REFORMĂ, SAU TRANZIŢIE PERMANENTĂ ?

Tranziţia este de departe o stare aproape permanentă prin care trece România de peste 2 decenii.

Termenul de tranziţie în sine presupune schimbare, modificare, dar fireşte că aşteptările sunt îndreptate spre trecerea de la starea de tranziţie, nesiguranţă, instabilitate, la dezvoltare, stabilitate, siguranţă şi progres.

            Privind evenimentele recente ale anului 2013, putem sesiza cu uşurinţă faptul că societatea românească, care include diverse tipologii de persoane făcând parte din instituţii administrative, jurisdicţionale, educaţionale, medicale, de control, siguranţă, oameni politici, oameni ai Bisericii, tineri, studenţi, profesori, intelectuali, oameni de cultură, şi orice categorie socială este responsabilă de formarea, îmbunătăţirea şi dezvoltarea unui stat democratic, de îmbunătăţirea unui sistem bolnăvicios, vicios chiar.

            Chiar dacă imediat după instituirea democraţiei, s-a vehiculat o democraţie originală, cel puţin în anul 2013 s-a dovedit a fi un haos general privind sistemul juridic din România. Sistemul Juridic pare a fi în mare dezacord cu sistemul legislativ al statului. Astfel, se pare că statul democratic mult promovat a devenit unul aproape totalitar, dacă analizăm faptul că instituţii precum cele jurisdicţionale sunt parcă teleghidate.

            Cu toate acestea însă, există oameni competenţi, oameni foarte bine pregătiţi, adevăraţi profesionişti, care îşi duc la bun sfârşit atribuţiile, dar care, din păcate, sunt “înghiţiţi” de sistem, individualitatea şi libertatea deciziei fiind totuşi îngrădită de interese, cum se întâmplă de altfel în orice domeniu, din păcate.

            Aceste măsuri însă nu provoacă altceva decât lipsă de interes, stârneşte consternarea şi îngrădeşte îndrăzneala, determinarea, curajul şi speranţa unor tineri, care ar dori să facă ceva în temeiul schimbării, care sunt dispuşi să muncească, să înveţe, să pună în operă munca şi determinarea lor, dar văzând cum funcţionează lucrurile, conştientizând ciclul lanţului trofic, ajung în stadiul de a-şi pierde curajul, speranţa şi astfel foarte mulţi dintre ei părăsesc ţara, alegând să îşi folosească energia, cunoştinţele şi ideile în favoarea altor state.

            Când va trece vremea în care suntem mai pricepuţi la atribuţiile altora în loc să ne vedem de erorile şi viciile noastre ?

            Există atâţia tineri cu potenţial, atâtea lucruri de făcut, de pus la punct în România, care aşteaptă să fie explorate, însă o piaţă de muncă aproape lipsită de concurenţă, lipsită desăvârşit de concurenţa loială diminuează şansele de progres ale societăţii.

            Sistemul medical românesc se află şi el încă la perioada adolescenţei din punct de vedere al dezvoltării; există de asemenea atâţia tineri studenţi dornici de reformă în medicină, deschişi, iminenţi, care participă la stagii de practică la un spital nu doar pentru a dobândi adeverinţă şi refuză în acelaşi timp să facă ceaiuri şi cafele superiorilor; Dar iată cum proasta remunerare, poate şi teama de concurenţă şi lipsa de profesionalism blochează sistemul şi îl condamnă la stagnare; Iar într-un astfel de domeniu, în care zilnic se întâlnesc situaţii tot mai noi, stagnarea nu reprezintă altceva decât regres, iar într-o ţară membră a Uniunii Europene, într-o ţară democratică cum este România, e nevoie absolută de progres din toate punctele de vedere.

            Raed Arafat, fondatorul Smurd este una dintre personalităţile de prestigiu, care prin activităţile sale a reuşit să devină un factor decizional, să stârnescă reforma, dezvoltarea într-un domeniu crucial, cum sunt situaţiile de urgenţă. Pregătirea tinerilor dornici să urmeze cariere legate de domeniul paramedical este foarte intens susţinută şi pusă la punct într-un mod profesionist de o echipă deja bine închegată cum este Smurd.

            Sistemul educaţional, în principal cel universitar se află încă într-o situaţie destul de precară, în 2013 în România procentul absolvenţilor de studii universitare între 30 şi 34 de ani nu depăşeşte 19%. Dar situaţia mai gravă este faptul că foarte puţini din cei care urmează o formă de studio universitar ajung să lucreze în cu totul alte domenii decât cele pentru care s-au pregătit, astfel neţinându-se seamă pe piaţa muncii de profesii şi meserii, în România ajungându-se să se lucreze mai mult pentru existenţă decât din pricepere şi atracţia pentru anumite profesii.

             Lipsa de profesionalism duce astfel la teama de eşec, care la rândul ei îngrădeşte determinarea şi competenţa tinerilor doritori de reformă.

            Aşa s-a ajuns la situaţia în care, generaţile superioare din punct de vedere al vârstei consider că tinerii nu ştiu să facă nimic, sunt incapabili, nepregătiţi şi lipsiţi de interes.

Dar cum se face că majoritatea acestor persoane au ales să îmbunătăţească viaţa copiilor, grevându-l de muncă, dar astfel i-au grevat şi de experienţă şi de pricepere ?!

            Ajungem deseori la concluzia că din facultate rămânem cu experienţa socializărilor, a cunoştinţelor şi a experienţelor unei vieţi studenţeşti de care ne vom aminti cum îşi amintesc generaţiile anterioare de perioada armatei.

            Sistemul politic al anului 2013 a fost factorul de înaltă sfidare a societăţii româneşti, care dacă până acum a dat impresia de lipsă de profesionalism şi dezinteres, chiar a ajuns să stârnescă consternare şi lehamite, toată forţa electorală, toate alegerile şi voturile acordate de cetăţenii societăţii fiind cheltuite pe distrugere reciprocă a partidelor politice, a funcţiilor, pentru investirea şi acordarea noilor funcţii, pentru viclenia şi parşivitatea unor campioni ai promisiunilor.

Marele scriitor filozof german, Arthur Schopenhauer spunea despre politicieni “mulţi demnitari, puţină demnitate”, lucru care este la fel de actual şi în secolul 21 ca şi în secolul 19.

            Încă un an de scandaluri mediatice, linşaj politic, arestări la comandă, confruntări bazate pe funcţii şi poziţii la care tocmai încrederea societăţii consacră, toate acestea pe energia şi naivitatea cetăţenilor, a tinerilor, care mai de care mai debusolaţi şi lipsiţi de viziune tocmai din pricina unor situaţii apatice de politică inedită.

            Retrospectiva unui an se rezumă la nemulţumiri, naivitate, proteste fără rezultat, pe egorim politic fără scrupule, decizii privind libera vânzare a terenurilor, incompetenţă direct proporţională cu corupţia, evaziunea fiscală, adoptată de oamenii sus puşi ai societăţii în colaborare cu “oameni de afaceri de succes”, cotizanţi ai campaniilor electorale ale aleşilor bine înrădăcinaţi, care dacă pierd conducerea unui domeniu, ajung imediat, datorită “înaltelor competenţe şi a polivalenţei lor profesionale”, în altă poziţie, cel puţin la fel de consacrată.

            Cum se face că aceşti oameni, mulţi dintre ei, fără vreo profesie, ajung să conducă, să administreze, să reprezinte, dar mai ales să decidă ?

            Tinerii acestei societăţi sunt condamnaţi să plătescă eşecurile, deciziile, faulturile comise de generaţia anterioară; să fim oare într-o reformă îndelungată sau în permanentă tranziţie ?

            Oare e mai eficient a ne micşora ţelurile pentru a evita eşecurile ?

            După un an penibil, demn de regia unui film de parodie, după un an al cărui sfârşit şi-a programat apocalipsa, an care a zdruncinat zdravăn societatea civilă, scena politică, domeniul economic şi tot ce ar putea însemna dezvoltare a avut parte de schimbări de mare anvergură, suntem îndreptăţiţi a ne întreba, ÎNCOTRO ?

            Cifra „3” s-a dovedit magică din nou în rândul întâmplărilor: în anul 2012 România a avut 3 prim-miniştri, Emil Boc, Mihai Răzvan Ungureanu şi Victor Ponta, de 2 ori, lucru care dă dovadă din nou de incertitudine în rândul scenei politice din ţara noastră.

Tot în număr de 3 au fost şi alegerile din anul care tocmai s-a încheiat; am fost solicitaţi la vot de fiecare putere politică în parte, excepţie făcând doar cei care au boicotat alegerile; am avut alegeri locale, un referendum în care oamenii au fost rechemaţi cu Biblia pentru a confrunta numărul de voturi, şi în fine, am fost solicitaţi pentru alegerile parlamentare din 9 Decembrie.

Aşadar am avut câte un prim-ministru delegat aproape trimestrial şi alegeri sezoniere.

            Un an de bătălie politică, de circ, de ieşiri în stradă, de fluctuaţii ale monedei naţionale, de fluctuaţii ale simpatizanţilor politici, de greve, de restructurări, un an de scandaluri, un an în care România a fost vitrina cubică a Europei.

Perioadă în care mottoul preşedintelui a fost „statul de drept” şi „o justiţie dreaptă” invers proporţională cu arestările spectaculoase.

            2013 debutează cu un nou Guvern, cu un număr mai mare de parlamentari, cu un popor adus la tăcere temporar, poate şi din cauza vremii sau pur şi simplu a lipsei de reacţie în urma unui an cu totul special.

În România s-ar putea institui o şcoală de parlamentari având în vedere creşterea tot mai bruscă a numărului de membri din Camera Deputaţilor şi Senat.

            Dar înainte de toate România are nevoie de o organizare politică bine pusă la punct, de un nivel de educaţie în ascendenţă, de oameni de valoare puşi în poziţii decisive, nu de „oameni influenţi, influenţaţi şi influenţabili”.

Trăim într-o ţară democrată, unde ne individualizăm tocmai prin propriile rezultate, unde ne putem exprima opinia, dar mai presus de toate stă demnitatea şi moralitatea umană, atribute autentice nelimitate.

Suntem încă într-o perioadă de tranziţie din multe puncte de vedere: politica ne dă tot mai des dureri de cap, economia ne zdruncină din răsputeri, cultura e încă precară.

Ne confruntăm şi cu probleme de corupţie, lucru sesizat de fiecare român în parte, dar oare a încetat cineva s-o mai practice sub orice formă ? Aşa ajungem din nou la „hoţul strigă hoţul” !

Toată lumea se pricepe la atribuţiile altuia, sesizează toate greşelile altuia, ştie rezolvarea problemelor altuia, dar oare ce ar fi dacă toată lumea şi-ar vedea de propriile ţeluri, de propriile atribuţii ?

A venit timpul să nu ne mai lătrăm „târla” !

Înseamnă oare ceva faptul că înainte de Revoluţie mulţi oameni de valoare, artişti, oameni de cultură părăseau România pentru a-şi putea urma ţelurile, pentru a studia, pentru a se cultiva în străinătate ?

Putem compara stranierii în decurs de 30 de ani ?

            Confundăm deseori termeni precum legitimitate cu cel de legalitate; drepturi şi obligaţii; confundăm valorile cu vedetele şi multe alte astfel de scăpări.

Având în vedere o lume aşa dezordonată, lipsită de felurite principii, având în vedere faptul că stagnarea înseamnă regres, cu ce ne putem alege după încă un an, după 2013 ?

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: