AMINTIRI DIN PRIMA MEA VIATA – O ÎNCHISOARE MARE CÂT ŢARA

În condiţiile în care întreaga ţară îşi punea problema situaţiei materiale, majoritatea oamenilor căutând un mod sau altul de supravieţuire materială, eu nu eram tulburat de nici o grijă în această privinţă. Ca să fiu mai concret, deţineam o casă proprietate personală care era nu bine, ci foarte bine mobilată, nu-mi lipsea aparatura electronică de ultima oră pe care mi-o adusesem de afară, aveam două maşini, maşinile populare, care circulau pe străzile României, o Dacie şi o Lada. Mă puteam socoti printre cei care trăiau, ca să zic aşa, pe picior mare. Foarte mulţi mă căutau pentru că la mine se putea vedea un film la video, fiind dacă nu primul, printre primii care şi-a adus video în Constanţa. Salariul meu de comandant se apropia de 5.000 de lei pe lună, ceea ce însemna foarte mult pentru un burlac.
În afară de asta, mergând deseori „afară”, îmi puteam aduce diverse obiecte sau lucruri cu care aş fi suplimentat cu vârf şi îndesat resursele de bunăstare materială. Cam asta era situaţia mea economică la vremea când am luat decizia de a părăsi ţara. Ei bine, posibilitatea de a rămâne afară nu era o problemă. Puteam rămâne în Occident oricând aş fi dorit. Nu asta era buba. Se pare că a fost o acumulare de motivaţii care au făcut să-mi evaluez altfel situaţia în care mă găseam.
Deci eram comandant de 5 ani de zile. Opţiunea pentru plecare a fost precedată de o nouă viziune a mea despre lume şi viaţă. Sigur, pentru foarte mulţi devine de neînţeles cum unui om care avea absolut de toate, care poate să vadă întreaga lume pe banii statului, i se poate năzări s-o şteargă din ţară în semn de protest faţă de suferinţa celor din jur. Şi totuşi asemenea gesturi sunt explicabile, neavând nici o legătură cu baza materială de care dispui sau, dacă vrei, mai cu seamă atunci când o duci bine e normal să vezi necazul celor mulţi, să te ridici împotriva unei societăţi oprimate aşa cum, fără îndoială, a fost societatea comunistă. Pot spune că eram la vremea respectivă un om influent, cunoscându-i pe majoritatea oamenilor importanţi ai Constanţei. Nu doar pe apă, ci şi pe uscat comandantul de vas este un om respectabil. Pe mare însă el este Dumnezeul celor cu care merge, el reprezintă şi faptic, şi juridic ţara cu care menţine în permanenţă legături telegrafice. Cum la fel e şi comandantul de avion în timpul zborului. Ei bine, un asemenea ins puternic eram eu pe atunci.
Probabil de aceea am fost întrebat adeseori, după: „Ce ţi-a trebuit să faci un asemenea gest?” Poate că e momentul să fac un pic de analiză a situaţiei de la vremea respectivă din ţară, a mizeriei în care societatea noastră se adâncea de la o zi la alta. Era perioada în care securitatea, cei care o conduceau mai bine zis, ajunseseră să ţină aproape totul sub lupă. Eu ştiu că americanii se nasc, cresc la fel ca noi, îmbătrânesc şi, după o existenţă de 70-80 de ani, mor, mulţi dintre ei nefiind chestionaţi niciodată de „securitatea” lor. Şi totuşi despre ei se ştie absolut totul. La noi trăiai cu teroarea ca nu cumva să faci un lucru care ar putea să-ţi dăuneze ţie sau familiei tale. Te încerca o spaimă continuă. Era imposibil să nu te cenzurezi cu maximă grijă atunci când vorbeai, de exemplu, la telefon. Eu n-am contestat şi nu contest menirea serviciilor secrete. Numai că la noi ele deraiaseră de la scopul pentru care fuseseră înfiinţate. Ca să fim foarte cinstiţi, o ţara este ţinută în echilibru nu de preşedinte şi nici de parlament, ci de serviciile sale secrete. Însuşi echilibrul lumii e asigurat, prin cooperare, de serviciile acestea care stabilesc căi comune de acţiune şi dezvoltare. Dar la noi în ţară se întâmplau lucruri fără seamă. Ajunsesem să ne fie frică să vorbim la telefon. Ajunsesem să ne fie frică de vecini, să ne fie frică de fiecare pas pe care-l făceam. Lucruri care altminteri erau normale, puteau deveni, prin decizia aberantă a cuiva din conducerea superioară a partidului, condamnabile, apropierea de ele riscând să-ţi reteze şansa de a trăi decent într-o lume care îţi aparţinea, cel puţin teoretic, şi ţie.
Ca la oricare comandant de navă, s-a încercat la un moment dat şi o racolare a mea de către serviciile de securitate pe care foarte prompt şi decis am refuzat-o, motivâd că funcţia de comandant presupune mult prea multe lucruri ca să mai pot să încerc să fac şi altceva. Nu numai că nu puteam, dar nici nu-mi plăcea. Nu ţinea de condiţia mea ca om. Exact asta a şi fost explicaţia pe care le-am oferit-o. Nici nu-mi doream să fac asta, pentru că mi se părea o treabă murdară la urma urmei. Nu ştiu ce servicii extraordinare aş fi adus României dacă despre un coleg de pe vapor aş fi spus că şi-a cumpărat cu 10 perechi de blugi mai mult. Sau dacă, având pică pe cineva, aş fi spus că s-a întâlnit cu nu mai ştiu cine. Nu ştiu dacă schimbam ceva în această ţară spunând asemenea lucruri. Adevărul era de fapt o minciună. Trăiam cu toţii înconjuraţi de o viermuială de minciuni. Cu toţii ne aliniam, indiferent de situaţia politică şi economică pe care o aveam, aceloraşi standarde. E adevărat, eu unul am putut să văd lumea cu alţi ochi faţă de majoritatea celorlalţi, pentru că aveam contact permanent cu ceea ce se întâmpla în ţările civilizate. Acolo vedeam oameni normali, liberi, descătuşaţi de probleme care nu trebuiau să le aparţină. Oamenii aceştia nu-şi făceau griji existenţiale. Dacă aveau bani, şi cam aveau, ei puteau să-şi ofere orice. La noi, prima discuţie pe care o purtau toţi, la toate colţurile străzii, era cum să-şi procure de mâncare, cum să aibă lumină şi apă. Pe zi ce trecea mă simţeam tot mai solidar cu ceilalţi. La o adică puteam să-mi fac un supliment de alimente, de apă. De fapt, ca să fac o glumă, cu apa şedeam al naibii de bine. Aveam de jur împrejurul meu milioane de pogoane de apă.
Lăsând gluma de-o parte, simţeam cum ne degradăm moral şi social pe zi ce trece. Sigur, erau lucruri pe care le-ai fi discutat cu prietenii tăi, dar nu ştiai cât de multă încredere poţi să ai în ei. Realizezi la un moment dat în viaţă că mai important decât orice altceva e sentimentul demnităţii. Poate că asta e singura noastră viaţă şi vrem să fim demni. Eşti un om pe picioarele tale şi nu accepţi să te mai umilească nimeni şi nimic într-o bună zi. Măcar o oră pe zi să te simţi stăpân peste ceea ce faci tu. Anticipând, mărturisesc că atunci când am intrat în închisoare m-am simţit mai liber decât eram înainte. Pentru mine, din acel moment lucrurile au fost foarte bine delimitate. Eram de partea cealaltă a fileului, nu mai conta cum şi în ce fel. Eu nu mai aveam la ora aceea restricţii în mintea mea. Deşi după gratii, mă simţeam de partea care însemna în mod irevocabil opţiunea pentru libertate. Ca să folosim ghilimelele de rigoare, eram deja ciumatul. Ce mai conta o boală, o zgârietură acolo, adică lipsa de libertate, cătuşele, gratiile?! Dar despre toate astea voi vorbi mai încolo, la momentul potrivit.
După ce am absolvit Institutul de Marină, am dat diferenţe, urmând cursurile Facultăţii de Drept din Iaşi, facultate pe care am terminat-o în 1980. Eram deci dublu licenţiat în anul în care… Dar să nu mă îndepărtez iarăşi de prezent. De prezentul de atunci vreau să spun. Mergeai pe stradă şi vedeai oamenii, se observa o diferenţă frapantă între apariţia unui străin şi noi. Toţi eram îmbrăcaţi cam la fel. Toţi aveam aceeşi maşină, marca noastră naţională.
Restricţiile se îndeseau de la o zi la alta. Nu mai spun că în fiecare zi auzeam de femei care au murit în urma unui chiuretaj, rămânând numeroşi copii pe drumuri. Se construiau măreţe blocuri, care sunt la urma urmei, ruşinea comunismului, în loc ca oamenii să fie lăsaţi să-şi gospodărească bunurile pe care le aveau. În timp ce alţii au ridicat societăţi democratice de invidiat la propriu şi figurat. Securitatea, ce să mai spun, devenise un instrument al terorii. Inventa situaţii, construia fel de fel de scenarii pentru a-i termina pe cei care se opuneau cu îndârjire regimului. Eu aveam un curs bine definit al vieţii, o meserie pe care o făceam din dragoste, care îmi plăcea. Trăiam nu bine, ci foarte bine. Deprinsesem ştiinţa compromisului social-politic astfel încât să-mi meargă de minune. Teoretic, ştiam cum să mă comport cu toate categoriile de oameni şi în tot felul de situaţii. Practic însă, îmi era cu neputinţă să fiu, să rămân nepăsător. Era dureros să constaţi că într-o societate în care s-ar fi cuvenit ca fiecare om să fie judecat şi apreciat după valoarea lui, un academician se bucura de mai puţine onoruri decât un plutonier sau chiar un sergent major. Aceste lucruri însemnau tot atâtea motive pentru a face ceva radical, ceva care să şocheze, să atragă atenţia. Ei bine, spre un asemenea gest mergeau gândurile mele. Nu ştiu câţi au înţeles, dar eu am făcut un lucru care a pus multă vreme sub semnul întrebării însăşi viaţa mea. De fapt, pentru cei care au priceput actul comis de mine nu viza salvarea mea ca persoană, el încerca să atragă atenţia lumii asupra dramei unei întregi naţiuni. Era sfâşietor să vezi tristeţea de pe feţele oamenilor, neputinţa lor de a se elibera din minciuna în care trăiau. Festivism cât cuprindea. Grandomanie şi poleială. Nepăsare faţă de nevoile celor mulţi. Noi toţi eram un fel de turmă blajină pe care înţeleptul şi magistralul păstor din Scorniceşti o mâna, după propria-i voie, pe câmpuri tot mai aride, departe, cât mai departe de iarba cea verde şi mătăsoasă. Nu vreau să jignesc în nici un fel poporul din care fac parte, care, orice s-ar întâmpla, mi-a fost şi îmi va fi întotdeauna aproape de inimă. Ne place, nu ne place, e ruşinos că trebuie să recunosc că am fost o naţiune care ne-am greşit calea pe care ne-am ales-o. Sigur, puteam spune că n-am hotărât noi, că Roosvelt, Churchil şi cu Stalin au împărţit Europa în sfere de influenţă, România având neşansa de fi poftită de ruşi. Nu ştiu dacă problema se pune chiar aşa. Chiar în lagărul socialist fiind, la un moment dat eram un fel de copil neascultător, pe care Occidentul îl mângâia cu afecţiune pe creştet. Desigur, de vină a fost sistemul. Dar într-o oarecare măsură de vină am fost fiecare dintre noi în parte. Noi înşine am acceptat jugul pentru a-l duce nu ştiu unde. Pentru a ajunge în acel însângerat 22 Decembrie când au murit oameni nevinovaţi, de fapt, nişte copii care nici n-au înţeles perfect care era adevăratul chip al comunismului. Eu zic că nu lumina, nu apa caldă, nu mâncarea ne-au lipsit cel mai mult. Nu absenţa acestora au fost răul cel mai mare al comunismului. Dacă ar fi să analizezi fiecare punct al vieţii socio-politice, socio-economice a României, a individului în sine, ai vedea că ajungi la concluzia nefirească, dar pe de altă parte firească, că tot ce s-a făcut n-a fost bun. Adică tot ce s-a făcut cu omul. Nu că el şi-ar fi pierdut valoarea lui de om sau înfăţişarea pe care o avea. Nu! S-a pierdut încrederea în criterii şi în chiar dimensiunea noastră morală. Ca să nu mai vorbesc de scăderea longevităţi, de faptul că avem mult mai mulţi bolnavi decât ar trebui să avem. Apoi: distrugerea sistematică a trecutului, în sens material, şi falsificarea lui în aşa fel încât să capete statură de eroi nişte bieţi neica nimeni nimeriţi în chip fraudulos pe scena istoriei. Cine oare din România putea să-şi ia cu uşurinţă paşaportul şi să meargă într-o călătorie în străinătate? De ce i se puneau omului aşa de multe piedici? Totuşi la vremea respectivă eram semnatari al unei Convenţii a Drepturilor Omului la O.N.U. Dar ele, aceste drepturi, erau încălcate la sânge. La tot pasul, abuzuri din partea celor care se instalaseră la cârma ţării. Îndeobşte, la numirea unui om într-o funcţie prima criteriul politic. Chiar şi în domenii în care, în aparenţă, nu aveau legătură cu politica. Şi asta n-ar fi fost o nenorocire prea mare dacă se întâmpla să fie numiţi, fie şi politic, nişte oameni care erau cât de cât competenţi. Dar, din păcate, adeseori erau cocoţaţi în scaune înalte oameni fără nici o pregătire. Am auzit de foarte multe cazuri când tovarăşi cu ştaif au făcut liceul după ce au terminat facultatea. Un intelectual, socoteam eu, nu putea înghiţi la nesfârşit o atare situaţie. Drumurile mele pe mare mi-au oferit ocazia să citesc foarte mult. Cititul îmi dă o altă deschidere, un alt orizont de a trăi, orizont care era completat la propriu chiar de orizontul în care intram călătorind, de lumea pe care o descopeream mereu şi mereu. Mi se părea deosebit de ruşinos când ajungeam în ţări străine şi cei de acolo nu ştiau mai nimic despre ţara noastră.
Dar erau cazuri în care ne era ruşine să spunem că suntem români. Mă întrebam adesea: de ce ne era ruşine, pentru că la urma urmei poate că eram mai frumoşi decât mulţi dintre cei pe care-i întâlneam?! Şi chiar mai deştepţi. Cu siguranţă mai deştepţi. Mulţi dintre noi cunoşteam două, trei, patru, limbi. Ei nu ştiau decât una singură. Necazul nostru era că noi trăiam într-un regim comunist, renegaţi într-un anume fel de lumea civilizată. Noi practic trăgeam înapoi de căruţa umanităţii care trebuie să meargă înainte. Am fost comandant şi n-am fost comandant în ţara asta. Practic, am fost comandant pe Mapamond. Deci am navigat pe Mapamond alături de comandanţi din ţările foarte dezvoltate. Mersul pe mare este echivalent cu mersul pe o şosea. E foarte important cu ce mergi. Este una pentru cel care merge cu Dacia şi este alta pentru cel care merge cu Mercedesul. Cam aşa şi pe mare. În timp ce comandanţii respectivi dispuneau de absolut tot felul de instalaţii sofisticate la bord, ceea ce însemna siguranţă sporită, noi… În această situaţie, aceşti comandanţi care nu făceau nimic în plus faţă de noi, ba chiar mai puţin, fiindcă gândeau aparatele în locul, lor, ne priveau ca pe nişte bieţi inşi din lumea a treia. Şi de ce acest lucru? Doar nu le eram inferiori nici ca inteligenţă, nici ca pregătire. De ce trebuia să suportăm noi, ca naţiune, asemene afronturi? Poate pentru că apăsa asupra noastră blestemul de a nu ne fi ales singuri calea de urmat, modul de a trăi. America, de exemplu, este ţara tuturor ideologiilor. Aia pe care o consideri că e bună, pe aia ţi-o alegi. În situaţia în care omul este determinat să facă un lucru cu forţa, în situaţia aia el deja nu mai priveşte lumea cu ochii lui, el nu mai este un vizionar. Deci el când nu merge înainte după propria-i vrere, are toate şansele să se lovească, şi-n dreapta, şi-n stânga, cu capul. Şi-l va durea foarte rău. Îl va durea pentru că în dreapta şi-n stânga sunt doi pereţi păziţi bine de tot de unii care sunt puşi să te ameninţe. La noi nu puteai supravieţui profesional decât îmbrăţişând ideologia marxist-leninistă. Eu personal, ca să pot să-mi dau examenul de comandant, trebuia sa fiu membru de partid. Nu ştiu dacă mă credeţi, m-am făcut membru de partid exact într-un voiaj de trei zile, hai să-i zic şapte zile, atât a durat voiajul, adică într-un voiaj de la Constanţa la Elepssis, undeva lângă Pireu, şi înapoi, unde am încărcat nişte minereu. Deci în această perioadă m-am făcut membru de partid pentru ca imediat, la circa o lună de zile, să dau examen de comandant, să pot susţine acest examen ca să devin comandant de navă. Deci era nevoie să aparţii neapărat partidului unic ca să dai examen profesional. Şi, repet, urmăream o promovare legată de meserie, nu una politică. Dar şi în profesie conta în primul rând cât de ataşat erai partidului, cât de mult răspundeai cerinţelor lui. Ce trist: să întâlneşti oameni de condiţie respectabilă care se zbăteau în anonimat fiindcă cineva de sus decisese ca asta şi nu alta să fie soarta lor! Timpul m-a făcut să văd lucrurile mai în profunzime. Citind foarte mult, am intrat în posesia unor informaţii care mi-au desluşit numeroase lucruri. Am citit cât de uşor erau mutaţi oamenii dintr-o zonă de locuit în alta, cât de uşor erau băgaţi în închisori. Ajunsesem o ţară în care nu mai era o ruşine că eşti la închisoare, numeroşi oameni nevinovaţi trecuseră prin penitenciar, fuseseră, cu alte cuvinte, delicvenţi. Se ajunsese ca Ceauşescu să hotărască totul. Cultul lui era dus la paroxism. Oameni cu facultăţi, oameni integri, cu familii, oameni cu mintea clară, la o adică, se ridicau în timpul şedinţelor şi aplaudau tabloul lui Ceauşescu. Nu pot să uit diverse şedinţe pe care le aveam şi, deşi noi căutam soluţiile care să ne fie cele mai utile, hotăra mereu cineva de la centru în locul nostru. Deciziile „noastre” erau luate acolo. Mai ceva ca în Caragiale. Venea de la centru Agamiţă Dandanache cu scrisoarea şi pac la „Războiu”! Nu mai vorbesc de lipsa totală de informaţii la care erau condamnaţi oamenii. Oficiosul partidului nu făcea altceva decât să preamărească în termeni laudativi familia conducătoare. Şi ei, în fapt, erau nişte nemernici care nu numai că nu se gândeau niciodată la binele poporului, dar cred că nu erau în stare să se gândească nici la binele lor. Cât de gravă era contradicţia dintre un om sănătos mental şi felul în care îl obliga să gândească „luminosul” comunism! Cum îl făcea acesta să se prostitueze ca să poată să supravieţuiască…onorabil! Ţin minte că încă de copil, din şcoală, ni se turna ca la curcani pe cioc cam cine este şi ce face partidul comunist, conducătorul nostru mult iubit, bun şi drag, cel care ne păzeşte şi nu ne lasă să murim, călăuzindu-ne calea şi drumul… şi aşa mai departe. Este foarte grav că perioada a fost îndelungată şi ea a adus extraordinar de multă suferinţă în familiile multor oameni. Am creat coloşi industriali nerentabili, total nerentabili. Industria a fost făcută la comandă, pentru a satisface nevoia de grandoare a “iubiţilor conducători”. Ei bine, în acest context, pe fondul acestor reflecţii amare, am zis că e momentul să fac un gest important. Oamenii ajunseseră la un asemenea grad de suspiciune încât nu mai credeau, nu te mai credeau că poţi fi în stare să faci, prin puterile tale, prin talentul tău, un lucru cinstit. Eu personal am avut neşansa de a fi un fel de victimă a acestui mod de a gândi. Mulţi care mi-au văzut ascensiunea, mi-au dat de-o parte calităţile, punând totul pe seama unei relaţii pe care aş fi avut-o, chipurile, cu persoane foarte sus puse. S-a zis chiar că aş fi prieten cu Nicu Ceauşescu, cu care mi-aş fi împărţit amantele sau femeile. Fiindcă tot am ajuns aici, aş vrea să spun cu toată sinceritatea că eu niciodată, dar niciodată în viaţa mea nu m-am întâlnit cu acest om. Nu ne-am intersectat niciodată în drumurile noastre. Această gogoaşă a fost creată poate chiar de securitate. N-am avut relaţii nici cu Nicu Ceauşescu, nici cu altcineva dintre cei care conduceau pe atunci ţara. Relaţii de bună ziua sau de salut ai firesc cu multă lume, dar asta nu înseamnă că ai o relaţie de sânge sau de prietenie cu toţi cei pe care îi saluţi sau te salută. Repet, niciodată, dar niciodată nu m-am întâlnit cu Nicuşor. De altfel s-a şi văzut cât de buni prieteni am fost. Eu mi-am continuat viaţa între zidurile închisorii, iar el… De fapt, într-un fel de închisoare se afla întreaga ţară. Căci ce altceva putea să însemne lipsa de libertate?! Aşa cum am mai spus, într-o închisoare atât de mare, atunci când intri la propriu în închisoare, nu poţi să ai decât sentimentul libertăţii. Oricum, mai mult, mult mai mult decât ceilalţi. Eşti, acesta este adevărul, mai liber decât toţi la un loc. Iar gestul meu a izvorât din această nevoie. Nevoia de libertate. Nevoia înălţătoare, adâncă, dureroasă, copleşitoare, profund omenească de a cere libertate pentru toţi.
MII DE OCHI PLÂNGÂND

Ani de zile eu i-am spus Nopţii
„Bună Dimineaţa”!
Ani de zile,
Pe cerul de deasupra capului meu
A răsărit un soare negru.
Ani de zile am îmbătrânit
Fără să fiu atins
De curgerea timpului.
Dumnezeule,
Ce adânc e golul din anii aceia !
Ascultaţi numai :
Am aruncat cu o lacrimă !
Nu-i aşa că parcă auziţi
Mii şi mii de ochi plângând ?

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: