O JUSTIŢIE NEREFORMATĂ ÎN ANUL 2013

    1. Cine are şi cine nu are încredere în justiţie

 

            Este ştiut, fără putinţă de tăgadă, faptul că orice societate trebuie să se bazeze pe respectarea de către individ a unor reguli dinainte prescrise.

            Evoluţia omului pe pământ a dovedit că în ce priveşte conformarea acestuia normelor şi regulilor nu este deplină. Întotdeauna a existat un număr, relativ constant, de indivizi care au un comportament contrar normelor şi care este dăunător celor care se conformează acestor reguli.

            Lipsa unui nivel moderat de instruire constituie cauza apariţiei unor comportamente antisociale.

            Nicio societate, cu toate eforturile făcute, nu a avut puterea să ridice la cote maxime instruirea şi educarea oamenilor, nici chiar atunci când statul, ca formă de organizare a societăţii, a stabilit responsabili care să descopere indivizii care încalcă deliberat regulile şi să-i convingă de necesitatea respectării lor prin aplicarea unor sancţiuni.

            Statul a creat instituţii, autorităţi şi puteri cărora le-a acordat dreptul de a descoperi indivizi care încalcă normele adoptate de către comunitate şi de a face tot ce este posibil pentru a-i determina să trăiască în respectul normelor şi regulilor general valabile.

            Pentru această importantă misiune statală, a fost creată JUSTIŢIA – putere a statului, căreia i s-a stabilit structura internă şi proceduri de urmat pentru a-şi atinge scopul propus.

            Cei care încalcă regulile societăţii sunt mai puţini decât cei care le respectă. Aceştia din urmă sunt interesaţi ca toţi cei care se abat de la reguli şi cauzează fărădelegi să fie cât mai puţini. În egală măsură, însă, sunt interesaţi şi de modul în care cei care fac parte din structurile justiţiei acţionează cu aceleaşi unităţi de măsură,  îşi duc la bun sfârşit misiunea de a descoperi cât mai mulţi răufăcători şi de a aplica unitar atât metodele de investigare, cât şi sancţiunile şi pedepsele stabilite pentru cei care încalcă legea.

            Acestea sunt doleanţele membrilor societăţii care respectă regulile, iar nivelul de încredere al acestora în justiţie va reprezenta măsura în care ei consideră că acest sistem îşi îndeplineşte misiunea pentru care a fost creat.

            De fapt, considerăm că încrederea în justiţie comportă două conotaţii :

  • Convingerea celor care respectă regulile că justiţia va face tot ceea ce îi stă în putere pentru a descoperi şi a sancţiona indivizii care încalcă regulile, fără a face discriminări, tratându-i în mod egal pe toţi cei care nu se conformează regulilor.
  • Convingerea fiecărui individ că justiţia va avea o poziţie echidistantă, imparţială, atât faţă de cel care trebuie sancţionat, cât şi faţă de cel care a suferit ca urmare a încălcării regulilor de către cei care trebuie să suporte consecinţele faptelor lor.

În ambele ipostaze, cetăţeanul pretinde justiţiei să facă dreptate, adică să analizeze, în mod minuţios şi  şi responsabil, dacă un individ a încălcat vreo regulă şi dacă a făcut-o, să-i aplice pedeapsa pe care o merită.

În anul de graţie 2013, în ciuda faptului că civilizaţia a suferit multe transformări, iar omul a evoluat, inclusiv intelectual, la mai bine de două mii de ani de când au luat naştere primele structuri ale justiţiei romane, a cărei misiune se baza pe legi, s-a constatat că în România doar 18 % dintre cetăţeni mai au încredere în justiţia actuală.

În concret, doar unul din cinci cetăţeni ai ţării este convins că justiţia îndeplineşte cele două cerinţe, ceea ce este foarte puţin pentru orice societate a cărei bună dezvoltare şi funcţionare sunt garantate dacă nivelul de încredere în justiţie este cât mai mare.

Este imperios necesar să ne întrebăm de ce nivelul de încredere este aşa de scăzut, pentru a combate cauzele neîncrederii cetăţeanului în justiţie.

Suntem convinşi de faptul că nivelul actual de încredere în justiţie, stabilit pe baza unor sondaje, este relativ, deoarece a fost cuantificat pe baza declaraţiilor  cetăţenilor întrebaţi, fără ca unii dintre ei să se raporteze la cele două conotaţii menţionate mai sus.

Mai mult ca sigur însă, un procent semnificativ dintre cei întrebaţi s-au raportat la cele două cerinţe, situaţie în care va trebui să descoperim ce anume i-a determinat să afirme că nu au încredere în justiţie.

Răspunsurile cetăţenilor sunt rezultatul unei analize profunde a modului în care justiţia îşi îndeplineşte misiunea, dacă poziţia unora dintre ei este obiectivă ori se bazează pe unele împrejurări şi atitudini subiective, generate de mediul infracţional în care aceştia trăiesc şi care îi influenţează.

Este cert faptul că majoritatea cetăţenilor sunt conduşi, în formarea unei opinii de neîncredere în justiţie, de informaţiile care se difuzează prin mijloacele mass-media, mai ales dacă acestea sunt defavorabile justiţiei. Stabilirea unui nivel de încredere pe baza opiniilor cetăţeneşti formate în urma perceperii acestor informaţii, nu poate reflecta realitatea.

Orice opinie de neîncredere trebuie analizată, explicată şi argumentată, pentru a i se stabili sau nu temeinicia. În niciun caz nu trebuie să ignorăm opiniile cetăţeanului de rând, dar trebuie să le privim cu rezerve în ceea ce  priveşte obiectivitatea lor.

Un nivel de încredere cât de cât obiectiv ar putea rezulta din opiniile celor care sunt implicaţi în realizarea activităţii justiţiei, datorită posibilităţilor lor de a le fundamenta pe criterii concrete, rezultate din experienţa lor profesională.

Din nefericire, un sondaj care să vizeze astfel de categorii profesionale nu a fost realizat. Cu toate acestea, opiniile exprimate în mediile profesionale denotă o lipsă de încredere că justiţia se ghidează după regulile unui proces echitabil şi pentru a răspunde cât mai mult nevoii cetăţeanului, respectiv, de a face dreptate.

Nu de puţine ori, în ultima perioadă, au fost demonstrate abuzuri procesuale şi condamnări penale care răspund unor ordine, nicidecum nevoii de a face dreptate, ceea ce dovedeşte că misiunea justiţiei a fost deturnată de la scopul pe care statul democratic i l-a fixat.

Nu de puţine ori, unii reprezentanţi ai justiţiei de la cel mai înalt nivel şi-au dovedit lipsa de imparţialitate – de care nu trebuie să dea dovadă nicioadată ! –  înclinând balanţa zeiţei Themis către una din celelalte puteri ale statului.

Nu de puţine ori, magistratul, care ar trebui să fie stâlpul societăţii, un exemplu de înaltă moralitate, a dovedit că nu şi-a făcut datoria, fiind mai presus de lege, bazându-şi deciziile pe argumente care nu au suport probator şi care sunt lipsite de orice raţionament logico-juridic.

Este cunoscut faptul că de foarte multe ori, pentru erorile judiciare ale magistraţilor, statul român a plătit despăgubiri substanţiale din bugetul ţării, creat pe baza contribuţiei celor care au fost prejudiciaţi prin deciziile judecătoreşti, fără ca magistraţilor să le pese ori să răspundă pentru greşelile lor. Dimpotrivă, acelaşi sistem, în loc să-i sancţioneze pentru erorile lor, le-a mulţumit şi i-a promovat în funcţii juridice mai înalte.

Nu trebuie să ignorăm conduita inadecvată a unor reprezentanţi ai justiţiei faţă de cetăţean şi participanţii la procesul de judecată, care nu dau dovadă bunăvoinţă, răbdare şi, mai ales, înţelepciune.

În acest context, un observator obiectiv care va examina punct cu punct toate etapele unui proces judiciar, de când s-a iniţiat şi până la finalizarea lui, neimplicat în procesul respectiv, va constata lucruri care nu trebuie să se întâmple şi care îl vor face neîncrezător în justiţie.

Creşterea încrederii oamenilor în justiţie nu depinde numai de activitatea acestui sistem, ci şi de unele proceduri de alegeri ale magistraţilor, a căror obiectivitate poate fi pusă la îndoială, iar menţinerea unora dintre ei nu dovedeşte decât nevoia de satisfacere a diferitelor interese personale sau de grup, nici într-un caz nevoia de dreptate.

Ca atare, statul a devenit dezinteresat de a apăra drepturile cetăţeanului de rând, pervertind misiunea justiţiei, care va fi folosită în alte scopuri decât cele pe care ar trebui să le urmărească, devenind „un instrument” care execută ordine superioare.

Am enumerat doar câteva argumente care îl fac pe oricare cetăţean român să nu se încreadă în justiţie şi să se roage să nu aibă vreodată de-a face cu acest sistem.

Se poate trage o concluzie certă, care se evidenţiază permanent, şi anume : până când cetăţeanul nu va fi egal cu statul şi nu va fi tratat ca atare de către justiţie, până când aceasta din urmă nu va deveni nepărtimitoare şi neimplicată politic, inevitabil vom mai asista mult timp la abuzuri şi erori judiciare făcute cu rea-credinţă, situaţia care nu serveşte nici justiţiei, nici statului de drept şi nici cetăţeanului, care se simte abandonat în propria ţară.

 

    1. De ce nu se adoptă o lege a răspunderii

magistraţilor ?

 

Ne întrebăm, din ce în ce mai mult, de ce nu se adoptă o lege care să responsabilizeze magistraţii republicii noastre democrate, mai ales că se înmulţesc situaţiile în care România este obligată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) la plata despăgubirilor băneşti pentru încălcarea drepturilor omului ?.

În egală măsură, ne întrebăm de ce să fie obligată România să plătească sume exorbitante, şi nu judecătorii care au făcut erori şi au încălcat drepturile prevăzute de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ?.

Cel care reclamă statul român la CEDO pierde de două ori : o dată pentru că judecătorul naţional i-a încălcat drepturile în procesul derulat, şi a doua oară atunci când statul este obligat la plata despăgubirilor către reclamantul respectiv. Este adevărat că se poate susţine că pentru prima pierdere a fost despăgubit, însă această susţinere nu este tocmai veridică, deoarece nicio despăgubire nu poate „răscumpăra” suferinţa provocată reclamantului care a fost condamnat pe nedrept, irosindu-şi ani din viaţă prin închisori.

O astfel de suferinţă nu poate fi compensată de toţi banii din lume !

A doua pierdere este aceea în care despăgubirile se plătesc de la bugetul de stat, la care a contribuit şi reclamantul, prin plata taxelor şi impozitelor. De fapt, această pierdere este suportată de fiecare cetăţean cotizant la bugetul de stat.

Din cele enunţate mai sus, derivă întrebarea logică : de ce să plătim noi, cetăţenii, despăgubiri pentru greşelile judecătorilor atâta timp cât răspunderea juridică este individuală şi nu colectivă ???

NU este corect să plătim pentru greşelile altora !!!

Însă această regulă se aplică într-o ţară civilizată, nu în România !

Clasa politică ascunde în sertarele Parlamentului legea a cărei adoptare este indispensabilă pentru formarea unui corp al magistraţilor adevăraţi, pentru îndepărtarea servitorilor din sistemul justiţiei şi pentru eliminarea condamnărilor României la CEDO.

