INTRAREA ÎN NORMALITATE A SOCIETĂŢII CIVILE

Revoluţia din Decembrie a dus la schimbări dorite şi în privinţa societăţii civile. La început, nu în măsura dorită sau chiar prea timid. Dacă, în primele luni ale anului 1990, pe scena politică au aparut peste 285 de partide – legea de organizare şi funcţionare a acestora, fiind prea permisivă – societatea civilă s-a organizat mult mai greoi şi cu o slabă infiuenţă, după un vid de legislaţie şi de prezenţă de 65 de ani.

Lipsa resurselor s-a facut simţită şi a funcţionat, în acelaşi timp la majoritatea populaţiei un sentiment firesc de altfel, de înregimentare, de acceptare necondiţionată a unui „for conducător”. În schimb, formele neorganizate, spontane, de revoltă şi chiar cu accente violente şi distrugătoare au existat, şi din păcate, au întârziat procesul de dezvoltare şi consolidare ademocraţiei iniţiat de revoluţie. Incendierile, devastările, pietrele, bătăile nu sunt o alternativă viabilă la disfuncţiile sociale. Cele câteva organizaţii neguvernamentale – cu mici excepţii – constituite în această perioadă au avut un caracter elitist şi exclusivist şi impuneau o aliniere fără crâcnire la o linie ideologică, adesea ambiguă şi bazată mai mult pe ideea negării şi nu a construcţiei.

Chiar şi după 25 de ani de la revoluţie, unele organizaţii au rămas tributare acestor mentalităţi.

Organizaţiile neguvernamentale care au avut ca obiectiv fundamental dezvoltarea democraţiei, asigurarea şi apărarea drepturilor fundamentale ale omului – cu instrumentele şi în limitele cerinţelor democratice – şi-au continuat şi îmbunătăţit an de an activitatea.

Procesul de coagulare şi întărire al societăţii civile este departe de a sefi încheiat, cu toate succesele dobândite. Vina pentru acest lucru aparţine, în primul rând statului şi celorlalte structuri de putere, care, în mod cu totul nejustificat, consideră, încă, societatea civilă o ameninţare la adresa lor. Din această cauză, ori o ignoră, ca şi când nu ar exista sau nu ar prezenta nici un interes practic pentru democraţie, ori încearcă să o subordoneze, transformând-o într-un apendice care să permită obţinerea unui „ambalaj” pentru interesele de grup pe care le reprezintă şi le slujesc. Aşa se face că politicienii îşi „amintesc” de societatea civilă în preajma şi pe timpul campaniilor electorale sau când au nevoie de o susţinere „civilă”, pentru scopurile lor.

Exemplul cel mai elocvent în această privinţă îl reprezintă şi scandalul mediatic care a căpătat accente nefireşti, privitor la locaţia Catedralei Neamului. Ambiţiile celor care refuzau „Parcul Carol” mai mult politice decât de alt ordin au început să fie fluturate de o organizaţie neguvernamentală, de care nu auzise nimeni şi care, odată cu pierderea de „viteză” a conflictului a dispărut precum a apărut. Eficienţa a fost maximă, atâta timp cât catedrala Neamului şi-a mutat locaţia în curtea Parlamentului.

Tot la fel s-a întâmplat, şi în momentul când Parlamentul României a votat suspen-darea Preşedintelui ţării, când, au apărut organizaţii neguvernamentale, necunoscute, scoase din joben de politicienii interesaţi în manipularea ordinară a electoratului credul şi uşor de convins şi pe care le-au scos la înaintare pentru a organiza cu aprobarea oficialităţilor locale tot felul de adevăruri de susţinere, a celui suspendat.

Această organizaţie se dorea şi se proclama ca fiind „vocea” societăţii civile, ea fiind creată tocmai în acest sens.

Astfel de situaţii fac, desigur, ca la păcatele guvernanţilor să se adauge cele ale societăţii civile însăşi, atâta vreme cât se face rabat de la scopul şi obiectivele pe care aceasta trebuie să le aibă şi să le slujească. Totodată, consecinţele sunt pe termen lung şi dezastruoase, opinia publică pierzându-şi încrederea în organizaţiile ce compun societatea civilă. Aşa s-au petrecut lucrurile cu multitudinea de organizaţii non-profit care s-au înfiinţat în scopul declarat al protecţiei copiilor şi a altor categorii de cetăţeni defavorizaţi. Viaţa a demonstrat că adevăratele scopuri erau, cel mai adesea, de un mercantilism abject.

Societatea civilă, în ansamblul ei şi organizaţiile neguvernamentale serioase, dedicate scopului pentru care s-au constituit, au datoria să se dezică şi să respingă astfel de tentative care aduc prejudicii grave însuşi procesului de consolidare şi dezvoltare a democraţiei.

Cel mai grav sau cea mai grea lovitură a primit-o societatea civilă în vara anului 2012, atunci când dorinţa ei exprimată prin vot universal, egal şi direct, de a-l demite pe actualul preşedinte Traian Băsescu, care deşi a fost trimis acasă cu 7,4 milioane de voturi liber exprimate, o instituţie importantă a statului şi anume Curtea Constituţională a României nu a validat votul, sfidând pur şi simplu votul popular.

La fel de grav şi de păgubos pentru societatea civilă românească a fost şi intervenţia nefericită, ca să nu-i spunem neinspirată a unor puteri importante ale lumii precum SUA, Germania sau Comisia Europeană, care au dat crezare marei minciuni a aşa-zisei Lovituri de stat din România şi a marei fraude electorale pentru demiterea preşedintelui, ignorând pur şi simplu votul popular şi susţinând rămânerea în funcţie a acestui personaj malefic găunos, mincinos şi lipsit de orice scrupule.

Istoria va dovedi aceste lucruri şi va condamna această perioadă grea, aproape imposibilă pentru societatea civilă.

 

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: