Monthly Archives: August 2014

PROTEST

S-A ÎNTÂLNIT DE NENUMĂRATE ORI CU
PROCURORI ŞI JUDECĂTORI.
A ŢINUT PRELEGERI ÎN FAŢA LOR.
Atunci nu era un pericol social !
I-AU TRECUT PRAGUL POLITICIENI
DE PRIM RANG
Atunci nu era inamicul public nr. 1 !
I-AU TRIMIS SCRISORI DE FELICITARE
INSTITUŢII ŞI FUNCŢIONARI INTERNAŢIONALI
DE PRESTIGIU
Atunci nu i se punea la îndoială onorabilitatea !
S-A BĂTUT PENTRU DREPTURILE
A MII ŞI MII DE OAMENI
Atunci nu i se contesta buna-credinţă !
S-A AFLAT ÎN PRIMA CONDUCERE A ROMÂNIEI
POSTDECEMBRISTE
Atunci nu punea în pericol ordinea publică !

Cui îi este frică de Scaleţchi ?
Ar avea de suferit statul de drept şi democraţia
dacă el ar fi în libertate ??

De ce instanţele nu au ţinut cont de viciile de procedură pe care trei avocaţi de mare prestigiu şi probitate profesională
le-au prezentat cu claritate în toate instanţele ?
Aceasta să fie esenţa statului de drept ?
Aceasta este Justiţia reformată de doamna Macovei ?

Au trecut 548 (cincisutepatruzecisiopt) zile de când, printr-o conspiraţie mişelească, Preşedintele Fondator OADO, prof. univ. dr. Florentin Scaleţchi, a fost rearestat. După o înscenare juridică odioasă şi o cercetare şi condamnare abuzivă, netemeinică şi nelegală, prin care instanţe după instanţe de judecată, sub presiunea vizibilă a DNA, au ignorat atât cererile avocaţilor, cât şi ale OADO, încălcând în mod repetat procedura şi, implicit, drepturile fundamentale ale acestui om care, pentru a doua oară în viaţă, trăieşte drama de a deveni din nou deţinut politic într-un regim aşa-zis democrat, regimul Băsescu, pentru că, prin opiniile lui, ieşirile publice, a deranjat de atâtea şi atâtea ori puterea.
De asemenea, au trecut 458 zile de când în România, ţară membră cu drepturi depline a ONU, a UE, a NATO, a OSCE şi a CEDO, deţinutul politic prof. Florentin SCALEŢCHI este ţinut ilegal în detenţie peste mandatul de executare, prin abuz de putere din partea organelor statului român.
OADO, împreună cu Patronatul Român, în numele a celor 1.200.000 de membri cotizanţi şi voluntari, protestează faţă de condamnarea politică la care a fost supus Preşedintele Fondator OADO şi Vicepreşedintele Patronatului Român, un apărător de notorietate internaţională al drepturilor fundamentale ale omului.
Cere instituţiilor statului român şi forţelor responsabile care şi-au asumat în faţa poporului obligaţia de a face lumină în toate cazurile care au avut la bază o imixtiune a politicului în actul de justiţie, să iasă din starea de tăcere şi lipsă de reacţie, mai ales că, în conformitate cu Rezoluției Parlamentului European din 17 iunie 2010 referitoare la politicile UE în favoarea apărătorilor drepturilor omului (2009/2199(INI)), art. 24 care – condamnă climatul de impunitate în privința actelor comise împotriva apărătorilor, care predomină în numeroase țări din lume (de data asta chiar într-o ţară membră a UE-România ); solicită Consiliului și Comisiei să ridice această problemă în cadrul contactelor bilaterale, îndemnând toate statele să asigure aducerea în fața justiției a făptuitorilor, indiferent de poziția sau funcția lor, prin intermediul unor proceduri disciplinare și penale independente și eficiente, având în vedere întotdeauna posibilitatea de a face recurs în fața Curții Europene a Drepturilor Omului, după epuizarea căilor interne de atac, au obligaţia să acţioneze şi să intervină cu maximă celeritate !
OADO nu va precupeţi niciun efort ca, prin mijloace nonviolente, să-şi apere Preşedintele Fondator, prof. univ. dr. Florentin Scaleţchi, apelând la toate forurile naţionale şi internaţionale, pentru a opri suferinţa acestui erou recunoscut al României.
Oricât de mult va dura demersul nostru de luptă, pentru a se face dreptate în cazul unui abuz fără seamăn, având în spate dovezi zdrobitoare ale nevinovăţiei acestui luptător pentru drepturile tuturor oamenilor, un coleg deosebit, un tată de excepţie pentru copiii lui, un prieten adevărat al tuturor celor care i-au fost aproape.
Gândiţi-vă că orice clipă pierdută prin inacţiunea dumneavostră, atrage continuarea unei umilinţe şi a unei suferinţe pricinuite unui om care nu o merită şi căruia România îi este datoare cu respectul ei pentru jertfă adusă pe altarul luptei împotriva dictaturii şi comunismului.
Faceţi ceva cât mai curând posibil, cu atât mai mult cu cât dispuneţi de toate pârgâile legale internaţionale şi naţionale de a apăra viaţa şi libertatea unui luptător pentru drepturile omului.

CONSILIUL DIRECTOR OADO PATRONATUL ROMÂN


AMINTIRI DIN PRIMA MEA VIATA – CU LITERE DE SÂNGE

În toată această perioadă nu am putut să vă spun – NIMIC DESPRE DRAGOSTE
Ani de-a rîndul,
Moartea a fost
Singura femeie
Care mi-a trecut pragul.
Vorbeam despre câte şi mai câte.
Niciodată însă
Despre dragoste.
Acesta a fost şi motivul
Pentru care ne-am despărţit
În cele din urmă !

Imediat după comutarea pedepsei la moarte am fost dus, spuneam, la Aiud. Aici m-am întâlnit după un an şi jumătate, poate chiar mai mult, cu Iancu Lucian şi cu Mateescu. Cum în închisoare nu puteai şti ce se întâmplă de la o zi la alta, încă de la primele noastre contacte am stabilit un fel de strategie a comunicării în cazul izolării totale. Şi unii, şi alţii, eu, Iancu, cât şi cei care ne înconjurau, eram oameni cultivaţi, cu una sau două facultăţi, ca să nu mai vorbesc de foarte severa şcoală a vieţii. Atunci ne-am adus aminte de toate metodele folosite de cei de dinaintea noastră în închisori pentru a putea comunica între ei. Au existat, fireşte, mai multe metode. Una din ele consta în folosirea alfabetului lui Kropotkin. În Rusia ţaristă au existat două familii cu pretenţii la tron, familia Romanovilor şi familia Kropotkinilor. Şi unii, şi alţii se trăgeau din neamuri de generali sau foşti suverani. Ei au dus o luptă crâncenă pentru tronul Rusiei. În final, au câştigat Romanovii, Kropotkinii fiind înlăturaţi. Unul dintre aceştia a fost la un moment dat vârât în închisoarea din Petersburg. Din dorinţa de a-şi învinge singurătatea, el a inventat un alfabet pe baza căruia comunica, bătând în ţeava de apă ce trecea prin celule, cu ceilalţi deţinuţi. Am apelat şi noi la alfabetul lui Kropotkin. Chiar era nostim cum îl foloseam. Ne transmiteam unii altora informaţii cu ajutorul lui atunci când se întâmpla un eveniment de interes general, ca, de pildă, un meci al naţionalei de fotbal. Când erau chemaţi gardienii la schimb, la comandant, sau la nu ştiu ce şedinţă, noi foloseam acelaşi sistem ca să putem comunica. Culmea e că ei nu cunoşteau semnalele noastre. La un moment dat, chiar eu personal am fost prins de un gardian bătând în ţeavă. Gardianul a venit la mine să mă oprească. Dar ce putea să-mi facă, la urma urmelor?! Înţelegea că e vorba de transmiterea unui mesaj, dar nu ştia ce şi cum. Şi atunci, singura lui formă de manifestare faţă de mine a fost să-mi ia din mână furculiţa cu care băteam în ţeavă. O altă metodă de comunicare era de a scrie în cărţile pe care le primeam de acasă, printre rânduri, cu lapte, exact cum a procedat Lenin care a scris aşa câteva dintre cărţile sale. Da, poţi scrie pe hârtie cu lapte. E suficient să treci cu fierul cald pe hârtia respectivă şi literele ies în evidenţă. Am practicat şi această metodă. Grav, foarte grav era când eram prinşi cu hârtie şi creion asupra noastră. Cum şi hârtia şi creionul ni se confiscau, ca să putem scrie în continuare, utilizam o metodă empirică. Lăsam să ne crească unghiile cât mai mari, apoi le rupeam şi ne înţepam cât să curgă sânge. Cu unghia, ca toc, şi sângele, în loc de cerneală, scriam ceea ce doream. Scriam de regulă pe hârtia pe care o ceream pentru a ne şterge după ce mergeam la toaletă.
Stabilisem cu Lucian Iancu ca între noi să aibă în permanenţă loc un schimb de informaţii, chiar şi în condiţiile în care vom fi izolaţi. Schimbul de informaţii se realiza cel mai adesea prin mesaje scrise pe bucăţi de hârtie. Bucăţile respective le băgam în nişte caşete, în caşetele de penicilină, sau în caşetele medicamentelor pentru stomac, cum era Metastarul pe care-l luam noi. Goleam caşetele şi puneam înăuntru mesajele. Băteam apoi în uşă, cerând insistent gardianului să ne ajute şi să-i ducă colegului nostru care se simte foarte rău acele medicamente, să i le dea pentru că probabil îi vor face bine. Gardianul le lua şi ni le ducea, şi, în felul acesta, comunicam noi… S-au întâmplat şi situaţii comice de-a dreptul. Un gardian, nici eu nu ştiu cum să-i spun, probabil hrăpăreţ, m-a întrebat despre ce fel de medicamente este vorba. I-am răspuns că sunt nişte vitamine care, sunt foarte bune când te apucă ameţeala. Atunci el a închis vizeta şi a înfulecat cu lăcomie caşetele… Dar nu erau medicamente, ci mesaje. Mesajele care trebuiau să ajungă la unul dintre noi au ajuns în burta gardianului. Cam aşa circulau informaţiile între noi. Fie schimbul de mesaje prin caşete, fie utilizând alfabetul sărmanului Kropotkin. De cele mai multe ori, ne-a ieşit figura, şi lucrul ăsta, pentru nişte deznădăjduiţi ca noi, a contat foarte, foarte mult. Dincolo de bucuria discretă a comunicării, ne duceam viaţa în condiţii ultramizerabile. Trăiam alături de gândaci, şoareci, şobolani, într-o mizerie de nedescris. Sute, poate zeci de mii de gândaci colcăiau în jurul nostru, deşi căutam pe cât posibil să ne asigurăm o oarecare igienă personală, spălându-ne de două-trei ori pe zi cu apa aceea rece, care ne era pusă la dispoziţie, atunci când ne era pusă. Trăind astfel, gândul nostru obsedant era cum să atragem atenţia opiniei publice naţionale şi internaţionale asupra situaţiei noastre. Eu personal am reuşit să trimit din închisoare două scrisori, una adresată Congresului American, Senatului American, preşedintelui de atunci al Statelor Unite, Ronald Reagan, şi preşedintelui ales, George Bush. De asemenea, am trimis o scrisoare Secretarului General al Organizaţiei Naţiunilor Unite, Javier Perey de Cuellar, scrisori care au fost scoase afară de către unul din colegii noştri care s-a eliberat, scoase în tălpi de pantofi pe care le-am descusut, recusut, relipit şi rearanjat la loc. Câte nu se pot face când gândeşti să faci un lucru şi când doreşti cu adevărat să-l faci! Spuneam la un moment dat că scriam cărţi poştale folosind scrierea japoneză, de la dreapta la stânga şi de jos în sus, pentru a transmite diverse mesaje, mesaje care ajungeau fie în Occident, fie la ambasadele occidentale. În închisoare, o formă de protest cât de cât eficientă este greva foamei. Ea avea efect mai cu seamă atunci când devenea o acţiune colectivă. Era, deci, de dorit să intre în greva foamei cât mai mulţi. Unul singur nu prea avea şanse de izbândă. Ceream, de pildă, să ni se dea voie să citim cărţi, ori ceream manuale profesionale, ale profesiei noastre, sau dicţionare în limba engleză ori în alte limbi străine. Nu de puţine ori eram refuzaţi. Refuzaţi fiind, trebuia să recurgem la o formă de luptă împotriva administraţiei închisorii, şi singura la îndemână era refuzul de a mânca. Adeseori, deşi eram bolnavi, nu ni se asigura tratamentul medical. O dată când mă aflam la izolare totală, a trebuit să-mi fac singur injecţii. Repet, în celula morţii mă îmbolnăvisem de poliartrită reumatoidă şi asta este o boală de care nu te vindeci toată viaţa, şi dacă nu te fereşti de frig, şi nu numai de frig, dar şi de stres, ea devine din ce în ce mai periculoasă. Cum mi se refuza tratamentul, în urma unui şir de rugăminţi, ba chiar implorări, am primit într-un final câteva seringi, ca să-mi fac singur injecţii. Este groaznică o injecţie cu Moldamin, este o injecţie foarte grea, pentru că în fiecare moment se poate cristaliza soluţia, existând riscul să te pomeneşti cu un flegmon. Cu toate acestea, pe nimeni nu impresionează acest lucru şi nimănui nu-i era milă că eu înduram în celulă chinuri cumplite.
De la Galaţi am fost dus iarăşi la Jilava, iar de aici, înapoi la Aiud, unde mi s-a prelungit perioada de izolare totală. La Aiud am trăit un episod care m-a umplut într-un anume fel de silă. Într-una din zile, în jurul prânzului, gardianul mă scoate din celulă şi îmi spune să aştept. După câteva minute, se deschide uşa celulei de vizavi şi, stupoare, ca într-un coşmar, îl zăresc înăuntru pe comandantul penitenciarului. Sunt introdus acolo şi începe între noi o discuţie mai mult decât amicală. Comandantul închisorii m-a rugat să trimit o scrisoare acasă şi o alta care să ajungă peste graniţă, scrisori prin care să renunţ la sprijinul şi binefacerile Occidentului, spunând că în locul unde mă aflu e foarte bine şi că organele competente din ţară se gândesc la mine, urmând să fiu eliberat curând. Cum să fac un asemenea compromis?! Eu eram de mult de partea cealaltă a baricadei, nu mai puteam să accept absolut nimic, cu atât mai puţin să cedez insistenţelor unui personaj atât de josnic. Scrisorile pe care le expediasem afară îşi atinseră scopul. Ajunseseră acolo unde trebuia, povestind întregii lumi adevărul netrunchiat despre noi, despre lupta şi idealurile noastre anticomuniste. Există un moment în care îţi dispare brusc frica. Aflându-te în mâna celor care te-au condamnat la moarte şi care printr-o mişcare puteau să-ţi ia oricând viaţa sau să te aducă într-o situaţie mai mult decât critică, ai totuşi curajul să li te opui, să fii împotriva lor, să nu-ţi mai pese de nimic.
Odată am trimis acasă o carte poştală în care în semn de ironie am folosit un limbaj asemănător celor din cuvântările de la congrese. Sigur, cartea poştală nu puteam s-o adresez decât mamei mele, dar scrisă cu acele cuvinte care ilustrau ploconeala activităţilor de partid în faţa celor doi iluştri analfabeţi: „Mult iubită şi stimată mamă, dând curs sentimentelor de neţărmurită dragoste, înaltă preţuire şi profundă recunoştinţă faţă de tine, fiinţa ce mi-a dat viaţă, neprecupeţind nici un efort în creşterea şi educarea mea, îţi transmit cel mai înalt şi respectuos omagiu, cu prilejul memorabil al aniversări zilei tale de naştere … ” şi desigur ea continuă cu aceleaşi omagii cu care ne obişnuiseră agitatorii şi slugile regimului Ceauşescu.
N-aş putea să spun că n-ar fi existat în sufletul meu perspectiva eliberării. Dar ea, prin lipsa de acces la informaţiile de afară, se depărta de la o zi la alta. Şi, totuşi, unele semnale ne veneau din exterior, respectiv de la mama mea şi de la soţia lui Iancu, de la neamurile noastre, adică. Ştiam că primim zilnic mii de scrisori de peste tot. După părerea mea, calitatea cea mai de preţ a fiinţei umane este uitarea. Dacă n-am uita, probabil că am fi nebuni. Cu toate acestea, noi, cei care trăim astăzi, am uitat cam repede prin ce am trecut, la ce mascaradă se ajunsese în această ţară, cu câtă neruşinare se minţea, pe ce piedestaluri înalte se cocoţaseră odiosul şi sinistra. Revenind la anii mei de închisoare, mărturisesc că era extrem de greu să supravieţuieşti în celulele Aiudului. În pereţii celulelor în care eram ţinuţi, de dimineaţă până seara erau fixate în spatele unor gratii nişte difuzoare care nu puteau fi date mai încet. Ei bine, la aceste difuzoare ni se transmiteau prin staţia centrală, 12 ore din 24, inepţiile şi, aberaţiile pe care le rostea Ceauşescu în sălile pline de roboţi, că nu puteau fi numiţi altfel acei oameni care ajunseseră să aplaude şi să strige lozinci chiar şi la vederea tabloului lui. În felul acesta se încerca o intoxicare a noastră care, nu-i aşa, eram nişte „criminali ordinari” şi nişte „trădători”. Unde mai pui că difuzoarele erau date la maxim. Ne manifestam scârba prin înjurături triviale la adresa lor, înjurături care erau bineînţeles înregistrate de microfoanele încastrate cu ghiotura în pereţi. Foarte greu a fost în această perioadă şi pentru familiile noastre. Doamne, cât i-a fost dat bietei mele mame să pătimească!
Îmi dau lacrimile când îmi aduc aminte ce speriată am găsit-o într-una din zile, la mult timp după eliberare. Două episoade groaznice din viaţa ei îi hărţuiau memoria. Primul se petrecuse la Aiud. După ce o zi întreagă a aşteptat să-şi vadă fiul la vorbitor, a fost ademenită să vină în spatele închisorii să mă poată revedea. Aici a fost violată de doi inşi, securişti, sunt sigur. Aceştia i-au turnat cu forţa băutură pe gât. Cum ea nu bea niciodată, şi-a pierdut cunoştinţa. Cei doi haidamaci i-au luat tot, şi lucrurile şi banii. Când s-a trezit a început s-o dojenească un copil, pe motiv că a băut prea mult. Cum nu mai avea un sfanţ, şi-a acoperit faţa cu fularul şi a cerşit în faţa unei biserici. Aşa a strâns cei 45 de lei cu care s-a putut întoarce acasă.
Al doilea episod s-a petrecut când a fost chemată la Bucureşti şi, tot aşa, au siluit-o nişte brute. Gândiţi-vă prin ce a trecut, în ce hal au putut să-i terfelească şi sufletul şi trupul. Chiar acum când scriu aceste rânduri plâng. Iartă-mă, mamă, că spun atâtor oameni ce ţi s-a întâmplat. Dar nu pot să tac. Plâng şi scriu, ca şi cum aş urla. Gândiţi-vă, gândiţi-vă, oameni care încă mai aveţi mame, gândiţi-vă cam ce fel de viaţă a avut această femeie, gândiţi-vă şi rugaţi-vă ca nici o mamă din lume să nu treacă prin aşa ceva.
S-a dus la ceruri cu suferinţa în trup şi suflet. Această minunată femeie m-a însoţit permanent cu gândul şi sufletul ei, a fost fiinţa căreia i-am simţit mângâierile mâinii, mai ales în cei doi ani de existenţă în izolare şi recluziune totală la Aiud.

MÂINILE MAMEI

Mi-e dor de mâinile albe
Ale mamei,
În lumina fumurie
A închisorii.
Aveau un miros
De flori proaspete
Puse în cartea de rugăciuni
La presat.
Erau şi cerul şi pământul
La locul lor.
Nu se întâmpla nimic prin lume
Fără aprobarea mirării
Din ochii mei.
Ce bine era în vecinătatea
Mâinilor mamei !
Ele separau întunericul de lumină,
Tristeţea de bucurie,
Iarna de primăvară.
Aveau o mireasmă
De iarbă coaptă,
În care doarme, fără vise,
Un înger.

N-aş vrea să învinuiesc pe cineva anume sau să culpabilizez la modul general, dar mulţi dintre cei aflaţi la originea celor întâmplate se învârtesc astăzi printre noi şi, ce e foarte grav, încearcă să ne spună că n-a fost chiar aşa. Prin închisorile prin care am trecut, am întâlnit, spuneam, şi în rândul gardienilor oameni de un deosebit caracter, oameni care nu şi-au depăşit niciodată atribuţiunile, nu au încercat să ne calce demnitatea în picioare. Excesul de zel de care au dat însă alţii dovadă a atins adesea forme extreme. Personal, chiar cu câteva zile înainte de 22 decembrie 1989, am fost din nou pedepsit, nu ştiu pentru a câta oară, pentru că m-am manifestat necuvincios la adresa guvernanţilor, a lui Ceauşescu, în special. Pentru asta am fost pedepsit cu încă zece zile de recluziune dură, cu mâncarea la două zile, cu lanţuri, cu lipsă de aer şi lipsă de tot ce vrei şi de ce nu. Dar ce mai conta, atâta timp cât pentru mine lucrurile erau bine trasate? Semnalele lansate de mama mea, de părinţii şi soţia lui Lucian Iancu, de părinţii şi soţia lui Mateescu Sandu, cât şi de colegii noştri din marină, sau, ştiu eu, şi de alţii care n-au uitat totuşi că suntem oameni, au atras puternic atenţia opiniei publice, mărindu-se considerabil rândurile celor care cereau să fim scoşi din închisoare. Reamintesc, s-a demonstrat pentru noi în foarte multe capitale. Până în Australia, la Sidney. Ştiu că în momentul în care Primul Ministru australian a fost în România, la întrevederea cu Ceauşescu, a cerut eliberarea noastră. În două rânduri am fost se pare pe punctul de a fi eliberaţi. Nu Ceauşescu s-a opus cel mai tare. Refuzul a venit dinspre cabinetul doi, de la Elena. Se înmulţeau de la o zi la alta cererile de eliberare a noastră. Militau în acest sens organizaţiile internaţionale ale drepturilor omului, guvernele care mai aveau cât de cât legături economice cu România, personalităţi care puteau să pună la nivel diplomatic această problemă. Se stabilise într-un final să fim declaraţi „persoana non grata” pentru România şi să fim eliberaţi, urmând să plecăm direct afară, în Occident. La un moment dat s-au strâns şi bani pentru răscumpărarea noastră, ceea ce se pare că lui Ceauşescu i-ar fi convenit foarte mult. Suma pe care el ar fi acceptat-o era cam de 500.000 de dolari pentru fiecare dintre noi. Din câte am aflat, deplasându-mă după Revoluţie într-o grămadă de ţări din vestul Europei cât şi din America, unde am susţinut nenumărate conferinţe la radio şi televiziune, cazul nostru era extrem de bine cunoscut în ţările respective. Toţi cei aproape 5 ani petrecuţi în închisoare constituie o experienţă de viaţă foarte dură. Eu cred că am avut puterea s-o trăiesc doar pentru că l-am avut permanent în suflet şi în inimă pe Dumnezeu. Datorită lui am învins toate obstacolele, reuşind să mă întorc chiar din moarte când credeam că nu mai există nici o speranţă. Multe momente au fost uitate. Au fost uitate la fel cum s-a uitat şi durerea, şi deznădejdea. E suficient să rememorez drumurile pe care le-am parcurs de la o închisoare la alta, pentru a mă apuca frigul. Era realmente un chin. Dubele penitenciarelor erau construite în aşa fel încât să stai în ele ca într-o carceră, într-o carceră înspăimântătoare. Drumurile durau zile în şir. Din Alba până la Bucureşti, drum care în mod normal se face în 5-6 ore cu trenul, noi am hălăduit trei zile şi jumătate. Un alt drum, tot atât de greu, a fost cel de la Jilava la Galaţi. Am făcut din nou, trei zile, ajungând la Suceava şi Botoşani, apoi coborând prin Iaşi, spre Galaţi. Erau drumuri grele de tot, fără mâncare, legaţi la mâini şi la picioare ca animalele. Nu puteai să ceri absolut nimic, nici măcar apă. Deci fără să te speli, fără să poţi să-ţi faci nevoile ca omul. Te puteai îmbolnăvi în drumurile acestea. Dar cine se gândea la sufletele unor oameni care erau împinşi spre marginea cea mai de jos a vieţii? Vreau să spun că mizeria pe care am îndurat-o nu poate avea egal. Mai cu seamă că veneam dint-un mediu social mai mult decât onorabil. În puşcărie am cunoscut tot ce-a fost mai rău pe lume şi am traversat momente care mi-au marcat profund viaţa, făcând să văd în cu totul şi cu totul altă lumină binele şi răul, existenţa în general. Cu toate astea, nu mi-am pierdut niciodată nădejdea în oameni şi spiritul de toleranţa. Numai aşa, prin acest spirit şi prin luciditate, am reuşit să nu clachez, să nu mă prăbuşesc. Poate că aşa mi-a fost destinul, aşa a fost să fie viaţa mea. În orice caz, a fost minunat faptul că în închisoare am avut privilegiul de a cunoaşte şi nişte oameni de excepţie, oameni care erau aduşi acolo pentru că reprezentau un pericol pentru conducerea de la centru. Printre aceştia l-am întâlnit şi pe actualul director al ziarului „România liberă”, Petre Mihai Băcanu, cu care am comentat îndelung despre ce ni se întâmpla nouă acolo. El fusese condamnat pentru lucruri pe care nu le făcuse niciodată. Am întâlnit oameni care pur şi simplu au fost vârâţi în puşcărie pentru că erau foarte buni gospodari. Este cazul celor de la Târgovişte, şi al celor din Bucureşti, care au fost condamnaţi la moarte pe motiv că au subminat economia naţională, făcând să nu fie carne pe piaţă. Sigur că era o aberaţiune. Din punct de vedere moral, aceşti oameni au fost distruşi şi probabil că vor rămâne aşa toată viaţa. Ei au rămas marcaţi de ceea ce li s-a întâmplat, de grozăviile prin care au trecut. Cazul lor este tipic ţărilor care, sufocate de proasta gospodărire, sufocate de lipsa de discernământ la nivelul conducerii, caută te miri unde ţapi ispăşitori, aruncând în temniţe oameni pentru vina care aparţine de fapt celor de sus. Aici se ajunsese în perioada ceauşistă.
Tot timpul am avut credinţa că lucrurile se vor, schimba, că vom putea vorbi într-o zi şi de democraţie, şi de libertate. Că vom avea şansa de a trăi aşa cum dorim, de a hotărî noi pentru noi, cu capetele noastre, nu ale altora. Duritatea sistemului punitiv de la vremea respectivă a declanşat mutaţii ciudate în viaţa oamenilor, în gândirea şi structura lor interioară. De asta cred eu că după Revoluţie, situaţia în România nu s-a putut limpezi aşa de uşor. E nevoie de un timp de sedimentare, de reaşezare şi de reînţelegere a fenomenelor ce se petrec în preajma şi în viaţa noastră. Dar am întâlnit în închisoare şi oameni care mi-au rănit adânc sufletul. Despre aceştia n-aş vrea să mai aud niciodată nimic. Au intrat, cu picioarele în sufletul nostru, în viaţa noastră, ne-au torturat şi provocat dureri pe care nimeni, niciodată, nu ni le mai poate vindeca. Inşi pe care îi socoteşti semenii tăi n-au altă plăcere decât să-ţi facă rău, să te îngenuncheze, să-ţi calce simţămintele şi sensibilitatea în picioare! Este groaznic pentru fiinţa umană când asemenea specimene trăiesc lângă noi. Vor fi ei vreodată pedepsiţi? Toţi zicem că pentru fiecare există un Dumnezeu şi că nici unul din gesturile noastre nu scapă, după cum e cazul, fără răsplată sau fără pedeapsă. Sunt însă de părere că nu e cazul să-l lăsăm numai pe Dumnezeu să le facă pe toate. Fără a fi un adept al răzbunării, cred, totuşi, că n-avem voie să uităm pe de-a-ntregul trecutul. Altminteri, să nu ne mirăm de ceea ce ar putea să ne rezerve viitorul.


AMINTIRI DIN PRIMA MEA VIATA – CU LITERE DE SÂNGE

În toată această perioadă nu am putut să vă spun – NIMIC DESPRE DRAGOSTE
Ani de-a rîndul,
Moartea a fost
Singura femeie
Care mi-a trecut pragul.
Vorbeam despre câte şi mai câte.
Niciodată însă
Despre dragoste.
Acesta a fost şi motivul
Pentru care ne-am despărţit
În cele din urmă !

Imediat după comutarea pedepsei la moarte am fost dus, spuneam, la Aiud. Aici m-am întâlnit după un an şi jumătate, poate chiar mai mult, cu Iancu Lucian şi cu Mateescu. Cum în închisoare nu puteai şti ce se întâmplă de la o zi la alta, încă de la primele noastre contacte am stabilit un fel de strategie a comunicării în cazul izolării totale. Şi unii, şi alţii, eu, Iancu, cât şi cei care ne înconjurau, eram oameni cultivaţi, cu una sau două facultăţi, ca să nu mai vorbesc de foarte severa şcoală a vieţii. Atunci ne-am adus aminte de toate metodele folosite de cei de dinaintea noastră în închisori pentru a putea comunica între ei. Au existat, fireşte, mai multe metode. Una din ele consta în folosirea alfabetului lui Kropotkin. În Rusia ţaristă au existat două familii cu pretenţii la tron, familia Romanovilor şi familia Kropotkinilor. Şi unii, şi alţii se trăgeau din neamuri de generali sau foşti suverani. Ei au dus o luptă crâncenă pentru tronul Rusiei. În final, au câştigat Romanovii, Kropotkinii fiind înlăturaţi. Unul dintre aceştia a fost la un moment dat vârât în închisoarea din Petersburg. Din dorinţa de a-şi învinge singurătatea, el a inventat un alfabet pe baza căruia comunica, bătând în ţeava de apă ce trecea prin celule, cu ceilalţi deţinuţi. Am apelat şi noi la alfabetul lui Kropotkin. Chiar era nostim cum îl foloseam. Ne transmiteam unii altora informaţii cu ajutorul lui atunci când se întâmpla un eveniment de interes general, ca, de pildă, un meci al naţionalei de fotbal. Când erau chemaţi gardienii la schimb, la comandant, sau la nu ştiu ce şedinţă, noi foloseam acelaşi sistem ca să putem comunica. Culmea e că ei nu cunoşteau semnalele noastre. La un moment dat, chiar eu personal am fost prins de un gardian bătând în ţeavă. Gardianul a venit la mine să mă oprească. Dar ce putea să-mi facă, la urma urmelor?! Înţelegea că e vorba de transmiterea unui mesaj, dar nu ştia ce şi cum. Şi atunci, singura lui formă de manifestare faţă de mine a fost să-mi ia din mână furculiţa cu care băteam în ţeavă. O altă metodă de comunicare era de a scrie în cărţile pe care le primeam de acasă, printre rânduri, cu lapte, exact cum a procedat Lenin care a scris aşa câteva dintre cărţile sale. Da, poţi scrie pe hârtie cu lapte. E suficient să treci cu fierul cald pe hârtia respectivă şi literele ies în evidenţă. Am practicat şi această metodă. Grav, foarte grav era când eram prinşi cu hârtie şi creion asupra noastră. Cum şi hârtia şi creionul ni se confiscau, ca să putem scrie în continuare, utilizam o metodă empirică. Lăsam să ne crească unghiile cât mai mari, apoi le rupeam şi ne înţepam cât să curgă sânge. Cu unghia, ca toc, şi sângele, în loc de cerneală, scriam ceea ce doream. Scriam de regulă pe hârtia pe care o ceream pentru a ne şterge după ce mergeam la toaletă.
Stabilisem cu Lucian Iancu ca între noi să aibă în permanenţă loc un schimb de informaţii, chiar şi în condiţiile în care vom fi izolaţi. Schimbul de informaţii se realiza cel mai adesea prin mesaje scrise pe bucăţi de hârtie. Bucăţile respective le băgam în nişte caşete, în caşetele de penicilină, sau în caşetele medicamentelor pentru stomac, cum era Metastarul pe care-l luam noi. Goleam caşetele şi puneam înăuntru mesajele. Băteam apoi în uşă, cerând insistent gardianului să ne ajute şi să-i ducă colegului nostru care se simte foarte rău acele medicamente, să i le dea pentru că probabil îi vor face bine. Gardianul le lua şi ni le ducea, şi, în felul acesta, comunicam noi… S-au întâmplat şi situaţii comice de-a dreptul. Un gardian, nici eu nu ştiu cum să-i spun, probabil hrăpăreţ, m-a întrebat despre ce fel de medicamente este vorba. I-am răspuns că sunt nişte vitamine care, sunt foarte bune când te apucă ameţeala. Atunci el a închis vizeta şi a înfulecat cu lăcomie caşetele… Dar nu erau medicamente, ci mesaje. Mesajele care trebuiau să ajungă la unul dintre noi au ajuns în burta gardianului. Cam aşa circulau informaţiile între noi. Fie schimbul de mesaje prin caşete, fie utilizând alfabetul sărmanului Kropotkin. De cele mai multe ori, ne-a ieşit figura, şi lucrul ăsta, pentru nişte deznădăjduiţi ca noi, a contat foarte, foarte mult. Dincolo de bucuria discretă a comunicării, ne duceam viaţa în condiţii ultramizerabile. Trăiam alături de gândaci, şoareci, şobolani, într-o mizerie de nedescris. Sute, poate zeci de mii de gândaci colcăiau în jurul nostru, deşi căutam pe cât posibil să ne asigurăm o oarecare igienă personală, spălându-ne de două-trei ori pe zi cu apa aceea rece, care ne era pusă la dispoziţie, atunci când ne era pusă. Trăind astfel, gândul nostru obsedant era cum să atragem atenţia opiniei publice naţionale şi internaţionale asupra situaţiei noastre. Eu personal am reuşit să trimit din închisoare două scrisori, una adresată Congresului American, Senatului American, preşedintelui de atunci al Statelor Unite, Ronald Reagan, şi preşedintelui ales, George Bush. De asemenea, am trimis o scrisoare Secretarului General al Organizaţiei Naţiunilor Unite, Javier Perey de Cuellar, scrisori care au fost scoase afară de către unul din colegii noştri care s-a eliberat, scoase în tălpi de pantofi pe care le-am descusut, recusut, relipit şi rearanjat la loc. Câte nu se pot face când gândeşti să faci un lucru şi când doreşti cu adevărat să-l faci! Spuneam la un moment dat că scriam cărţi poştale folosind scrierea japoneză, de la dreapta la stânga şi de jos în sus, pentru a transmite diverse mesaje, mesaje care ajungeau fie în Occident, fie la ambasadele occidentale. În închisoare, o formă de protest cât de cât eficientă este greva foamei. Ea avea efect mai cu seamă atunci când devenea o acţiune colectivă. Era, deci, de dorit să intre în greva foamei cât mai mulţi. Unul singur nu prea avea şanse de izbândă. Ceream, de pildă, să ni se dea voie să citim cărţi, ori ceream manuale profesionale, ale profesiei noastre, sau dicţionare în limba engleză ori în alte limbi străine. Nu de puţine ori eram refuzaţi. Refuzaţi fiind, trebuia să recurgem la o formă de luptă împotriva administraţiei închisorii, şi singura la îndemână era refuzul de a mânca. Adeseori, deşi eram bolnavi, nu ni se asigura tratamentul medical. O dată când mă aflam la izolare totală, a trebuit să-mi fac singur injecţii. Repet, în celula morţii mă îmbolnăvisem de poliartrită reumatoidă şi asta este o boală de care nu te vindeci toată viaţa, şi dacă nu te fereşti de frig, şi nu numai de frig, dar şi de stres, ea devine din ce în ce mai periculoasă. Cum mi se refuza tratamentul, în urma unui şir de rugăminţi, ba chiar implorări, am primit într-un final câteva seringi, ca să-mi fac singur injecţii. Este groaznică o injecţie cu Moldamin, este o injecţie foarte grea, pentru că în fiecare moment se poate cristaliza soluţia, existând riscul să te pomeneşti cu un flegmon. Cu toate acestea, pe nimeni nu impresionează acest lucru şi nimănui nu-i era milă că eu înduram în celulă chinuri cumplite.
De la Galaţi am fost dus iarăşi la Jilava, iar de aici, înapoi la Aiud, unde mi s-a prelungit perioada de izolare totală. La Aiud am trăit un episod care m-a umplut într-un anume fel de silă. Într-una din zile, în jurul prânzului, gardianul mă scoate din celulă şi îmi spune să aştept. După câteva minute, se deschide uşa celulei de vizavi şi, stupoare, ca într-un coşmar, îl zăresc înăuntru pe comandantul penitenciarului. Sunt introdus acolo şi începe între noi o discuţie mai mult decât amicală. Comandantul închisorii m-a rugat să trimit o scrisoare acasă şi o alta care să ajungă peste graniţă, scrisori prin care să renunţ la sprijinul şi binefacerile Occidentului, spunând că în locul unde mă aflu e foarte bine şi că organele competente din ţară se gândesc la mine, urmând să fiu eliberat curând. Cum să fac un asemenea compromis?! Eu eram de mult de partea cealaltă a baricadei, nu mai puteam să accept absolut nimic, cu atât mai puţin să cedez insistenţelor unui personaj atât de josnic. Scrisorile pe care le expediasem afară îşi atinseră scopul. Ajunseseră acolo unde trebuia, povestind întregii lumi adevărul netrunchiat despre noi, despre lupta şi idealurile noastre anticomuniste. Există un moment în care îţi dispare brusc frica. Aflându-te în mâna celor care te-au condamnat la moarte şi care printr-o mişcare puteau să-ţi ia oricând viaţa sau să te aducă într-o situaţie mai mult decât critică, ai totuşi curajul să li te opui, să fii împotriva lor, să nu-ţi mai pese de nimic.
Odată am trimis acasă o carte poştală în care în semn de ironie am folosit un limbaj asemănător celor din cuvântările de la congrese. Sigur, cartea poştală nu puteam s-o adresez decât mamei mele, dar scrisă cu acele cuvinte care ilustrau ploconeala activităţilor de partid în faţa celor doi iluştri analfabeţi: „Mult iubită şi stimată mamă, dând curs sentimentelor de neţărmurită dragoste, înaltă preţuire şi profundă recunoştinţă faţă de tine, fiinţa ce mi-a dat viaţă, neprecupeţind nici un efort în creşterea şi educarea mea, îţi transmit cel mai înalt şi respectuos omagiu, cu prilejul memorabil al aniversări zilei tale de naştere … ” şi desigur ea continuă cu aceleaşi omagii cu care ne obişnuiseră agitatorii şi slugile regimului Ceauşescu.
N-aş putea să spun că n-ar fi existat în sufletul meu perspectiva eliberării. Dar ea, prin lipsa de acces la informaţiile de afară, se depărta de la o zi la alta. Şi, totuşi, unele semnale ne veneau din exterior, respectiv de la mama mea şi de la soţia lui Iancu, de la neamurile noastre, adică. Ştiam că primim zilnic mii de scrisori de peste tot. După părerea mea, calitatea cea mai de preţ a fiinţei umane este uitarea. Dacă n-am uita, probabil că am fi nebuni. Cu toate acestea, noi, cei care trăim astăzi, am uitat cam repede prin ce am trecut, la ce mascaradă se ajunsese în această ţară, cu câtă neruşinare se minţea, pe ce piedestaluri înalte se cocoţaseră odiosul şi sinistra. Revenind la anii mei de închisoare, mărturisesc că era extrem de greu să supravieţuieşti în celulele Aiudului. În pereţii celulelor în care eram ţinuţi, de dimineaţă până seara erau fixate în spatele unor gratii nişte difuzoare care nu puteau fi date mai încet. Ei bine, la aceste difuzoare ni se transmiteau prin staţia centrală, 12 ore din 24, inepţiile şi, aberaţiile pe care le rostea Ceauşescu în sălile pline de roboţi, că nu puteau fi numiţi altfel acei oameni care ajunseseră să aplaude şi să strige lozinci chiar şi la vederea tabloului lui. În felul acesta se încerca o intoxicare a noastră care, nu-i aşa, eram nişte „criminali ordinari” şi nişte „trădători”. Unde mai pui că difuzoarele erau date la maxim. Ne manifestam scârba prin înjurături triviale la adresa lor, înjurături care erau bineînţeles înregistrate de microfoanele încastrate cu ghiotura în pereţi. Foarte greu a fost în această perioadă şi pentru familiile noastre. Doamne, cât i-a fost dat bietei mele mame să pătimească!
Îmi dau lacrimile când îmi aduc aminte ce speriată am găsit-o într-una din zile, la mult timp după eliberare. Două episoade groaznice din viaţa ei îi hărţuiau memoria. Primul se petrecuse la Aiud. După ce o zi întreagă a aşteptat să-şi vadă fiul la vorbitor, a fost ademenită să vină în spatele închisorii să mă poată revedea. Aici a fost violată de doi inşi, securişti, sunt sigur. Aceştia i-au turnat cu forţa băutură pe gât. Cum ea nu bea niciodată, şi-a pierdut cunoştinţa. Cei doi haidamaci i-au luat tot, şi lucrurile şi banii. Când s-a trezit a început s-o dojenească un copil, pe motiv că a băut prea mult. Cum nu mai avea un sfanţ, şi-a acoperit faţa cu fularul şi a cerşit în faţa unei biserici. Aşa a strâns cei 45 de lei cu care s-a putut întoarce acasă.
Al doilea episod s-a petrecut când a fost chemată la Bucureşti şi, tot aşa, au siluit-o nişte brute. Gândiţi-vă prin ce a trecut, în ce hal au putut să-i terfelească şi sufletul şi trupul. Chiar acum când scriu aceste rânduri plâng. Iartă-mă, mamă, că spun atâtor oameni ce ţi s-a întâmplat. Dar nu pot să tac. Plâng şi scriu, ca şi cum aş urla. Gândiţi-vă, gândiţi-vă, oameni care încă mai aveţi mame, gândiţi-vă cam ce fel de viaţă a avut această femeie, gândiţi-vă şi rugaţi-vă ca nici o mamă din lume să nu treacă prin aşa ceva.
S-a dus la ceruri cu suferinţa în trup şi suflet. Această minunată femeie m-a însoţit permanent cu gândul şi sufletul ei, a fost fiinţa căreia i-am simţit mângâierile mâinii, mai ales în cei doi ani de existenţă în izolare şi recluziune totală la Aiud.

MÂINILE MAMEI

Mi-e dor de mâinile albe
Ale mamei,
În lumina fumurie
A închisorii.
Aveau un miros
De flori proaspete
Puse în cartea de rugăciuni
La presat.
Erau şi cerul şi pământul
La locul lor.
Nu se întâmpla nimic prin lume
Fără aprobarea mirării
Din ochii mei.
Ce bine era în vecinătatea
Mâinilor mamei !
Ele separau întunericul de lumină,
Tristeţea de bucurie,
Iarna de primăvară.
Aveau o mireasmă
De iarbă coaptă,
În care doarme, fără vise,
Un înger.

N-aş vrea să învinuiesc pe cineva anume sau să culpabilizez la modul general, dar mulţi dintre cei aflaţi la originea celor întâmplate se învârtesc astăzi printre noi şi, ce e foarte grav, încearcă să ne spună că n-a fost chiar aşa. Prin închisorile prin care am trecut, am întâlnit, spuneam, şi în rândul gardienilor oameni de un deosebit caracter, oameni care nu şi-au depăşit niciodată atribuţiunile, nu au încercat să ne calce demnitatea în picioare. Excesul de zel de care au dat însă alţii dovadă a atins adesea forme extreme. Personal, chiar cu câteva zile înainte de 22 decembrie 1989, am fost din nou pedepsit, nu ştiu pentru a câta oară, pentru că m-am manifestat necuvincios la adresa guvernanţilor, a lui Ceauşescu, în special. Pentru asta am fost pedepsit cu încă zece zile de recluziune dură, cu mâncarea la două zile, cu lanţuri, cu lipsă de aer şi lipsă de tot ce vrei şi de ce nu. Dar ce mai conta, atâta timp cât pentru mine lucrurile erau bine trasate? Semnalele lansate de mama mea, de părinţii şi soţia lui Lucian Iancu, de părinţii şi soţia lui Mateescu Sandu, cât şi de colegii noştri din marină, sau, ştiu eu, şi de alţii care n-au uitat totuşi că suntem oameni, au atras puternic atenţia opiniei publice, mărindu-se considerabil rândurile celor care cereau să fim scoşi din închisoare. Reamintesc, s-a demonstrat pentru noi în foarte multe capitale. Până în Australia, la Sidney. Ştiu că în momentul în care Primul Ministru australian a fost în România, la întrevederea cu Ceauşescu, a cerut eliberarea noastră. În două rânduri am fost se pare pe punctul de a fi eliberaţi. Nu Ceauşescu s-a opus cel mai tare. Refuzul a venit dinspre cabinetul doi, de la Elena. Se înmulţeau de la o zi la alta cererile de eliberare a noastră. Militau în acest sens organizaţiile internaţionale ale drepturilor omului, guvernele care mai aveau cât de cât legături economice cu România, personalităţi care puteau să pună la nivel diplomatic această problemă. Se stabilise într-un final să fim declaraţi „persoana non grata” pentru România şi să fim eliberaţi, urmând să plecăm direct afară, în Occident. La un moment dat s-au strâns şi bani pentru răscumpărarea noastră, ceea ce se pare că lui Ceauşescu i-ar fi convenit foarte mult. Suma pe care el ar fi acceptat-o era cam de 500.000 de dolari pentru fiecare dintre noi. Din câte am aflat, deplasându-mă după Revoluţie într-o grămadă de ţări din vestul Europei cât şi din America, unde am susţinut nenumărate conferinţe la radio şi televiziune, cazul nostru era extrem de bine cunoscut în ţările respective. Toţi cei aproape 5 ani petrecuţi în închisoare constituie o experienţă de viaţă foarte dură. Eu cred că am avut puterea s-o trăiesc doar pentru că l-am avut permanent în suflet şi în inimă pe Dumnezeu. Datorită lui am învins toate obstacolele, reuşind să mă întorc chiar din moarte când credeam că nu mai există nici o speranţă. Multe momente au fost uitate. Au fost uitate la fel cum s-a uitat şi durerea, şi deznădejdea. E suficient să rememorez drumurile pe care le-am parcurs de la o închisoare la alta, pentru a mă apuca frigul. Era realmente un chin. Dubele penitenciarelor erau construite în aşa fel încât să stai în ele ca într-o carceră, într-o carceră înspăimântătoare. Drumurile durau zile în şir. Din Alba până la Bucureşti, drum care în mod normal se face în 5-6 ore cu trenul, noi am hălăduit trei zile şi jumătate. Un alt drum, tot atât de greu, a fost cel de la Jilava la Galaţi. Am făcut din nou, trei zile, ajungând la Suceava şi Botoşani, apoi coborând prin Iaşi, spre Galaţi. Erau drumuri grele de tot, fără mâncare, legaţi la mâini şi la picioare ca animalele. Nu puteai să ceri absolut nimic, nici măcar apă. Deci fără să te speli, fără să poţi să-ţi faci nevoile ca omul. Te puteai îmbolnăvi în drumurile acestea. Dar cine se gândea la sufletele unor oameni care erau împinşi spre marginea cea mai de jos a vieţii? Vreau să spun că mizeria pe care am îndurat-o nu poate avea egal. Mai cu seamă că veneam dint-un mediu social mai mult decât onorabil. În puşcărie am cunoscut tot ce-a fost mai rău pe lume şi am traversat momente care mi-au marcat profund viaţa, făcând să văd în cu totul şi cu totul altă lumină binele şi răul, existenţa în general. Cu toate astea, nu mi-am pierdut niciodată nădejdea în oameni şi spiritul de toleranţa. Numai aşa, prin acest spirit şi prin luciditate, am reuşit să nu clachez, să nu mă prăbuşesc. Poate că aşa mi-a fost destinul, aşa a fost să fie viaţa mea. În orice caz, a fost minunat faptul că în închisoare am avut privilegiul de a cunoaşte şi nişte oameni de excepţie, oameni care erau aduşi acolo pentru că reprezentau un pericol pentru conducerea de la centru. Printre aceştia l-am întâlnit şi pe actualul director al ziarului „România liberă”, Petre Mihai Băcanu, cu care am comentat îndelung despre ce ni se întâmpla nouă acolo. El fusese condamnat pentru lucruri pe care nu le făcuse niciodată. Am întâlnit oameni care pur şi simplu au fost vârâţi în puşcărie pentru că erau foarte buni gospodari. Este cazul celor de la Târgovişte, şi al celor din Bucureşti, care au fost condamnaţi la moarte pe motiv că au subminat economia naţională, făcând să nu fie carne pe piaţă. Sigur că era o aberaţiune. Din punct de vedere moral, aceşti oameni au fost distruşi şi probabil că vor rămâne aşa toată viaţa. Ei au rămas marcaţi de ceea ce li s-a întâmplat, de grozăviile prin care au trecut. Cazul lor este tipic ţărilor care, sufocate de proasta gospodărire, sufocate de lipsa de discernământ la nivelul conducerii, caută te miri unde ţapi ispăşitori, aruncând în temniţe oameni pentru vina care aparţine de fapt celor de sus. Aici se ajunsese în perioada ceauşistă.
Tot timpul am avut credinţa că lucrurile se vor, schimba, că vom putea vorbi într-o zi şi de democraţie, şi de libertate. Că vom avea şansa de a trăi aşa cum dorim, de a hotărî noi pentru noi, cu capetele noastre, nu ale altora. Duritatea sistemului punitiv de la vremea respectivă a declanşat mutaţii ciudate în viaţa oamenilor, în gândirea şi structura lor interioară. De asta cred eu că după Revoluţie, situaţia în România nu s-a putut limpezi aşa de uşor. E nevoie de un timp de sedimentare, de reaşezare şi de reînţelegere a fenomenelor ce se petrec în preajma şi în viaţa noastră. Dar am întâlnit în închisoare şi oameni care mi-au rănit adânc sufletul. Despre aceştia n-aş vrea să mai aud niciodată nimic. Au intrat, cu picioarele în sufletul nostru, în viaţa noastră, ne-au torturat şi provocat dureri pe care nimeni, niciodată, nu ni le mai poate vindeca. Inşi pe care îi socoteşti semenii tăi n-au altă plăcere decât să-ţi facă rău, să te îngenuncheze, să-ţi calce simţămintele şi sensibilitatea în picioare! Este groaznic pentru fiinţa umană când asemenea specimene trăiesc lângă noi. Vor fi ei vreodată pedepsiţi? Toţi zicem că pentru fiecare există un Dumnezeu şi că nici unul din gesturile noastre nu scapă, după cum e cazul, fără răsplată sau fără pedeapsă. Sunt însă de părere că nu e cazul să-l lăsăm numai pe Dumnezeu să le facă pe toate. Fără a fi un adept al răzbunării, cred, totuşi, că n-avem voie să uităm pe de-a-ntregul trecutul. Altminteri, să nu ne mirăm de ceea ce ar putea să ne rezerve viitorul.


PROTEST

S-A ÎNTÂLNIT DE NENUMĂRATE ORI CU
PROCURORI ŞI JUDECĂTORI.
A ŢINUT PRELEGERI ÎN FAŢA LOR.
Atunci nu era un pericol social !
I-AU TRECUT PRAGUL POLITICIENI
DE PRIM RANG
Atunci nu era inamicul public nr. 1 !
I-AU TRIMIS SCRISORI DE FELICITARE
INSTITUŢII ŞI FUNCŢIONARI INTERNAŢIONALI
DE PRESTIGIU
Atunci nu i se punea la îndoială onorabilitatea !
S-A BĂTUT PENTRU DREPTURILE
A MII ŞI MII DE OAMENI
Atunci nu i se contesta buna-credinţă !
S-A AFLAT ÎN PRIMA CONDUCERE A ROMÂNIEI
POSTDECEMBRISTE
Atunci nu punea în pericol ordinea publică !

Cui îi este frică de Scaleţchi ?
Ar avea de suferit statul de drept şi democraţia
dacă el ar fi în libertate ??

De ce instanţele nu au ţinut cont de viciile de procedură pe care trei avocaţi de mare prestigiu şi probitate profesională
le-au prezentat cu claritate în toate instanţele ?
Aceasta să fie esenţa statului de drept ?
Aceasta este Justiţia reformată de doamna Macovei ?

Au trecut 547 (cincisutepatruzecisisapte) zile de când, printr-o conspiraţie mişelească, Preşedintele Fondator OADO, prof. univ. dr. Florentin Scaleţchi, a fost rearestat. După o înscenare juridică odioasă şi o cercetare şi condamnare abuzivă, netemeinică şi nelegală, prin care instanţe după instanţe de judecată, sub presiunea vizibilă a DNA, au ignorat atât cererile avocaţilor, cât şi ale OADO, încălcând în mod repetat procedura şi, implicit, drepturile fundamentale ale acestui om care, pentru a doua oară în viaţă, trăieşte drama de a deveni din nou deţinut politic într-un regim aşa-zis democrat, regimul Băsescu, pentru că, prin opiniile lui, ieşirile publice, a deranjat de atâtea şi atâtea ori puterea.
De asemenea, au trecut 457 zile de când în România, ţară membră cu drepturi depline a ONU, a UE, a NATO, a OSCE şi a CEDO, deţinutul politic prof. Florentin SCALEŢCHI este ţinut ilegal în detenţie peste mandatul de executare, prin abuz de putere din partea organelor statului român.
OADO, împreună cu Patronatul Român, în numele a celor 1.200.000 de membri cotizanţi şi voluntari, protestează faţă de condamnarea politică la care a fost supus Preşedintele Fondator OADO şi Vicepreşedintele Patronatului Român, un apărător de notorietate internaţională al drepturilor fundamentale ale omului.
Cere instituţiilor statului român şi forţelor responsabile care şi-au asumat în faţa poporului obligaţia de a face lumină în toate cazurile care au avut la bază o imixtiune a politicului în actul de justiţie, să iasă din starea de tăcere şi lipsă de reacţie, mai ales că, în conformitate cu Rezoluției Parlamentului European din 17 iunie 2010 referitoare la politicile UE în favoarea apărătorilor drepturilor omului (2009/2199(INI)), art. 24 care – condamnă climatul de impunitate în privința actelor comise împotriva apărătorilor, care predomină în numeroase țări din lume (de data asta chiar într-o ţară membră a UE-România ); solicită Consiliului și Comisiei să ridice această problemă în cadrul contactelor bilaterale, îndemnând toate statele să asigure aducerea în fața justiției a făptuitorilor, indiferent de poziția sau funcția lor, prin intermediul unor proceduri disciplinare și penale independente și eficiente, având în vedere întotdeauna posibilitatea de a face recurs în fața Curții Europene a Drepturilor Omului, după epuizarea căilor interne de atac, au obligaţia să acţioneze şi să intervină cu maximă celeritate !
OADO nu va precupeţi niciun efort ca, prin mijloace nonviolente, să-şi apere Preşedintele Fondator, prof. univ. dr. Florentin Scaleţchi, apelând la toate forurile naţionale şi internaţionale, pentru a opri suferinţa acestui erou recunoscut al României.
Oricât de mult va dura demersul nostru de luptă, pentru a se face dreptate în cazul unui abuz fără seamăn, având în spate dovezi zdrobitoare ale nevinovăţiei acestui luptător pentru drepturile tuturor oamenilor, un coleg deosebit, un tată de excepţie pentru copiii lui, un prieten adevărat al tuturor celor care i-au fost aproape.
Gândiţi-vă că orice clipă pierdută prin inacţiunea dumneavostră, atrage continuarea unei umilinţe şi a unei suferinţe pricinuite unui om care nu o merită şi căruia România îi este datoare cu respectul ei pentru jertfă adusă pe altarul luptei împotriva dictaturii şi comunismului.
Faceţi ceva cât mai curând posibil, cu atât mai mult cu cât dispuneţi de toate pârgâile legale internaţionale şi naţionale de a apăra viaţa şi libertatea unui luptător pentru drepturile omului.

CONSILIUL DIRECTOR OADO PATRONATUL ROMÂN


AMINTIRI DIN PRIMA MEA VIATA – LUMINI ÎN NOAPTE

Personajele perindate prin viaţa mea, prin interiorul sufletului meu în celula morţii, mi-au dat o deznădejde totală. Pe de o parte, trăiam o luptă continuă cu mine însumi, pe de altă parte eram profund dezolat, de ceea ce se întâmplă. Ceea ce mi-a dat putere şi m-a întărit extraordinar de mult a fost gândul că m-am rupt definitiv de comunism şi de epoca lui Ceauşescu. Eram, cu alte cuvinte, în opoziţie faţă de regimul în care trăiam, chit că puterea mea era mai mult decât neglijabilă în raport cu puterea exponenţilor lui. Cu toate acestea, nu ezit am să-mi continui lupta. Era foarte greu, pentru că aveam zilnic de îndurat cazne inimaginabile. Sentimentul claustrării se accentua de la o zi la alta. De fapt, care om n-ar avea un asemenea sentiment, trăind în condiţiile în care trăiam eu?! Plus de asta, pe toată durata închisorii am avut lumina aprinsă, deci o altă boală de care te puteai îmbolnăvi era fotofobia. În puşcărie, aşa cum am mai spus, singurul argument cu care m-am impus în faţa oamenilor din preajma mea a fost cuvântul. Cu această armă căutam să penetrez către lumea de afară, prin zidul extraordinar de puternic al securităţii care ne ţinea în captivitate. Din aproape în aproape, am reuşit prima străpungere prin intermediul unor mesaje încredinţate celor care părăseau închisoarea. Aceste mesaje erau vădit, anticomuniste, îndreptate în mod expres împotriva lui Ceauşescu şi a familiei lui. Primul care m-a ajutat în acest sens – lucru pentru care l-am rugat zile, nopţi, săptămâni în şir – a fost Ion Itu, ziaristul de care vorbeam şi care, la puţin timp după ieşirea din închisoare, a căutat-o pe mama mea şi i-a relatat despre mine. O a doua penetrare din închisoare a fost realizată chiar în celula morţii. Sigur, riscul era imens. Deşi aşteptam să fiu omorât, am îndrăznit totuşi să scot o scrisoare afară, o scrisoare scrisă cu un vârf de creion pe care-l primisem de la unul din cei care ne păzeau şi cu care de altfel am şi trimis respectiva scrisoare afară. Scrisesem pe un colţ de ziar cu litere foarte mici, o întreagă epistolă pe care persoana în cauză, atunci când a avut vorbitor, a transmis-o afară, astfel încât mesajul a ajuns la mama mea şi de la ea mai departe, dincolo de graniţele ţării. Cele scrise acolo se refereau la persoana mea, la situaţia în care mă aflam şi, nu în ultimul rând, la sistemul politic al României, la dezastrul ei economic şi social. Este bine ştiut faptul că, în conformitate cu Codul penal, condamnarea la moarte atrăgea după sine confiscarea totală a averii celui condamnat. Eu am fost un tip, ca să spun aşa, destul de gospodar, care mă aranjasem bine, cumpărasem casă, maşină, îmi creasem un confort material demn de invidiat. Avem tot felul de aparate pe care le adusesem de-afară şi o grămadă de lucruri destul de scumpe. Mi-au fost confiscate toate, absolut toate, eu rămânând aşa cum m-a lăsat Dumnezeu. În perioada aceasta, bineînţeles că n-am avut nici o legătură cu familia. Acesteia urma să i se comunice data executării sentinţei şi cam atât. Eram, cum s-ar spune, scos din societate. Lumea nu mai exista pentru unul, ca mine. Gardienii se comportau ca atare cu noi, ne tratau ca pe nişte nimeni, ca pe nişte biete obiecte fără nici un fel de valoare. Numai după comutare, asta însemnând un an şi jumătate, am avut primul contact cu familia. Eram deja la închisoarea din Aiud când s-a întâmplat acestă minune. Cu riscul de a mă repeta, subliniez că am trăit în penitenciar într-o atmosferă de cumplită teroare. Gardienii care ne păzeau erau nişte tipi total dezumanizaţi, nişte indivizi care, făcând puşcărie odată cu noi, pentru că jumătate din viaţă şi-o trăiau în puşcărie, n-aveau bucurie mai mare decât să-i vadă pe adevăraţii puşcăriaşi chinuindu-se. După 1989, a apărut acel serial la televiziune, „Memorialul durerii”. Totdeauna m-am întrebat de ce oare el nu merge mai departe de anii ’60, întrucât şi securitatea, şi penitenciarele şi-au continuat activitatea până în ’89, dacă nu şi mai încoace. Probabil că tocmai în asta ar consta riscu. Cei care au fost cândva comandanţi de penitenciar sunt bine mersi şi acum, securitatea la fel, lucrează în bună măsură şi acum. De ce să vorbim mereu de morţi când mulţi, încă mulţi dintre cei vinovaţi sunt în preajma noastră cât se poate de vii? Oameni care în regimul trecut au făcut extraordinar de mult rău ne ţin astăzi lecţii de democraţie. Unii se scuză spunând că ei doar au executat, vinovaţi fiind cei care dădeau ordine. În închisoare nu eram privaţi numai de libertate. Eram privaţi de existenţa noastră ca oameni, eram privaţi de dreptul de a citi, de dreptul de a scrie, de dreptul de a comunica, de a avea un nume şi o identitate. Din oameni cu o anumită pregătire, devenisem nişte animale la mâna oricărui sergent major care ne privea de parcă am fi fost ultimele otrepe, ultimele scursuri ale societăţii. Noi nu mai reprezentam nimic, noi trebuia să fim trimişi la lada cu gunoi. Numai că ulterior s-a dovedit că nu este deloc aşa. Din păcate, repet, torţionarii continuă să-şi desfăşoare activitatea. Ar fi trebuit să aibă bunul simţ de a se retrage, apucându-se de altceva. Se pare că, dimpotrivă, ei au crescut în grade şi au devenit cei care la ora asta ne dau lecţii de democraţie. Niciodată n-am spus că nu aş fi de acord cu existenţa închisorilor. Numai că deţinuţii nu pot fi trataţi cu toţii la fel. Cum să stea un criminal odios alături de unul care, într-un moment de ghinion cumplit al vieţii lui, a făcut un accident de maşină? Se pare că în cazul nostru, şi eu ştiu sigur asta, excesul de zel al comandanţilor de închisori, al securităţii care stătea în umbră şi dirija totul, a ajuns la paroxism şi, culmea culmilor, nu le cerea Ceauşescu asta, nu venea el să le spună: comportaţi-vă ca nişte barbari cu ăsta sau cu ăla. Ei făceau din plăcere ceea ce făceau. Aveau bucuria drăcească de a băga în permanenţă frica în noi. De fapt, ei nici nu gândeau. La ce bun faţă de nişte „canalii” care nu meritau o picătură de milă?! Mai toţi cei care m-au cunoscut obişnuiau să mă-ntrebe: de ce ai făcut asta când ţie personal îţi mergea atât de bine! Acum i-aş întreba eu pe toţi aceştia: oare de ce pe 22 decembrie tinerii au ieşit pe stradă? Dacă ei nu ştiu, probabil c-ar trebui să le spun tot eu. Ei, tinerii, i-au văzut pe părinţii lor că n-au curaj, că trăiesc de la o zi la alta tot mai prost, şi, de aceea, cu riscul vieţii, au pornit să dărâme doar cu piepturile goale o dictatură înarmată până-n dinţi. Ce, nu le stătea acestor tineri mai bine vii decât morţi? Ce le-a venit unora dintre ei să-şi asume jertfa supremă !?!
Revin la perioada celulei morţii şi spun că eu am văzut atunci cum se manifestă cu adevărat şacalismul în rândul oamenilor. Fiecare dintre noi avea în celulă o aşa-numită traistă, o traistă pe care ne-o confecţionasem noi sau o primeam, un fel de sac, cum aveau marinarii înainte, e drept, un sac rudimentar, în care ne ţineam prosopul, o bluză pe care o purtam pe dedesubt şi nu mai ştiu ce altceva. Cu groază am constatat cum oameni care au trăit timp de un an, un an şi jumătate împreună, la numai un sfert de oră, douăzeci de minute de la plecarea unuia spre locul de execuţie, săreau pe bocceluţa lui şi o împărţeau între ei. Atunci am avut în faţă imaginea devorării şacalilor între ei. Când unul e rănit, ceilalţi se reped să-l sfârtece. Sentimentul acesta l-am avut în momentele alea de groază. Deci fostul lor tovarăş de suferinţă era plecat, se ducea pe ultimul drum, era omorât, şi ei nu aşteptau să treacă macar câteva zile că şi săreau să împartă nimicurile din traista defunctului. Umilinţa la care eram supuşi în celula morţii, şi nu numai, era pur şi simplu groaznică. Groaznică şi insuportabilă. Revin asupra mâncării, asupra lăturilor cărora li se spunea mâncare. În celulă cereau o porţie în plus. Să-şi umple burta, minţindu-şi în felul acesta foamea apăsătoare.
Sfârşitul infernului sau începutul altui infern a fost, deci, la un an şi jumătate, când după întreaga serie de execuţii, am fost scos din celulă. Am crezut că mi-a venit şi mie rândul. Se încheia etapa terorii morţii !
ÎNAINTE DE ULTIMA VIAŢĂ

La întâia mea plecare
Spre moarte
Cel mai mult şi mai mult
Mi-a fost dor de primăverile
Pe care urma să nu le mai văd
Niciodată.
Când am murit a doua oară
Mi-a fost dor
De amintirile
Din prima mea viaţă.
Nu mă puteam împăca cu ideea
Singurătăţii lor nemeritate
Va veni o zi
În care mi se va termina
Şi ultima viaţă
Şi n-am să ştiu
Dacă mi-am trăit până la capăt
Primăverile,
Sau măcar amintirile.
De data asta însă mi s-a spus să-mi iau şi bagajul, ceea ce era un indiciu că nu mă vor împuşca. M-am gândit că e vorba de vreo altă farsă a lor. După o oră de aşteptat în locul de aerisire, mi s-a spus că o să plec în altă parte. Lucrul extraordinar care mi s-a întâmplat atunci a fost faptul că mi-au fost scoase lanţurile de la mâini. Deci după un an şi jumătate mi s-au eliberat mâinile. Senzaţia a fost fantastică. După un an şi jumătate, timp în care am folosit două mâini drept una singură, simţeam că am ceva în plus, ceva care mă încurca atunci când mă mişc şi mănânc. A trebuit să treacă o perioadă destul de lungă ca să îmi dispară această impresie. Din cauza lanţurilor, mâinile mi se subţiaseră la încheieturi. Mi s-a făcut din nou controlul de rigoare, desigur nu medical, şi am fost încărcat în cursa pentru gară. La gară am fost suit într-un vagon în care eram complet izolat. Printre gratii am putut să văd alţi deţinuţi pe care i-am întrebat încotro ne va duce trenul respectiv. Ei mi-au spus că trenul va face un fel de circuit ajungând la Aiud, apoi la Gherla. Erau în vagoanele lui „marfa”, „coletele” pentru închisorile din toată ţara. La vremea respectivă, se purta termenul de staţiuni balneoclimaterice al Ministerului de Interne. Abia atunci, plecând de acolo am realizat faptul că sunt comutat, lucru de care, de altfel, n-am fost anunţat în mod direct de către cineva. Nu mi-a citit nimeni în mod direct sentinţa de comutare. Şi nici nu mi-a dat cineva să semnez un act în urma căruia am fost comutat. Am sosit noaptea la Aiud. Din nou aceeaşi atmosferă apăsătoare, cu pâlcuri de miliţieni şi haite de câini.
Era prin august 1986. Ne aflam deci în luna din an când sunt cele mai multe stele pe cer. Băieţii de vârsta mea poate îşi sărutau iubitele la ora aceea, plimbându-se împreună sub infinitatea de stele pe aleile parcurilor, pe ţărmul mării sau în preajma unei cabane de munte. Eu călătoream singur şi uitat de lume între două închisori, bucuros că am văzut din nou stelele, că luna e la locul ei pe cer, că pământul respiră atât de ademenitor în noapte învăluindu-ne şi pe noi, amărâţii din tren, cu respiraţia lui. Închisoarea Aiud este o închisoare veche, construită în perioada împărătesei Maria Tereza. De aceea şi are o clădire în formă de M şi alta în formă de T. Eu am fost băgat în T-eu, într-o celulă la parter, în partea dreaptă, dinspre intrare. Tot parterul era ocupat cu deţinuţi politici. O perioadă de timp a existat o apropiere între ei, în sensul că au fost lăsaţi să ia legătura unii cu alţii. Peste gratiile de la geamul celulelor erau puse nişte zăbrele din fier prin care nu puteai vedea afară. Pătrundeau înăuntru doar mici şuviţe de lumină. Becul din tavan ardea continuu. Celulele, erau concepute pentru două persoane, dar în ele stăteam şase inşi. Erau paturi suprapuse, trei pe-o parte şi trei pe alta. În prima celulă în care am stat, am făcut cunoştinţă cu un economist, un anume domn Stoica din Bucureşti, Stoica Octavian, cu care am schimbat impresii despre viaţa mea, despre zilele din perioada condamnării la moarte şi infernul de după. A fost un om cu care m-am înţeles foarte bine, el a priceput repede ce vreau eu de fapt. Am stat împreună cam o lună, o lună şi ceva – era perioada de epurare în închisoarea Aiud. Oameni de o deosebită valoare. Printre ei, avocaţi, profesori, ingineri, erau şi oameni cu studii medii printre cei ce îndrăzniseră să se ridice împotriva regimului. Am cunoscut multiple caractere, am luat contact cu fapte şi întâmplări care mi-au creat un nou orizont, despre multe din lucrurile aflate nu ştiam cine ştie ce, despre altele auzisem de la „Europa Liberă”. Erau oameni care trăiau în închisoare de foarte mulţi ani, de mult mai mulţi ani în comparaţie cu mine. Oamenii aceştia trăiau o zguduitoare dramă. Era drama vieţii lor. Şi trebuiau să-şi ducă până la capăt crucea. Era o naivitate să crezi că securitatea le va da drumul mai înainte de termenul hotărât de instanţă. Dintre cei pe care i-am întâlnit aici ar trebui menţionaţi oameni cum a fost profesorul de filozofie Borbei Ierno, care ulterior a ajuns deputat din partea UDMR-ului în Parlamentul României, în primul Parlament al României. Un om de o deosebită cultură. Era condamnat la şapte ani de închisoare pentru simplul motiv că a vrut să scoată o revistă în care să scrie despre răul din societatea comunistă. El era, ca să spun aşa, în complicitate cu un inginer, un anume Buzaş. Altă personalitate deosebit de marcantă era Iancu Marin, care înainte fusese ofiţer de miliţie în escorta lui Ceauşescu. A vrut să scrie o scrisoare la „Europa Liberă”, a fost interceptat şi pedepsit cu şapte ani şi jumătate de închisoare. După Revoluţie s-a reintegrat în Poliţia română, are gradul de colonel. Alt personaj deosebit a fost un domn Năstăsescu, fost secretar de partid în una din întreprinderile ieşene. Într-o dimineaţă a venit la Bucureşti s-a urcat pe o schelă în dreptul Băncii Naţionale, începând să strige de acolo, de sus, slogane împotriva lui Ceauşescu, aruncând totodată şi fluturaşi pe aceeaşi temă. A fost luat şi arestat, alegându-se cu ani grei de puşcărie. Peste 7, dacă mi-aduc bine aminte. Un altul, Bugan, om de condiţie medie, de fel din Brăila, şi-a decupat fundul maşinii şi-a împrăştiat astfel prin oraş fluturaşi împotriva lui Ceauşescu. Mai era acolo un domn Filip din Cluj care scrisese de foarte multe ori pamflete la adresa lui Ceauşescu. Aici am făcut cunoştinţă cu cazul celor trei băieţi din Prahova care aruncaseră în aer operele lui Ceauşescu. În urma exploziei a fost arestat un sat întreg cu copii, ca să poată să-i găsească pe ei. Vă daţi seama unde se ajunsese! Un alt caz, cel al inginerului Olteanu, care înfiinţase un fel de partid, Partidul Solidaritatea sau Partidul Social-Democrat din România. În timpul unei şedinţe, a fost arestat. A stat ani mulţi în închisoare. Între ei au fost şi unii care erau puşi să ne tragă de limbă, ăştia erau chemaţi în permanenţă la raport de către securiştii închisorii. Turnătorii lansau fel de fel de zvonuri, ca să vadă cum gândim noi în legătură cu un eveniment sau altul. Umilinţa nu s-a diminuat cu nimic în această perioadă. Cei din conducerea închisorii ne batjocoreau cu aceeaşi imensă plăcere. Şi totuşi am întâlnit şi oameni de treabă printre gardienii care ne păzeau, oameni care conştientizau faptul că noi nu suntem nişte răufăcători ai societăţii, ci, dimpotrivă, voiam binele ei, sacrificându-ne în acest sens libertatea şi chiar viaţa. Ce-i drept, aceştia au fost foarte puţini şi faţă de ei nu pot să am decât respect şi gânduri de recunoştinţă. Dacă i-aş revedea, le-aş strânge mâna şi le-aş mulţumi că s-au purtat ca nişte oameni cu noi. Nu zic că ne-au făcut ceva în plus, doar atât : s-au purtat ca nişte oameni cu noi.
Câinoşenia celorlalţi mergea până acolo încât de cele mai multe ori, nu aveam voie să mergem nici până la dentist fără lanţuri. Dentistul era foarte aproape de noi, maximum 30-40 de metri de la ieşirea din celulă. Pe această scurtă, distanţă ne puneau lanţuri la picioare, deşi ne deplasam în interiorul închisorii. De ce asta? Pur şi simplu pentru a ne simţi umiliţi. Medicul stomatolog era o femeie şi cum noi eram oameni cu şcoală, cu educaţie adică, vă imaginaţi cum ne simţeam în lanţuri în faţa ei. În mod intenţionat ni se puneau cătuşe la mâini şi lanţuri la picioare, ca să ne înjosească în faţa acelei femei care, de fapt, înţelegea foarte bine cine suntem şi ce am făcut noi, ce persoane am fost înainte şi pentru care motiv am fost aduşi acolo. Cum mâncarea era proastă, reclamam în continuu acest fapt mai marilor închisorii. Ce nu ni se permitea absolut deloc era să deţinem ceva de scris, hârtie sau altceva. În această perioadă ni s-a dat voie să ne facem abonamente la ziare, să citim presa care nu putea fi decât comunistă. Am văzut la Aiud şi o dramă mai puţin obişnuită. Un ins, ungur fiind, născut într-un sat în care lumea vorbea numai ungureşte, a fost arestat pentru o faptă politică. Cum prietena i-a fost complice, au fost arestaţi amândoi. Erau aşa de buni prieteni încât, eliberată, fiind, ea s-a căsătorit cu el în închisoare. Acest Barabaş – parcă aşa îl chema – a aruncat nişte manifeste anti-comuniste şi anti-ceauşiste de pe bicicletă. În momentul sosirii în închisoare nu ştia o boabă româneşte. Făcuse şi şcoala generală şi liceul în satul lui de unguri şi plecase să lucreze undeva în Covasna, tot printre unguri. În ce constă drama lui! Din închisoare nu aveai voie să scrii acasă decât în limba română, iar el nu ştia s-o facă. La fel şi la vorbitor. De câte ori avea vorbitor cu cei de acasă, nu i se permitea să vorbească în ungureşte, ci în româneşte, dar nefericitul nu ştia, din păcate, limba noastră. Aşa că întâlnirile lui cu cei din familie păreau secvenţe dintr-un film mut. Vă daţi seama că în toată perioada închisorii, el a trăit o dramă continuă. Drama celor care n-au posibilitatea de a comunica în vreun fel cu cei de acasă.
Primul vorbitor pe care l-am avut eu a fost după o lună şi jumătate. Mama a sosit dimineaţă la ora 5 şi jumătate la porţile închisorii, dar eu am fost scos la vorbitor tocmai seara, la ora 21,30. Vă puteţi imagina ce înseamnă pentru o mamă, care n-a ştiut absolut nimic de copilul ei timp de un an şi jumătate, o asemenea aşteptare ! Dar cui i-a păsat de sufletul ei măcinat de durere ? I-au prelungit chinul cât au putut de mult. Ce ar fi fost să-i fi dat voie la vorbitor imediat ? Nu eram plecat nicăieri din închisoare, eram în celulă şi de acolo până la vorbitor aş fi ajuns în două minute.
În toată această perioadă au fost în închisoarea din Aiud şi Iancu Lucian şi Mateescu. În această închisoare am avut totuşi posibilitatea de a ne împărtăşi ideile, mai toate exprimând opoziţia noastră indiscutabilă faţă de regimul comunist. Fiecare cuvânt, fiecare lucru pe care-l spuneam era îndreptat împotriva comunismului. Sigur, asta nu avea cum să fie pe placul conducerii închisorii. Atunci ei căutau să ne dezbine, să ne transforme pe cât posibil viaţa în calvar. Dar faptul că puteam vorbi unul cu altul ne făcea mai uşoară povara detenţiei. Unul din cei cu care m-am înţeles bine şi care, eliberându-se, a luat imediat legătura cu maică-mea a fost acel inginer Olteanu, din Arad. Cum am aflat mai târziu, pentru a sta de vorbă fără a fi urmăriţi, s-au ascuns în WC-ul unei instituţii. La Aiud l-am cunoscut şi pe Dumitru Iuga, actualul lider al Sindicatului din Radioteleviziunea Română. El, ca şi ceilalţi, avea o ură făţişă faţă de regim şi, dacă-mi aduc bine aminte, el a fost cel care a vrut să iniţieze formarea unui nou guvern. A fost condamnat la 7 ani şi jumătate închisoare, pe care de altfel i-a şi executat. Nimic n-a fost uşor şi nimic nu era la voia întâmplării. Aveam dreptul să vedem familia o dată la 6 luni, de fapt o singură persoană din familie. În acelaşi interval de timp, ne era îngăduit să scriem numai două cărţi poştale. Cantitatea maximă de alimente pe care o puteam primi era de 5 kilograme. Vreau să vă spun că peste această cantitate nu puteam primi sub nici un motiv nici măcar un ac sau un măr. Ori o portocală sau o pâine care ar fi însemnat mult în acea perioadă. La muncă nu am fost scos niciodată şi în permanenţă aveam probleme cu unul din gardienii de pe hol care nu ne lăsa nici să dormim, nici să stăm întinşi pe pat, tot timpul ne şicana spunându-ne că nu e bine să stăm aşa cum vedea el că stăm. Revenind la primul vorbitor pe care l-am avut, deşi ar fi trebuit să dureze zece minute, el s-a încheiat după numai 3 minute jumătate, la capătul unui scurt schimb de impresii în care mama m-a întrebat cum mă simt cu sănătatea, iar eu i-am spus că nu mă simt foarte bine, că sunt foarte ostenit fizic. Personal am avut un şoc: mama era total schimbată faţă de cum o ştiam eu. Albise, încărunţise total şi părea foarte îmbătrânită. Se vedea suferinţa pe chipul ei. Neţinând cont de indicaţiile stricte pe care le primise din partea conducerii închisorii, acelea de a nu vorbi mult, mama mi-a dat o informaţie foarte preţioasă, care a fost mai mult decât vitală pentru mine, şi anume ca să stau liniştit şi să nu cumva să fac compromisuri pentru că o lume întreagă luptă pentru noi şi vrea să ne scoată afară din închisoare, cazul nostru fiind deja de notorietate internaţională. Imediat au sărit gardienii pe noi, întrerupându-ne dialogul. Informaţia primită a fost ca aerul pentru mine. Din acel moment tăria mea a crescut. Ştiam de acum că nota mea de plată faţă de Ceauşescu era deschisă. Am căutat să nu fac nici un compromis. Oricât încercau ei să mă umilească, îmi spuneam că trebuie să rezist. De cele mai multe ori umilinţele nu mă mai atingeau. Începusem să mă imunizez. Cum în cadrul securităţii era o schimbare de generaţii, graţie acestui fapt s-a întâmplat să beneficiem de o scurtă perioadă mai relaxantă. Şeful securităţii din cadrul închisorii, care răspundea în mod direct de noi, era un anume locotenent-colonel Lazăr. El era la originea relaxării cu pricina, mai avea câteva luni până la ieşirea la pensie şi o lăsase, ca să zic aşa, mai moale. Locţiitorul lui, căpitanul Negrilă, în primă fază nu a făcut decât să accepte ordinele superiorului, ca imediat după ieşirea lui Lazăr la pensie să recupereze, reinstaurând, încetul cu încetul, regimul de izolare. Vacanţa noastră luase sfârşit. De ce vacanţă? Pentru că fusese altfel decât mai înainte şi după. Oameni pe care îi unea aceeaşi suferinţă avuseseră şansa să stea oarecum lejer de vorbă, de a-şi împărtăşi unii altora experienţa de viaţă şi gândurile, de a-şi da reciproc putere şi încredere, de a spera împreună într-un viitor care să se numească LIBERTATE.
Aici am învăţat CE E LIBERTATEA

Într-o închisoare
m-am vindecat
de durerile cărnii.
N-am mai auzit ţărâna
şuierându-mi prin oase.
Ca de aer mi s-a făcut trupul.
Am trecut
Fără oprelişte
De pereţii groşi
Ce mă despărţeau de lume.
M-am pomenit plutind
Aproape de stele.
Nimic nu-mi stătea în cale.
Nimic nu mă putea opri,
Din zborul meu
Frumos şi miraculos,
Ca o naştere.
Acolo am învăţat
Ce este libertatea.
Atunci am înţeles că nimeni
Nu mă poate pune vreodată
În lanţuri !

Izolarea s-a realizat treptat, mutându-ne azi într-o celulă, mâine în alta şi tot aşa în continuare. Din când în când, eram scoşi la câte o emisiune la televizor. Erau gardieni de treabă care ne lăsau să vorbim între noi, dar erau alţii care urmăreau ca nu cumva să schimbăm vreo vorbă, să nu cumva să ne uităm înapoi, ne îmboldeau: „De ce te uiţi?; Cum te uiţi?; Iarăşi ai vorbit!; Te spun! Te raportez!; Îţi fac nu ştiu ce şi nu ştiu cum!” În perioada asta mi s-a făcut, la sesizarea unui gardian, un control. Am fost găsit cu un vârf de creion moştenit de la alţii care stătuseră mai înainte în aceeaşi celulă. Urmare a acestei „infracţiuni” mi s-a făcut un raport şi am fost trecut la izolator, unde am stat 10 zile. Izolatorul era o celulă care avea 2 metri pe 3 metri, înaltă, foarte înaltă, circa 4 metri, cu patul prins de perete, de fapt nişte scânduri prinse pe perete care coborau la o anume oră, cu un fel de tinetă, aceasta din urmă fiind o căldare de lemn în care să-ţi faci, ca omul, nevoile. Aerisire nu exista. Nu mai spun că aveam şi mâinile şi picioarele înlănţuite. Timp de 10 zile cât am stat acolo, gardianul a venit şi s-a uitat pe vizetă ca nu cumva să te aşezi. Totul era de ciment, chiar dacă ai fi vrut să te aşezi, aveai şansa să te îmbolnăveşti foarte repede. Cele zece zile au fost infernale. Au trecut foarte, foarte greu. N-ai nici o legătură cu exteriorul, nu stăteai de vorbă cu absolut nimeni, era un fel de recluziune totală. De mâncat nu ţi se dădea decât la două zile o dată… O zi aveai, o zi n-aveai dreptul să mănânci. Numai spun că, la sosirea acolo, ţi se luau hainele tale pe care le păstrai cât de cât curate, fiind obligat să îmbraci nişte haine zdrenţuite, pline de rapăn, pe care le purtaseră nenumăraţi alţi înaintea ta. Te puteai alege cu fel de fel de boli îmbrăcându-le. În picioare îţi dădeau nişte cipici fără tălpi. Şi ca să-şi bată joc până la capăt de tine, după ce că aveai lanţuri la mâini şi la picioare, aruncau şi cu apă pe jos ca nu cumva să te poţi aşeza. Numai spun că aruncându-ţi cu apă pe jos, picioarele îţi erau tot timpul ude. Din pricina umezelii, mi se descuamaseră. Nu ştiam atunci că aveam să mă întorc în acea celulă fără fereastră, un fel de magazie, şi că voi sta singur, acolo, timp de 2 ani. A fost un adevărat calvar, infernul pe pământ. Am înţeles după o vreme că eram supuşi la asemenea cazne pentru că le era teamă de noi. În acest timp, însă, am aflat ulterior, se ducea o luptă continuă între organizaţiile internaţionale pentru apărarea drepturilor omului şi Ceauşescu, căruia i se cerea pe toate căile posibile să fim eliberaţi, să ni se dea drumul. Au fost nenumărate demonstraţii în lume, dar Ceauşescu a rămas insensibil. N-a scăpat o capitală europeană şi chiar americană, la Washington şi la New York, în faţa ONU, în care să nu se facă demonstraţii pentru noi, pentru mine, pentru Iancu, pentru Mateescu, pentru eliberarea noastră. S-au organizat colecte internaţionale pentru a se strânge bani, pentru că pe Ceauşescu se pare că tot banii îl impresionau cel mai mult. La un moment dat, când s-a discutat problema clauzei naţiunii celei mai favorizate, vorbesc de anii ’87, Reagan a condiţionat acordarea clauzei de eliberarea noastră, eu fiind primul pe o listă de 7 persoane din care mai făceau parte Doina Cornea, Mircea Dinescu şi Dumitru Mazilu. Într-un final, se strânseseră fonduri de circa 500.000 de dolari, plata răscumpărării libertăţii noastre. Nu mai spun că am primit pe adresa închisorii, din partea acestei organizaţii internaţionale a drepturilor omului Amnesty International şi a altor organizaţii mii şi zeci de mii de scrisori, în care ni se spunea să ne menţinem curajul. Expediate la închisoare, scrisorile respective ajungeau, bineînţeles, pe mâinile securiştilor şi ale conducerii închisorii. Primeam, de asemenea, pachete care nu ajungeau niciodată la noi. Cum se înăsprise regimul de izolare, nu se grăbea să ne anunţe nimeni că am primit pachete şi scrisori. Perioada următoare, la 6 luni după asta, am avut al doilea vorbitor, ocazie cu care i-am spus mamei că sunt foarte bolnav. La două săptămâni vestea aceasta s-a internaţionalizat, astfel că am fost transferaţi la spitalul Jilava pentru a ne trata sănătatea. Am stat aici o lună de zile. În luna aceasta mi s-a aplicat acelaşi regim de izolare. Nu spun cât am făcut pe drum de la Aiud la Jilava. Trei zile şi jumătate. Trei zile şi jumatate în care am trecut prin Baia Mare, Satu Mare, Arad, Timişoara, Caransebeş, deci am ocolit toată ţara ca în final să ajungem la Bucureşti. Vă daţi seama ce înseamnă atâtea zile într-o celulă de 0,40 metri pătraţi pe un scaun, ca pe capacul unui WC, căci asta însemnă o celulă în dubă, şi să mai ai şi lanţuri la mâini şi la picioare! Ca să nu mai vorbesc de mâncare. Dorinţa libertăţii în aceste trei zile şi jumătate m-a chinuit groaznic, mai cu seamă că prin nişte foarte mici fante reuşeam să văd, ca pe o iluzie albă, orizontul. Timp de 6 luni de zile nu-l mai zărisem. Atunci am reuşit să revăd, în locurile prin care am trecut, munţii, am văzut o casă, am văzut oameni mişcându-se liberi. Mă mistuia dorinţa să fiu alături de ei şi să-i simt, deşi poate că unii nu ar fi meritat lucrul ăsta.
Atunci am văzut cupluri de îndrăgostiţi prin gările prin care ne tot opream, cu toate că eram foarte departe. Într-o gară am zăbovit mult de tot, o zi şi ceva am stat acolo. Se chema Mărgineni gara aceea. Adus în fine la spitalul Jilava, am fost supus unor investigaţii medicale. Îmi reapăruse hepatita la care se adăuga reumatismul poliarticular. Pardon, poliartrita reumatoidă pe care o aveam. Am fost ţinut în celulă alături de un alt personaj care merită să fie amintit. E vorba de colonelul Munteanu Ion – “un securist simpatic” prins cu mâţa-n sac – care a ajuns locţiitorul de la paşapoarte după revoluţie, pe urmă şeful Arhivelor Statului. Profesor de istorie la bază, autor al mai multor cărţi de specialitate. Înainte de a fi arestat, a lucrat la Consiliul de Stat, pe probleme de cultură. Am înţeles că a făcut un material, din ce mi-a spus el, pe care l-a vârât printre hârtiile lui Ceauşescu, un material în care erau dezvăluite toate prostiile şi neghiobiile din cultură. Sigur, materialul a fost descoperit, iar autorul lui recompensat cu 5 ani şi 4 luni închisoare, pe care i-a executat integral. În toată această perioadă de o lună cât am stat cu el în închisoare, am avut destule lucruri de învăţat. Mi-am îmbogăţit, ca să zic aşa, cunoştinţele de istorie. Nu ştiu dacă, într-un anume fel, el n-a fost o unealtă. Oricum, Dumnezeu să-l odihnească în pace, căci în primăvara lui ’95 a murit. Într-una din zile sunt scos şi dus la comandantul unităţii. Aveam lanţuri la picioare şi mi s-au pus şi cătuşe la mâini, în spital fiind. Sunt vârât exact în biroul comandantului unde îmi apar în faţă două persoane care s-au prezentat cine sunt şi ce fac, dar care erau sigur doi securişti cu funcţii importante în conducerea securităţii şi care mi-au cerut să scriu o scrisoare mamei mele şi să o rog să-şi vadă de treabă, să nu mai aibă legături cu nici o organizaţie şi cu nimeni din Occident. Să-i spun că de fapt sunt bine cum sunt, ei oferindu-mi şansa ca să mă scoată, vezi Doamne, la muncă, şi să-mi creeze condiţii mai bune, başca faptul că mă vor ajuta să mă eliberez mai devreme. Sigur că erau nişte baliverne. Voiau doar să mă momească. M-au servit chiar şi cu cafea. În timpul ăsta, ei mă implorau să fac ce mi-au spus. Eu i-am persiflat, spunându-le că de altfel mă aflu de partea cealaltă a fileului şi că, după toate suferinţele pe care le-am îndurat, nimeni şi nimic nu-mi poate schimba această poziţie. Drept consecinţă a refuzului meu insolent, am fost scos urgent din spital, deşi nu mă făcusem bine, şi trimis la închisoarea din Galaţi cu sistem de recluziune totală. Ce a însemnat asta? Am fost dus la o secţie, a 4-a, undeva într-un beci al închisorii cu pricina, închisoare recunoscută ca una dintre cele mai groaznice ale comunismului. Pe aici a trecut, dacă nu greşesc cumva, şi poetul Radu Gyr care a scris poeme cutremurătoare în detenţie. Celula în care m-am pomenit singur nu avea mai mult de 3 metri pătraţi. Circa un an de zile, dacă nu chiar mai mult, m-am aflat în recluziune totală. În această perioadă, situaţia noastră devenise tot mai cunoscută pe plan internaţional. Se vorbea foarte mult despre noi, aproape că nu exista emisiune la „Europa Liberă”, „Radio Washington”, la alte posturi, care emiteau în limba română să nu se vorbească şi de cazul nostru. Perioada a fost foarte, foarte grea, cu atât mai grea cu cât nu comunicam cu nimeni, nu aveam cu cine sta de vorbă. Izolarea este o perioadă tristă de tot pentru un om. Mi s-a dat voie totuşi să citesc. Cu banii pe care-i primeam, bani pe care mulţi i-ar fi cheltuit pe alimente, eu m-am abonat la ziare ca să-mi treacă mai repede timpul citindu-le. Despre cărţi nu putea, fi vorba, nu ni se dădea voie cu cărţi. Deşi aveam dreptul o dată la 6 luni la o întâlnire cu familia, se găseau motive sau, ştiu eu, se căutau motive, mai degrabă spus, pentru a nu avea loc această întâlnire. Vă daţi seama ce lovitură când îţi doreai atât de mult lucrul acesta. Şase luni trec foarte încet în condiţii de temniţă grea, dar tu speri la capătul lor să-ţi vezi fie mama, fie tatăl, fie sora sau fratelele şi dintr-o dată, ţi se interzice această bucurie elementară.
Sunt două chestii pe care le ţin foarte bine minte. În toată perioada închisorii, am intrat în greva foamei de 18 ori, o dată ajungând după 18 zile în comă. Aici, în închisoarea din Galaţi, neavând cu cine face dialog, începusem să monologhez, să vorbesc de unul singur, să nu-mi pierd graiul, să-mi construiesc în minte tot felul de scenarii şi să-mi aduc aminte de cele mai frumoase lucruri ale vieţii ca să pot să rezist situaţiei ca atare. S-a încercat un tur de forţă cu mine, în sensul că am fost scos la un moment dat la muncă. Dar de fapt a fost un fel de bătaie de joc. Mai exact, am fost băgat într-o celulă asemănătoare cu a mea, în care erau aruncaţi sute de saci de iută care puţeau groaznic a tot felul de insecticide. Nu exista deloc aerisire în celula aceasta. Aveam sarcina să recuperez ce e bun din sacii aceia. Am rezistat foarte scurt timp, după care am renunţat. Era inuman să lucrezi în condiţiile de acolo.
Din celula mea, mergeam la muncă în celula imediat următare. În cel mai fericit caz m-aş fi ales cu o boală de plămâni. Atunci am renunţat, am zis că nu vreau să muncesc, am spus că eu la comunişti nu voi mai munci niciodată. La o lună diferenţă, urmând să am vorbitor cu maică-mea, care a făcut drumul de la Constanţa la Galaţi în acest scop, am fost băgat exact în ziua respectivă în izolator şi ţinut acolo alte zece zile. Astfel că nu mi s-a mai dat vorbitorul decât peste un an. A trecut şi perioada asta, boala îşi făcea de cap şi atunci am fost nevoit să cer să mi se facă injecţii cu Moldamin, injecţii foarte dureroase, dar ce mai conta o asemenea durere pe lângă toate celelalte. Zilele curgeau anevoios şi doar gândul la Dumnezeu mi-a dat probabil puterea de a rezista. Gardienii păreau a fi nişte statui. Se comportau asemenea soldaţilor care sunt puşi să păzească monumente importante, neavând voie să schiţeze un gest. Lupta mea a cantinuat zi de zi, clipă de clipă. Ea nu s-a materializat neapărat în ceva, a existat însă în permanenţă o legătură a mea cu exteriorul. Cum? Simplu, prin cărţile poştale la care aveam dreptul. Prin ele am trimis necontenit mesaje afară. Ele se scriau destul de greu. Foloseam principiul scrierii japoneze care este de la stânga la dreapta, pardon, de la dreapta la stânga şi de jos în sus. Totul părea normal, dar citite în ordinea stabilită, de jos în sus, şi de la dreapta la stânga, rândurile dezvăluiau un mesaj clar. Codul îl comunicasem anterior printr-o scrisoare încredinţată unuia dintre cei eliberaţi. Nimeni nu s-a prins şi lucrurile mergeau bine mersi. Astăzi intrăm în greva foamei şi tot astăzi „Europa Liberă” comunica lucrul acesta. Ceea ce îi bulversa pe securişti. Erau chemaţi la superiorii lor şi întrebaţi cum a fost posibil să se întâmple aşa ceva. Înebuniţi, ei căutau să strângă cercul, de ajunseseră să se suspecteze unii pe alţii. Mesajele erau trimise peste graniţă de familiile noastre, adică de mama mea şi soţiile celor doi. Aceste femei au fost în permanenţă hărţuite de securitate, li s-au schimbat telefoanele de nu ştiu câte ori, au fost ameninţate, soţia lui Iancu a fost chemată de nenumărate ori, şi a lui Mateescu la fel, fiind somate să divorţeze de soţii lor pe motiv că sunt nişte trădători de ţară. Maică-mea a fost convocată şi ea de nenumărate ori la securitate, înjurată, bătută, umilită. A trăit grozăvii fără seamăn. După cum ştiţi, la vremea respectivă totul era cartelat, laptele, pâinea. Pentru o femeie bolnavă, îndurerată de absenţa unicului fiu, ameninţarea cu suprimarea dreptului de a mai avea cartelă nu este tocmai una oarecare. Pensia i-a fost oprită adeseori. Când aştepta troleul în staţie, lumea fugea de ea ca de o ciumată. O situaţie mai mult decât insuportabilă. Vecinii care mai înainte se bucurau să ne fie prieteni, acum o priveau ca pe o criminală, ocolind-o. Mulţi dintre marinarii cărora de la început şi până la sfârşit eu le-am ţinut partea, pentru că făceam parte din branşa lor, m-au dezavuat. Au condamnat gestul meu, afirmând că le-am pricinuit mult rău. De fapt, răul nu venea din partea mea.
Dacă securitatea le-a înăsprit lor munca şi şi-a îndesit controalele, nu eram eu vinovat de lucrul ăsta. Dacă nu eram eu, ar fi fost altul, oricare altul dintre noi, şi consecinţele ar fi fost aceleaşi. Ei vedeau lucrurile mult prea de aproape, în loc să le privească prin prisma viitorului. Au fost însă şi foarte mulţi care s-au solidarizat cu mine. De exemplu cei de la Amnesty International au intrat în posesia unui butoiaş al marinarilor români aruncat într-un port oarecare, un butoiaş care conţinea un mesaj prin care ei, marinarii, cereau răspicat eliberarea comandantului Scaleţchi pe motiv că a fost arestat şi condamnat pe nedrept.


PROTEST

S-A ÎNTÂLNIT DE NENUMĂRATE ORI CU
PROCURORI ŞI JUDECĂTORI.
A ŢINUT PRELEGERI ÎN FAŢA LOR.
Atunci nu era un pericol social !
I-AU TRECUT PRAGUL POLITICIENI
DE PRIM RANG
Atunci nu era inamicul public nr. 1 !
I-AU TRIMIS SCRISORI DE FELICITARE
INSTITUŢII ŞI FUNCŢIONARI INTERNAŢIONALI
DE PRESTIGIU
Atunci nu i se punea la îndoială onorabilitatea !
S-A BĂTUT PENTRU DREPTURILE
A MII ŞI MII DE OAMENI
Atunci nu i se contesta buna-credinţă !
S-A AFLAT ÎN PRIMA CONDUCERE A ROMÂNIEI
POSTDECEMBRISTE
Atunci nu punea în pericol ordinea publică !

Cui îi este frică de Scaleţchi ?
Ar avea de suferit statul de drept şi democraţia
dacă el ar fi în libertate ??

De ce instanţele nu au ţinut cont de viciile de procedură pe care trei avocaţi de mare prestigiu şi probitate profesională
le-au prezentat cu claritate în toate instanţele ?
Aceasta să fie esenţa statului de drept ?
Aceasta este Justiţia reformată de doamna Macovei ?

Au trecut 546 (cincisutepatruzecisisase) zile de când, printr-o conspiraţie mişelească, Preşedintele Fondator OADO, prof. univ. dr. Florentin Scaleţchi, a fost rearestat. După o înscenare juridică odioasă şi o cercetare şi condamnare abuzivă, netemeinică şi nelegală, prin care instanţe după instanţe de judecată, sub presiunea vizibilă a DNA, au ignorat atât cererile avocaţilor, cât şi ale OADO, încălcând în mod repetat procedura şi, implicit, drepturile fundamentale ale acestui om care, pentru a doua oară în viaţă, trăieşte drama de a deveni din nou deţinut politic într-un regim aşa-zis democrat, regimul Băsescu, pentru că, prin opiniile lui, ieşirile publice, a deranjat de atâtea şi atâtea ori puterea.
De asemenea, au trecut 456 zile de când în România, ţară membră cu drepturi depline a ONU, a UE, a NATO, a OSCE şi a CEDO, deţinutul politic prof. Florentin SCALEŢCHI este ţinut ilegal în detenţie peste mandatul de executare, prin abuz de putere din partea organelor statului român.
OADO, împreună cu Patronatul Român, în numele a celor 1.200.000 de membri cotizanţi şi voluntari, protestează faţă de condamnarea politică la care a fost supus Preşedintele Fondator OADO şi Vicepreşedintele Patronatului Român, un apărător de notorietate internaţională al drepturilor fundamentale ale omului.
Cere instituţiilor statului român şi forţelor responsabile care şi-au asumat în faţa poporului obligaţia de a face lumină în toate cazurile care au avut la bază o imixtiune a politicului în actul de justiţie, să iasă din starea de tăcere şi lipsă de reacţie, mai ales că, în conformitate cu Rezoluției Parlamentului European din 17 iunie 2010 referitoare la politicile UE în favoarea apărătorilor drepturilor omului (2009/2199(INI)), art. 24 care – condamnă climatul de impunitate în privința actelor comise împotriva apărătorilor, care predomină în numeroase țări din lume (de data asta chiar într-o ţară membră a UE-România ); solicită Consiliului și Comisiei să ridice această problemă în cadrul contactelor bilaterale, îndemnând toate statele să asigure aducerea în fața justiției a făptuitorilor, indiferent de poziția sau funcția lor, prin intermediul unor proceduri disciplinare și penale independente și eficiente, având în vedere întotdeauna posibilitatea de a face recurs în fața Curții Europene a Drepturilor Omului, după epuizarea căilor interne de atac, au obligaţia să acţioneze şi să intervină cu maximă celeritate !
OADO nu va precupeţi niciun efort ca, prin mijloace nonviolente, să-şi apere Preşedintele Fondator, prof. univ. dr. Florentin Scaleţchi, apelând la toate forurile naţionale şi internaţionale, pentru a opri suferinţa acestui erou recunoscut al României.
Oricât de mult va dura demersul nostru de luptă, pentru a se face dreptate în cazul unui abuz fără seamăn, având în spate dovezi zdrobitoare ale nevinovăţiei acestui luptător pentru drepturile tuturor oamenilor, un coleg deosebit, un tată de excepţie pentru copiii lui, un prieten adevărat al tuturor celor care i-au fost aproape.
Gândiţi-vă că orice clipă pierdută prin inacţiunea dumneavostră, atrage continuarea unei umilinţe şi a unei suferinţe pricinuite unui om care nu o merită şi căruia România îi este datoare cu respectul ei pentru jertfă adusă pe altarul luptei împotriva dictaturii şi comunismului.
Faceţi ceva cât mai curând posibil, cu atât mai mult cu cât dispuneţi de toate pârgâile legale internaţionale şi naţionale de a apăra viaţa şi libertatea unui luptător pentru drepturile omului.

CONSILIUL DIRECTOR OADO PATRONATUL ROMÂN


AMINTIRI DIN PRIMA MEA VIATA – DOAR TU ŞI DRAGOSTEA TA

Abţinându-mă, preţ de câteva pagini, de la firul epic al acestei cărţi autobiografice, aş vrea să relatez pe scurt întâlnirile pe care le-am avut cu moartea, înainte de a fi condamnat la ea printr-o aberantă hotărâre judecătorească. Încă de mic, se pare că i-am căzut cu tronc doamnei în negru. La vârsta de 8 luni, am fost cât p-aci să părăsesc lumea în care abia sosisem din cauza unei duble pneumonii. Doctorii nu-mi dădeau nici o şansă. Cum toate astea se petreceau acum 52 de ani, e de înţeles că antibioticele nu se găseau la îndemâna oricui şi eu aveam neapărat nevoie de aşa ceva. Îmi erau necesare câteva grame. Dar unde să dai de ele? Şi, mai ales, cum? Mama, cum avea să-mi povestească ea însăşi mai târziu, era disperată. Cum există probabil şi un Dumnezeu al disperaţilor, a găsit în fine o fiolă de streptomicină la nevasta unui marinar. Dar fiola respectivă costa o groază de bani şi ai mei nu aveau banii trebuincioşi. Mama a găsit atunci o soluţie salvatoare: şi-a vândut inelul şi cerceii pe care îi primise din partea părinţilor la nuntă. Deci, biata de ea a renunţat la nişte obiecte personale cu dublă valoare. Pe de o parte, valoarea lor propriuzisă, că erau din aur, pe de altă parte, cea sentimentală. Dar mai conta oare aşa ceva în raport cu viaţa copilului ei? Cele zece grame de streptomicină cumpărate mi-au salvat, dacă mai e nevoie s-o spun, viaţa.
Dar nesătula doamnă cu coasa nu s-a mulţumit cu atât. A continuat să-mi dea târcoale. Aşa mi-a fost mie dat să mă bucur de o atenţie specială din partea ei. Şi ca să nu credeţi că exagerez, am să vă relatez o altă întâmplare.
Aveam 22 de ani şi mă aflam la volanul unei Dacii pe care tocmai o câştigase tata cu un CEC de 5 000 de lei. Maşina nu avea nici măcar 2 000 de kilometri la bord. Mai era cu mine un prieten, Emil Jarnea, coleg de facultate. Ne îndreptam spre Murfatlar cu gândul de a cumpăra struguri şi nişte vin. Se deduce fără prea mare greutate că ne aflam la începutul toamnei. Ziua era superbă, soarele revărsa spre pământ o lumină blândă şi dulce, ca de miere. Noi eram tineri, becheri, nu ne păsa de nimeni şi de nimic. La un moment dat, ne-au făcut semn de pe marginea drumului două femei tinere care erau însoţite de o fetiţă de câţiva ani. Cum cele două nu arătau deloc rău, am oprit şi le-am luat. În fond pica de minune o companie de sex opus. Pasagerele noastre voiau să ajungă la părinţii uneia dintre ele, în localitatea Poarta Albă, ca să ia nu ştiu ce provizii de aici. Ne-am dus întâi la Murfatlat, urmând ca abia la întoarcere să facem popasul cu pricina. Şi l-am făcut. Cele două au luat ce aveau de luat, între care, mi-aduc bine aminte, era şi un cocoş. Mulţumiţi cu toţii că ne-am rezolvat treburile, am pornit înapoi spre Constanţa. Când să intrăm pe un pod ce unea malurile canalului de irigaţii Carasu, roata din faţă de pe partea dreaptă a maşinii a făcut explozie. În loc să o ia pe pod, Dacia mea şi-a schimbat direcţia plonjând cu botul în jos direct în canal. Adică în apă. Apă care n-avea în momentul acela decât vreo 7-8 metri adâncime. Ne-am dus aşa până la fund, trăind clipe de veritabilă groază. Toate geamurile laterale erau deschise. Reamintesc, ne aflam abia la începutul toamnei, fiind o zi aproape ca vara. Apa s-a năpustit peste noi egalizând presiunea de afară cu cea dinăuntru, ceea ce a făcut ca uşile să se poată deschide. Toţi ţipau: Murim! Murim! Şi eu am crezut câteva clipe că vom muri. Primul care a ieşit din maşină am fost eu. Tot eu am ajuns primul la suprafaţă. Scoţând capul din apă, am realizat că toţi ceilalţi sunt dedesubt şi m-a apucat o spaimă cumplită. M-am gândit atunci că e mai bine să mor. Şi cum puteam să mor decât înecându-mă? Dar n-am avut puterea să-mi pun singur capăt zilelor. Deodată am observat-o lîngă mine pe fetiţă. Respira, era vie. Bănuiţi cum reuşise să iasă la suprafaţă? Simplu, se agăţase de piciorul meu. Ca să vedeţi cât de mare poate fi instinctul de conservare la om, indiferent de vârsta acestuia! Următorul ivit la suprafaţă a fost Emil, prietenul meu. El avea o tăietură serioasă la mâna dreaptă, pentru că încercase să spargă parbrizul. Ţipa ca din gură de şarpe că ne înecăm. A apărut imediat şi mama copilului. Cealaltă femeie nu se zărea pe nicăieri. Am plecat în căutarea ei. De fapt am intrat în maşină, pentru că fusese adusă de curent la suprafaţă. Mai bine zis fusese lipită de pilonii podului. Cea căutată era înăuntu. Deja leşinase. Noroc că erau nişte oameni prin preajmă care ne-au sărit în ajutor. Cu excepţia prietenului meu care, cum spuneam, s-a rănit la mâna dreaptă, toţi am scăpat nevătămaţi. Doar cocoşul a murit. Chiar şi maşina am recuperat-o cu o macara.
S-a vorbit mult despre accident la vremea respectivă. Presa a scris despre el ca despre un fapt incredibil. Şi, în linii mari, aşa a şi fost. Păcălisem pentru a doua oară moartea. Dar ea, moartea adică, tot nu m-a lăsat în pace. După patru ani a încercat să mă curteze din nou, dar, din fericire pentru mine, tot fără sorţi de izbândă. Tot de un accident de maşină a fost vorba şi de data aceasta.
Eram deja secund pe navă, în aşteptarea examenului de comandant. Într-una din zile, un prieten îmi propune să facem o ieşire cu două fete la Bucureşti. Iarăşi bună-dispoziţie şi veselie, aşa cum îi stă bine tinereţii. După un scurt popas la Parcul Privighetorilor, am ajuns fără probleme la Bucureşti, unde ne-am rezolvat în timp util cam toate treburile. Se întunecase când am pornit înapoi spre Constanţa. Ba era chiar noapte, noapte de-a-binelea. Cu circa patru kilometri înainte de Slobozia mi-au apărut în faţă din beznă trei cai ţigăneşti. M-am străduit să-i evit, dar ei treceau de pe o parte pe alta, pentru ca, în final, să alcătuiască un fel de evantai. Aşa se face că i-am acroşat pe toţi trei, pe ultimul răsturnându-l pur şi simplu pe capotă. Maşina era un Fiat 128 Super Sport.
În câteva clipe, ne-am pomenit sub cerul liber. Limuzina nu mai avea capotă. După ce ne-a secerat acoperişul pe deasupra capetelor, nărăvaşul cal a fost aruncat ca un arc în faţă, dându-şi obştescul sfârşit pe mijlocul drumului. Noi, cei dinăuntru, n-am avut o zgârietură.
Dar coana moartea a continuat să stea, în ce mă priveşte, la pândă. N-a lipsit mult să mă-nhaţe pe mare într-o cursă de la Istanbul la Sulina. Dar despre acest episod am mai vorbit.
În concluzie, ca să-ncerc o glumă amară, sentinţa capitală m-a găsit într-un anume fel pregătit. Şi totuşi nu mi-a fost niciodată atât de greu ca atunci când, nu hazardul, ci semenii mei, oamenii, mi-au dorit moartea.
Şi aşa m-am întâlnit cu moartea.

ÎNTÂLNIRE CU MOARTEA

Ce să facem
Când ne întâlnim moartea ?
Desigur,
Cel mai potrivit lucru ar fi
Să ne încăpăţânăm
Să trăim.
Să ne prefacem
Că suntem veseli
Şi să-i spunem de la obraz :
-Cară-te, secătură !
Du-te înapoi
De unde ai venit !

Vă puteţi imagina cum este să ai 30 de ani şi să te aştepţi ca în orice clipă să se deschidă o uşă care pentru tine înseamnă a păşi nu afară, ci dincolo, adică dincolo de marginea propriei tale existenţe, dincolo de propria-ţi viaţă, singura care ţi-e dată. Cum să aştepţi un asemenea moment ? Unde să găseşti tăria de a rezista ? Unde să cauţi înţelegere sau împăcare ? Cui să i te mărturiseşti ? Ca să nu mai vorbesc de visele şi speranţele ce ţi-au fost spulberate, de dragostea care, exact la vârsta când trebuie împărtăşită, îţi rămâne aproape întreagă, urmând să pleci cu ea cu tot în moarte.
Omul de obicei asociază moartea în raport cu ceilalţi, crede că ea se „întâmplă” doar altora. Contraziceţi-mă, dovediţi-mi că nu e aşa! Mereu când moare câte cineva, mai mult sau mai puţin apropiat, dincolo de fireasca strângere de inimă şi de omeneasca părere de rău, există o nemărturisită bucurie interioară în fiecare individ că altul a avut ghinionul de a da colţul. Uităm un adevăr elementar şi anume : aşa cum nu ne naştem în locul altora, tot aşa nu murim în locul altora. Fiecare moare la rândul său când îi vine sorocul. Şi moare singur. Ăsta e lucrul cel mai trist. Suferă câţiva oameni apropiaţi că nu mai eşti. În rest lumea merge înainte, natura îşi urmează cursul firesc.
Asta te înnebuneşte cel mai mult, că mori doar tu, cu visele tale, cu dragostea ta. Şi nu ai decât 30 de ani, doar 30 de bătăi de aripă ale timpului care zboară cu supremă indiferenţă pe deasupra ţărânii care e tot ce a mai rămas pe lumea aceasta din tine.
Din toate întâlnirile mele cu moartea, am simţit uneori că
MOARTEA ARE, CÂTEODATĂ,
SENTIMENTE

Eu am privit moartea
În ochi.
M-am conversat cu ea
Despre vrute şi nevrute.
Am întrebat-o de ai ei.
Apoi,
Fără să-mi tremure glasul,
Fără să-mi lăcrimeze ochii,
I-am spus :
-Putem merge, sunt gata !
Dar ea mi-a întors spatele
Şi a plecat
De una singură.
Sunt sigur, de atunci,
Că moartea are câteodată
Sentimente.
Ba chiar mai multe
Decât oamenii !