Actuala opoziţie a reuşit să consolideze controlul politic asupra justiţiei şi să obţină deciziile judecătoreşti dorite şi pronunţate de „locotenenţii” lui Băsescuşi Macovei, iar actuala putere nu face altceva decât să numere zilele până va pleca Băsescu, pentru a prelua frâiele necesare aceluiaşi control.

Sunt convins că se vor trezi conştiinţe pesediste şi vor nega acest lucru, însă nu îi va crede nimeni, atâta timp cât există baroni locali care trebuie să scape de puşcărie şi care trebuie să-şi cheltuiască banii proveniţi din contractele cu instituţiile pe care le conduc, care sunt destui, pentru multe generaţii ale familiilor lor.

Dacă aveţi alte argumente, puteţi să ne contraziceţi raţionamentul !

În realitate însă, suntem într-un cerc vicios şi nu avem soluţii viabile.

Veţi spune că schimbăm politicienii şi că, cei care vor veni, vor adopta această lege. Care alţii, decât tot cei care au fost la putere şi acum sunt în opoziţie ?

Concluzia la care am ajuns este singura raţională din moment de actuala clasă politică nu acţionează, deşi deţine majoritate parlamentară confortabilă şi, izolat, unii parlamentari recunosc că este necesară o astfel de lege.

De aceea, în mod public, trebuie să hulim organismele internaţionale care monitorizeză reforma în justiţie şi care nu cer autorităţilor româneşti adoptarea unei astfel de legi atunci când întocmesc rapoartele periodice cu caracter politic.

Nu suntem capabili să facem acest lucru, ci doar să trădăm interesele naţionale ori de câte ori se iveşte ocazia de a mai vinde o uzină sau fabrică, pe doi poli, unor oameni de afaceri care „ne vor binele”.

Până la urmă această lege, ca şi altele, reprezintă o problemă politică a guvernanţilor, deoarece tot ceea ce se face se „filtrează” din punct de vedere electoral şi material.

Este adevărat că unii dintre politicieni au căzut victime executării unor ordine plitice, denumite hotărâri judecătoreşti.

Acest lucru îl recunosc şi politicienii care încă nu au căzut victime sistemului. Însă tot ei recunosc că îţi asumi un mare risc, inclusiv de a fi destinatarul unui astfel de ordin, dacă faci politică şi dacă faci avere în perioada cât deţii o funcţie publică.

Aşadar, rămân „norocoşii”, care reuşesc să controleze justiţia şi care să ducă „tradiţia” ordinelor politice mai departe.

Suntem convinşi că se vor trezi cei mai critici analişti politici şi vor nega această constatare.

Într-adevăr, raţionamentul politicianului, în sensul că îţi asumi un risc de a fi victima unui ordin politic şi că rămâne să vezi cât de norocos eşti, este, deşi primitiv, extrem de real, din moment ce nu creezi mecanismele necesare de a nu fi victima unui astfel de ordin politic.

În final, singura concluzie logică este aceea că politicianul nostru este un sinucigaş veritabil din dorinţa de a deveni „stăpânul” unui sistem parazitar, care într-o zi se va întoarce împotriva sa, dacă se va ordona acest lucru.

În momentul de faţă justiţia trebuie să rămână dependentă de cei care se folosesc de ea pentru eliminarea adversarilor lor, indiferent de calitatea acestora.

Nu mai sunt vremurile în care să-ţi permiţi să ordoni asasinarea unui politician sau a unei persoane indezirabile, dar poate ordona pronunţarea unei sentinţe „legale şi temeinice” care să-l trimită la închisoare.

Până la urmă, acei judecători „cuminţi şi ascultători”, nu folosesc decât cel  mult 10 % din capacitatea creierului uman, la fel ca oricare alt om, şi nu poţi să le reproşezi nesupunerea faţă de lege, care este obligatoriu de respectat doar de prostime.

De ce să nu recunoaştem că judecătorii de serviciu sunt într-o competiţie acerbă pentru a câştiga un loc fruntaş într-un clasament privind numărul de ”ciolane politice!

Este clar, ca lumina zilei, că politicienii nu sunt interesaţi de doleanţele şi de criticile cetăţeanului care i-a ales şi nici nu le pasă de de solicitarea acestuia de a aproba o lege privind responsabilitatea magistraţilor.

Până se va adopta această lege, nu putem decât să cerem multă minte, atât magistraţilor, cât şi politicienilor, iar pe Dumnezeu să-L rugăm să-i ierte, că nu ştiu ce fac !

 

    1. Justiţia din România,  încotro ?

 

Întrebarea enunţată mai sus – „Justiţia din România, încotro ?” va trezi interesul tuturor cu privire la semnificaţia titlului ales.

Titlul nu este o parabolă, deoarece înţelegem să vorbim despre justiţie privită ca serviciu public indispensabil oricărei comunităţi, dar şi  ca putere a statului de drept.

Este adevărat că urmărim să facem o radiografie a modului în care acest serviciu public funcţionează în prezent în România. Însă trebuie reţinut că studiul nostru nu se bazează pe statisticile pe care le realizează organele judiciare chemate să înfăptuiască actul de justiţie, deoarece acest lucru ar fi inutil şi irelevant pentru ceea ce ar trebui să intereseze şi să cunoască beneficiarul acestui serviciu public.

Nu vom aminti proiectele de reformare a sistemului justiţiar şi nici cum au fost acestea implementate de către administratorii sistemului.

Cetăţeanul de rând are dreptul să cunoască cum funcţionează sistemul care trebuie să-i asigure respectarea tuturor drepturilor pe care Constituţia României şi legile în vigoare le reglementează, dar şi dreptul că nu va fi supus unor măsuri arbitrare, discriminatorii, atunci când i se reproşează că a încălcat o normă, urmărindu-se doar pedepsirea lui cu orce chip.

Însă orice sistem, autoritate sau putere care trebuie să vegheze la respectarea normelor de comportare în societate, la rândul lor trebuie să respecte regulile pe care le prevede tot Constituţia şi legile ţării.

Dacă sistemul respectă regulile la care este îndatorat cel chemat să răspundă pentru încălcarea obligaţiilor pe care le are faţă de comunitatea în care trăieşte, acesta are certitudinea că a fost judecat corect şi că merită pedeapsa pe care o va primi. Atfel, el are dreptul şi chiar obligaţia de a contesta, chiar în afară, modul incorect în care sistemul a funcţionar în privinţa sa şi a altor concetăţeni aflaţi în aceeaşi situaţie.

Dacă „dreptul Cetăţii există din cele mai vechi timpuri, dacă toţi oamenii sunt egali, atunci nimeni nu este mai presus de lege”, iar cei care au misiunea, pe care o apreciem ca fiind onorabilă, de a stabili cine a încălcat regulile şi pedeapsa pe care o va suporta cel vinovat, trebuie, la rândul lor, să ţină seama de toate normele actului de judecată pe care îl înfăptuiesc.

Dacă aceste premise sunt îndeplinite, orice sistem, inclusiv sistemul justiţiei, va funcţiona ca un ceas elveţian – adică perfect !

Este evident că titlul dat acestui comentariu sugerează contrariul în ceea ce priveşte justiţia românească. Acest lucru înseamnă că aceia care fac parte din sistemul justiţiei nu respectă regulile pe care sunt obligaţi să le respecte, poziţionându-se mai presus de legi. În acest context, putem da crezare că judecata la care a fost suspus cetăţeanul este corectă şi că ea a fost făcută de oameni corecţi ?

Nu contează că persoanelor care fac judecăţi li se spune „judecători” doar pentru că au o diplomă, dar nu şi harul de a-i judeca pe cei care ar fi încălcat o regulă pe care comunitatea a stabilit-o şi a cărei respectare este obligatorie pentru fiecare membru al său.

Trebuie să recunoaştem că în acest sistem este necesar a fi recrutaţi numai oameni responsabili, cei care se conduc după anumite principii morale, care nu urmăresc decât să respecte regulile şi să înfăptuiască o judecată dreaptă.

Nu toţi oamenii întrunesc unitar aceste condiţii absolut necesare. De aceea este important să se stabilească proceduri obiective de recrutare a judecătorilor, care să garanteze, prin persoana lor, responsabilitate în înfăptuirea actului de justiţie.

Dacă sistemul justiţiei nu a avut putinţa să creeze magistraţi veritabili, care să se ocupe de recrutarea altor magistraţi chemaţi să realizeze judecata, comunitatea trebuie să se revolte şi să-şi aroge dreptul de a face această recrutare.

Până la urmă, societatea românească, în ansamblul ei şi în special Societatea civilă, este vinovată de lipsa unor judecători adevăraţi, deoarece nu s-a implicat în recrutarea judecătorilor şi nici nu a strigat îndeajuns de tare atunci când trebuia să o facă, atunci când nedreptatea s-a făcut simţită din ce în ce mai mult.

Tot societatea civilă, privită ca fiecare individ în parte, este vinovată pentru alegerea unor politicieni, la fel de iresponsabili ca şi cei care fac parte din sistenul judiciar, care nu şi-au propus să îmbunătăţească acest sistem şi să satisfacă nevoia de dreptate a celor care i-au ales.

Deşi este o necesitate care este actuală de mai bine de un deceniu, clasa politică românească a fost şi rămâne surdă faţă de strigătele de disperare ale celor nedreptăţi de sistemul judiciar românesc şi care sunt din ce în ce mai mulţi.

De aceea, cetăţeanul trebuie să fie responsabil şi atunci când va alege politicianul care să-l reprezinte în Parlament şi care va trebui să răspundă nevoii sale de dreptate.

La rândul lui, politicianul, care s-a ridicat din sânul comunităţii, are obligaţia să fie interesat de ideea de dreptate, pe care trebuie să o garanteze justiţiei, dar şi de preocuparea ca din acest sistem să facă parte judecători adevăraţi.

Sub acest aspect, politicianul trebuie să adopte legi care, prin aplicarea lor, să producă rezultatul urmărit, recrutarea unor judecători care, la rândul lor, să respecte regulile unui proces judiciar. Nu va fi realizabil acest proiect niciodată dacă politicianul nu este corect şi-şi „trădează” cetăţeanul care l-a ales.

Dacă va fi ales un politician iresponsabil, acesta va urmări propriile nevoi, ori pe cele ale grupului său de interes, scopuri din cauza cărora va intra în contradicţie cu alţi politicieni. În această ipostază, va lua naştere o luptă pentru a învinge adversarul, dar şi găsirea de metode şi mijloace pentru a câştiga bătălia.

Competiţia dintre cei doi politicieni poate presupune încălcarea unor norme, a unor legi, a căror respectare este obligatorie şi pentru ei.

În final, lupta va ajunge în faţa unor judecători care nu vor respecta regulile unui proces corect, ci vor „face dreptate” politicianului care a avut grijă să adopte acele proceduri care să-i permită să aleagă judecătorul de care are nevoie.

Evident că judecătorul nu este unul responsabil, de care are nevoie cetăţeanul, căruia să-i asigure că procesul juridic în care este implicat va fi imparţial, ci este un judecător  care „împarte dreptatea” celui mai puternic.

De aceea, ieşiţi în stradă şi constrângeţi politicianul să adopte legi drepte care să aducă în sistemul justiţiar numai judecători responsabili, făcându-l astfel responsabil şi pe politican la rândul său.

Aceste legi trebuie să vă permită să vă alegeţi judecătorii în care aveţi încrederea că vor fi corecţi şi care vor respecta regulile procesului.

Aceleaşi legi trebuie să vă permită să coborâţi judecătorul de pe „tronul” său dacă acesta nu este echidistant şi se „înclină” spre unul dintre actorii procesului pe care îl judecă, dând de înţeles că încalcă regulile.

Din păcate, în România nu există o responsabilitate colectivă şi, deci, nici una individuală, adică nici a politicianului şi nici a judecătorului chemat să facă dreptatea.

Dreptatea va fi mult timp străină de sala de judecată dacă factorii implicaţi în actul de justiţie – judecătorul şi cetăţeanul – nu vor deveni responsabili.

Acest deziderat se va realiza atunci când se vor crea reguli clare, precise, care să permită recrutarea şi promovarea judecătorilor responsabili, pe baza performanţelor lor profesionale, eventual pe baza alegerilor lor după ce, în prealabil, cetăţeanul îi va cunoaşte şi va avea încrederea că vor judeca în mod corect şi vor respecta regulile procesului.

Este un fapt neîndoielnic că România nu are alegători, politicieni şi judecători responsabili, şi nici nu va putea să aibă atâta timp cât modealitatea de recrutare actuală nu va fi schimbată şi nu vor fi stabilite reguli care să garanteze că judecătorul va răspunde atunci când el însuşi încalcă regulile şi comite greşeli, cu voie sau fără voie, care prejudiciază drepturile şi interesele celui care l-a „înălţat” şi i-a acordat dreptul de a judeca.

Până atunci, nu ne rămâne decât să fim spectatori la pseudoprocesele care se desfăşoară în tribunalele ţării şi în care întâlnim oameni – cărora le spunem judecători – care nu sunt decât nişte procurori care au fost „aruncaţi” pe nişte scaune la cele mai înalte instanţe şi a căror misiune nu va fi realizată pe baza regulilor unui proces echitabil, ci pe baza indicaţiilor celor care i-au promovat şi ale căror interese le apără.

Ne permitem să susţinem aceste lucruri deoarece este clar că procesul este inechitabil atunci când eşti judecat de un aşa-zis judecător care, până ieri, a fost procuror şi coleg cu procurorul cauzei, ori că procurorul de şedinţă, care ascultă cu interes concluziile acestuia, care este irascibil şi jigneşte acuzatul, deranjat de faptul că acesta nu recunoaşte fapta şi că mai vrea să se apere.

Ne mai permitem să susţinem şi că, atunci când acelaşi judecător încalcă drepturile inculpatului şi căruia îi respinge probele fără a argumenta de ce le respinge, când „simulează” motivarea condamnării prin copierea rechizitoriului, atunci când toate apărările sale sunt ignorate, nu sunt analizate, dar nici atunci când „se dă mare” că el face orice vrea deoarece nimeni şi niciodată nu-l trage la răspundere, ba nici chiar atunci când Curtea Europeană a Drepturilor Omului „îl bate pe umăr” şi îi spune că este incorect, de-a dreptul iresponsabil, spuneam deci că susţinem că pentru situaţiile enumerate, domnul judecător nu are vreo mustrare de conştiinţă şi este normal să nu aibă, că doar tocmai de aceea a fost recrutat, că nu are conştiinţă.

În final, tot cetăţeanul va plăti despăgubirile impuse de CEDO, nicidecum judecătorul culpabil, aceasta fiind „răsplata”  iresponsabilităţii sale în alegerile făcute.

Până la urmă va trebui să ne trezim şi să nu mai acceptăm minciunile care se găsesc în rapoartele pe care le face sistemul de justiţie şi un organism politic care serveşte interesele celor mai puternici politicieni, denumit Comisia Europeană, care îşi permite să „închidă ochii” la adevăratele probleme ale justiţiei româneşti şi care înţelege să ignore condamnările României la CEDO pentru încălcarea dreptului părţilor la un proces echitabil.

În sfârşit, pentru toate aceste motive ne permitem să întrebăm : „Justiţia din România, încotro” ?

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: