei noi politici democratice. Şi, în ciuda opreliştilor, reflexele şi influenţele acestei politici promovate de democraţiile occidentale răzbăteau dincolo de graniţele închise ale lagărului socialist.

Urmarea nu a întârziat. Guvernanţii comunişti încercau să dea un lustru democratic unui sistem încremenit în teroare. România care a aderat la ONU la 14 decembrie 1955 rămânea 14 decembrie 1955, totuşi, una dintre cele mai fundamentaliste ţărisocialiste, a lăsat greu să apară „surogate” ale societăţii civile, F.U.S a fost o astfel de organizaţie „originală”. Unea, chipurile, întreaga populaţie sub egida partidului unic. Tendinţele dominatoare şi integratoare, până la disoluţie, ale ideologiei şi politicii comuniste, construise forme fără fond, care să  înşele şi să descurajeze dorinţele de independenţă individuală şi democratice şi, în acelaşi timp, să  arunce praf  în ochii Occidentului,  justificând măsurile antipopulare prin ţargul consens de masă al întregului popor faţă de politica partidului.

Botezate şi răsbotezate (FDUS, Comitete şi comiţii ale oamenilor muncii, asociaţii etc), aceste adevărate fantome ale democraţiei au existat până în decembrie 1989. Ele au dispărut, ca măturate de vântul revoluţiei, odată cu sistemul şi statul totalitar. Însă reflexul lor, inerţia doctrinară şi mai ales cea practică a politicii au rămas şi sechele ale acestora continuă să subziste şi în zilele noastre. Vom reveni asupra acestei idei în analiza noastră, cu atât mai mult cu cât în ultimii 10 ani România a cunoscut un adevărat conflict direct dintre societatea civilă şi statul român, din păcate în toată această perioadă a fost reprezentată de cel care va rămâne în istoria modern şi contemporană a acestei ţări, drept Dictatorul Băsescu, societatea civilă a fost golită de conţinut, eliminată din deciziile importante ale ţării şi decredibilizată, tocmai pentru a fi desfiinţată sau eventual scoasă vinovată de toate ratările şi nerealizările statului.

În acest scop s-a mers până la aruncarea după gratii a unor exponenţi credibili ai societăţii civile, nevinovaţi dar condamnaţi pentru fapte inventate şi bine ticluite în laboratoarele Cotroceniului, ale DNA-ului şi ale serviciilor de informaţii prin intermediul unei justiţii obediente şi corupte la dispoziţia acestui regim totalitar. O societate civilă puternică ar da fiori oricărei puteri de stat ceea ce domnului Băsescu nu i-a fost pe plac niciodată, acţionând ca atare.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: