AMINTIRI DIN PRIMA MEA VIATA – SPRE LUMEA LIBERĂ

L-am luat pe Mateescu Alexandru cu mine pentru că îl ştiam cât este de bun profesional şi, apoi, m-am gândit că luându-l îi arunc un colac de salvare şi lui, şi familiei lui. Plus de asta, îmi era de real ajutor, era un om de care mă simţeam apropiat. Integrându-l în echipaj, punându-l, cu alte cuvinte, la timona navei, ştiam că nu voi avea probleme, cum de fapt nici n-am avut, el fiind cel care a condus vaporul până aproape de destinaţia pe care ne-o propusesem.
În această perioadă, vizitele între mine şi Lucian Iancu s-au înmulţit. Fie că mergeam eu la el acasă, fie că venea el la mine. Într-un târziu, discuţia nu s-a mai purtat în doi, ci în trei, integrând-o în cercul nostru foarte strâmt şi pe mama. Pe de o parte, noi o asiguram că lucrurile vor decurge bine, că e necesar, absolut necesar să facem pasul cu pricina, pe partea cealaltă primeam din partea ei sfaturi, că trebuie să fim foarte atenţi, că viaţa nu ne va fi uşoară de unii singuri, că ce lume rea vom întâlni şi acolo unde mergem, că s-ar putea să fim urmăriţi, ştiindu-se că lui Ceauşescu îi plăcea să trimită agenţi pe urmele celor fugiţi, că să fim atenţi ce vorbim, cum vorbim şi cum punem problema şi aşa mai departe. Ea a fost duhovnicul nostru, omul de suflet care ne spunea cam ce-ar fi bine de făcut. Simţeam cum are inima îndoită şi parcă n-ar fi vrut să facem lucrul ăsta, dar în acelaşi timp realiza că o societate ca a noastră nu ne mai putea oferi nimic. Şi atunci era de acord cu gestul pe care urma să-l comitem. Practic, ce am fi vrut noi? Am fi vrut să plecăm în lumea liberă, trăgând în acelaşi timp şi un semnal de alarmă cu privire la ceea ce se întâmplă în ţară. După cum e bine ştiut, eu nu puteam să-mi arog dreptul de a deveni proprietarul nici al mărfii pe care o transportam şi nici al vaporului, nici măcar al unui ac de pe vapor, atâta timp cât el aparţinea de drept şi de facto statului român. Prin urmare, eu nu am încercat să fur vasul, cum au insinuat unii. Nici n-aş fi avut cum. Am ales calea de a fugi cu el din ţară din dorinţa de a şoca, de a conferi şi greutate şi originalitate actului meu de protest. Vreau să spun că organele în drept de la vremea respectivă, cei care m-au judecat adică, nu m-au condamnat pentru furt, pentru însuşirea ilegală a vreunui bun material. M-au condamnat pentru cu totul alte… fapte. În lunile premergătoare evadării noastre am cunoscut o domnişoară din Bucureşti, pe nume Mariana Rusu, care va deveni mai apoi un personaj bine conturat în viaţa mea. Această domnişoară Rusu lucra undeva la TESA Bijuteriilor din Bucureşti şi, fiind foarte drăguţă, ba chiar foarte drăguţă, era acceptată în cercurile cele mai înalte ale societăţii. O curtau nu puţini dintre bărbaţii care aparţineau burgheziei proletare. O pomenesc aici pentru că împreună cu mama, ea a fost alături de mine în momentele cele mai grele ale vieţii mele.
După o foarte grea aşteptare, s-a apropiat şi momentul plecării. Bagajul meu de drum a constat din două valize în care, pe lângă uniformă şi alte câteva lucruri de îmbrăcat, am pus foarte multe cărţi, cărţi profesionale, cărţi care mi-ar fi fost necesare ulterior. Eu porneam spre lumea liberă cu dorinţa de a-mi continua meseria pe care o îmbrăţişasem. Fără doar şi poate aş fi fost accepat să lucrez la una din companiile străine după o anumită perioadă de timp. Mi-am luat cu mine acele cărţi profesionale care îmi erau de mare ajutor. Erau lucrări pe care le parcursesem atât în timpul studenţiei, dar şi după aia, ele fiindu-mi folositoare în orice moment. S-au vehiculat tot felul de zvonuri, cum că aş fi plecat cu kilograme de aur după mine, cu nu ştiu câtă valută. Toate au fost de fapt minciuni sfruntate, ca să nu zic gogoşi. Dacă era aşa, una dintre condamnările pe care le-am avut ar fi fost şi cea pentru trafic cu aur. Nici vorbă însă de aşa ceva. Un gest deosebit pe care l-a făcut mama mea a fost în a-mi da două haine de blană, ca să le pot vinde când ajung în Occident împreună cu propriile-mi bijuterii pentru a avea, într-o primă etapă, din ce trăi. Iancu, tot aşa, şi-a luat o valijoară în care avea pur şi simplu nişte haine de schimb. Mateescu a venit cu o singură geantă. În zilele de dinaintea plecării noastre – vorbesc de prima jumătate din luna martie a anului 1985 – toată lumea se pregătea în România pentru alegeri. Se făcea obişnuita propagandă electorală, pe străzi erau afişate portretele candidaţilor, printre aceştia numărându-se şi Iancu Lucian. În perioada asta, pe data de 7, sunt chemat la conducerea Navromului şi mi se dă comanda navei Uricani, un mineralier de 12.500 de tone cu care urma să fac un voiaj intern, deşi se ieşea din apele teritoriale, apele teritoriale însemnând 12 mile marine în cazul nostru. Se numea intern că se pleca de la Constanţa, unde nava încărca minereu, având ca port de destinaţie Galaţiul. Transportam, deci, minereu pentru Combinatul de la Galaţi. Fiind numit comandant pe acea navă, sigur că aş fi putut fără doar şi poate să plec chiar de a doua zi spre Galaţi. Dar nu sosise încă momentul. Ziua acţiunii noastre trebuia să fie cât mai apropiată de 17 martie. Printr-o manevră abilă am găsit de cuvinţă, în înţelegere cu şeful mecanic, că am mai putea întârzia plecarea, intrând pe moment în reparaţii. Reparaţiile au durat până în ziua de 15 când am decis plecarea. Eu eram cu voturile la mine. Mateescu aştepta din clipă în clipă semnalul meu.
Cum fusese scos din lumea navigaţiei, el nu putea să meargă oficial cu mine. Acum realizez, mult după asta, că eu de fapt am greşit, strategia cu care am pornit a fost greşită sau, mă rog, aşa a vrut destinul să fie. În dimineaţa zilei cu pricina, i-am spus lui Mateescu că la ora 11 mă găseşte la navă în port. Am plecat la opt, opt şi jumătate de acasă. Lucian venise la mine. Cele două eşarfe pe care le scrisesem cândva erau deja pe vapor. Le pusesem undeva în prova navei unde se găseau circa 30 de butoie goale. Erau vârâte sub două butoaie. Nu mi-a fost greu să fac această manevră. Nu era ceva care să atragă atenţia. Le-am cărat în două geamantane, după care le-am băgat acolo. Şi era un loc foarte sigur, pentru că nimeni nu s-ar fi gândit că sub butoaiele respective se află ceva subversiv. Deci în dimineaţa aceea Iancu Lucian a venit la mine şi, pe la opt, opt şi jumătate, am zis: „Gata, a venit momentul, trebuie, să plecăm!”. Am făcut o cafea, am mai discutat puţin. Mama a avut chiar un moment de îndoială…. Soţia şi familia lui Iancu nu au ştiut absolut nimic. Singurul om care avea habar despre ce urma să facem era mama mea. Ne-am luat bagajele şi am plecat, maică-mea urându-ne drum bun şi rugându-ne să avem mare grijă de noi. Nu ştia, sărmana, că din ziua următoare va începe pentru ea un calvar cumplit. Am luat un taxi din poarta casei.
Am pătruns fără probleme în port deşi existau portari care verificau legitimaţiile. I-am fluturat portarului o legitimaţie de-a mea şi am intrat împreună în port. Eram traşi cu nava la dana cu minereuri, undeva în afara portului. La dana de alimbare, alimbare însemnând un transfer de la o navă la alta. Să fi fost ora 11-11 şi 30 de minute.
Era vineri, pe 15 martie. Decizia era clară: în loc să plecăm la Galaţi, o luam în direcţia Bosforului, deci spre Istanbul. Am mers pe ideea de a şoca. Eu eram comandantul navei, unicul ei conducător, deci decideam unde mergem, aşa că am decis. Ceilalţi din echipaj habar n-au avut la început ce se întâmplă, aflând abia mai târziu despre ce este vorba. Iniţial am acceptat tacit situaţia. Oricum, ei nu purtau nici o răspundere. Lucrul ăsta era clar. Când am plecat, am comis, cred eu, o mare greşeală prezentându-i pe cei doi. Pe Mateescu, care a venit ulterior la navă, l-am prezentat ca fiind nou membru al echipaj-ului. L-am prezentat la toată lumea, la secundul navei, la mecanici. Despre Iancu Lucian am spus că se află la bord pentru că urmează să, scrie un scenariu cu marinari. El de fapt mai jucase în filme, chiar în roluri de comandant de navă. Fusese până şi director al NAVROM-ului. N-am prea pornit cu dreptul la drum. Se pare că însăşi natura n-a ţinut absolut deloc cu noi.
Aş vrea să spun că plecarea de acasă a fost o plecare foarte tristă. Ne-am îmbrăţişat, ne-am sărutat, ne-am luat la revedere, un la revedere, care a însemnat o despărţire lungă de tot şi care realmente nu a fost o despărţire caldă, optimistă, faţă de cineva pe care-l iubeşti, faţă de cineva la care ţii. Totul a fost cu o evidentă strângere de inimă. Pentru mine chiar cu o întoarcere înapoi a privirii şi chiar cu un regret. Am ajuns la navă, i-am prezentat aşadar pe cei doi, urmând să plecăm. Spun că natura n-a fost cu noi bună şi, n-a fost pentru că exact la ora plecării s-a aşezat peste ape o ceaţă foarte puternică, ceaţă care ne-a impus plecarea tîrziu, către miezul nopţii, când am putut să cerem pilot ca să pornim în cursă. Pentru mine traseul era bine stabilit. N-aveam nici o îndoială asupra a ceea ce trebuia să fac. Spun că ştiam bine ce trebuia să fac pentru că din momentul în care ne-am urcat la bord l-am lăsat o perioadă de serviciu pe timonierul care era de drept, după care l-am numit pe Mateescu să urmeze. Deci, i-am dat cartul care trebuia, i-am dat cartul de noapte, urmând ca şi eu să rămân în cartul acesta. După chemarea pilotului şi a pilotinei, nava a fost manevrată şi, către unsprezece jumătate noaptea, scoasă în afara portului. Ca un făcut, n-am avut control din partea grănicerilor. Cu alte cuvinte, nimeni nu sesizase intenţiile mele. Lăsând deoparte chestia cu ceaţa, toate lucrurile au decurs mai mult decât bine. Trebuia să facem un drum spre stânga, dar în loc s-o luăm spre stânga, am făcut la dreapta, direct spre Istanbul. Deci am pus compasul în direcţia Turcia. Repet, la cârmă era deja Mateescu. Cum spuneam, totul a mers de minune într-o primă fază. Oamenii au priceput după o vreme că nu merg la Galaţi ci în altă parte. Altă parte nu putea fi decât Istanbul. Şeful mecanic cred că şi-a dat seama cel mai bine şi chiar şi secundul. La sosirea pe navă am cumpărat 4-5 kilograme de vin. După, aceiaşi zvoneri au zis că am dus pe vas cantităţi mari de vin cu care am îmbătat întregul echipaj, astfel încât să nu mai ştie ce se întâmplă cu el. Există martori din echipaj care pot să infirme acest lucru. Pe de altă parte, e ştiut faptul că nimeni nu poate fi pus să bea cu forţa. Eu n-aş fi putut să deschid gura nimănui şi să-i torn băutură pe gât. Fiecare om are dreptul să bea cât vrea el. Dacă intenţionam să adorm echipajul, n-aş fi apelat la băutură, ci la somnifere. Numai că n-a stat deloc în intenţia mea aşa ceva. În concluzie, astfel de acuzaţii sunt total eronate. Deci lucrurile decurgeau – cum ni se părea nouă – foarte, foarte bine, în sensul că ieşisem de mult din apele noastre teritoriale, trecusem chiar de apele bulgăreşti şi eram intraţi în apele internaţionale, intraţi chiar în apele teritoriale turceşti. Ce s-a întâmplat atunci! Referitor la unul din membrii echipajului, ofiţerul maritim III, Viorel şi nu ştiu mai cum, mi-amintesc că încă din momentul urcării pe navă mi s-a părut că omul ăsta ar avea ceva drăcesc în el. Am vrut să-l debarc, şi chiar i-am propus să rămână pe uscat şi să vină la Galaţi cu trenul, deci practic, îi dădeam liber două zile, lucru pe care el nu l-a acceptat şi sigur că într-o asemenea situaţie nici eu nu puteam să întind coarda prea mult. Şi atunci i-am spus: ”Bine, rămâi cu noi, nici un fel de problemă!”. El, fără doar şi poate, a fost omul securităţii. Deci Viorel ăsta s-a dus… a mers la fiecare membru al echipajului, pe rând, şi le-a spus că nu este bine ceea ce fac, că Ceauşescu o să-i urmărească, că ei îşi vor pierde familiile, că nu vor mai naviga niciodată şi că de fapt de ce ar face aşa ceva de dragul comandantului, care uite pe cine a adus la bord. Cine ştie câţi bani şi-a însuşit comandantul de la bărbosul ăsta! Bărbosul fiind Iancu Lucian, care avea, într-adevăr, o barbă mare. Omul de rând, cu frica lui Dumnezeu, care ştie că are nevastă şi copii acasă a început să bată în retragere, să priceapă că nu e deloc bine ceea ce face. S-a format un fel de consiliu care a venit la mine spunându-mi că de fapt ei nu merg la Galaţi ci că merg în altă parte, că ştiu ei unde merg şi că pur şi simplu nu mai vor să meargă în respectiva direcţie. Gândiţi-vă ce poate însemna asta când mai aveam o singură oră şi eram la Istanbul, drum care se face în 14 ore! Noi mai aveam o singură oră şi eram ajunşi acolo. Mersesem foarte bine, cu 16-17 noduri în noaptea aia, deci mai aveam o singură oră şi eram în Turcia. Vedeam deja intrarea în Strâmtoarea Bosforului. Ei bine, în momentele alea am simţit cum mi se spulberă brusc visul de a ajunge în lumea liberă. Era foarte greu să îi determini pe aceşti oameni să gândească altfel când mintea lor nu era decât la ce se putea întâmpla cu ei. Mai avea rost să le vorbesc de şansa care le surâdea? Să le vorbesc despre libertate, să le amintesc de idealul în numele căruia pornisem în acea aventură primejdioasă? Ei au găsit de cuviinţă să-mi impute cârdăşia cu directorul teatrului, exprimându-şi cu obstinaţie dorinţa de a face calea întoarsă.
Cum destinul nu poate fi schimbat, tot aşa şi drumul de reîntoarcere la Constanţa era undeva prevăzut.
LAŢUL DESTINULUI

Suntem aidona
Păsărilor.
Zărim
Prin întuneric prada
De la foarte mare
Depărtare,
Dar nu observăm,
Decât rareori
Laţul destinului
Care se află
Chiar lângă noi.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: