AMINTIRI DIN PRIMA MEA VIATA – CALVARUL ÎNTOARCERII

Anticipând o asemenea situaţie, luasem oarece măsuri confecţionând o radiogramă, primită de la Comitetul Judeţean de partid, prin care ni se cerea să-l ducem pe Iancu Lucian la Istanbul. Era o gogoriţă chestia asta, dar am pus-o în aplicare, în ideea că va ţine. Şi chiar a ţinut o vreme, cam o jumătate de oră, timp în care ne-am continuat mersul înainte. Dar din nou a intervenit dracul ăla de om, că nu e bine, că o fi, c-o păţii. A urmat o altă discuţie. „Domnule comandant, noi nu mai mergem, haideţi să ne întoarcem înapoi”, au spus oamenii. Dar nu ne întoarcem oricum, au mai zis ei, ci arestându-i pe cei doi străini aflaţi la bord. În viaţă, oamenii au deseori şansa de a trăda. Mă puteam da imediat de partea cealaltă a fileului, de partea echipajului, adică, salvându-mi cât de cât pielea. Dar mi-a fost imposibil s-o fac. Îmi asumasem o răspundere extraordinară faţă de nişte oameni. Reprezentam ceva pentru ei, nu puteam în nici un chip să-i las singuri. Mi-ar fi fost ruşine de mine însumi să fac pe fariseul, să spun că n-am ştiut ce se întâmplă, că eu n-am vrut să fac aşa ceva. În apele internaţionale, gândeam eu, se poate ivi totuşi o situaţie salvatoare.
Am trecut în câteva clipe de la „extaz la agonie”, după ce, de pe puntea cea mai înaltă a comenzii navei, am strigat fericit când am văzut Bosforul :
„Bună dimineaţa, primăvară” !
Stau pe un promontoriu şi mă uit
spre toate punctele cardinale
în acelaşi timp,
dar şi peste toate
zările timpului totodată.
Văd Estul şi Vestul,
cum se joacă de-a istoria.
Mă uit cum vin
şi cum pleacă războaiele
ca nişte vapoare.
Văd trecutul şi viitorul,
care îşi schimbă hainele,
cu rândul.
Nu ştii care e unul
şi care e altul.
Doamne, ce vânzoleală
în liniştea înfrigurată
din jurul meu !
Crizele mondiale
se calcă pe picioare.
Anotimpurile se perindă
cu o viteză ameţitoare.
Ce a fost va mai fi !
Ce este a mai fost !
Totul e nou şi vechi, deopotrivă.
Doamne, ce spectacol copleşitor !
Cum să pleci de pe promontoriu ?
Cum să te dai dus ?
Fascinat de ceea ce se întâmplă,
scot batista
şi o flutur la întâmplare.
-Bun găsit, Vestule !
-Rămas bun, Viitorule !
-La revedere, Trecutule !
-Bună dimineaţa, Primăvară !

Ne aflam la o distanţă de aproximativ 14 ore de ţară. Se putea întâmpla, în vremea asta, orice. Cred că am fost puţin idealist atunci, sau puţin visător, ca să nu zic de-a dreptul naiv. La fel au gândit şi cei care au fost alături de mine. Le-am spus atunci celorlalţi că n-are rost să-i arestăm pe cei doi, să-i izolăm, adică, într-o cabină. Este foarte bine să îi lăsăm să stea la mine în cabină şi mai vedem noi pe urmă. Vrând-nevrând, eu am fost cel care a decis reîntoarcerea navei în ţară, crezând că în această perioadă mai există o posibilitate de scăpare. Am fost întrebat ulterior: „Bine, bine, dacă erai aşa de aproape, de ce n-ai lansat o barcă de salvare să pleci cu ea şi să-i laşi pe ei?”. Sigur că nimeni nu te-ar mai fi lăsat să faci lucrul ăsta. Lăsându-te, ar fi devenit complicii tăi. Din alt punct de vedere, ei trebuiau să argumenteze la o adică sosirea lor înapoi fără comandant şi fără cele două persoane. M-am gândit la a lua legătura cu coasta şi a le cere un ajutor. M-am gândit că poate găsesc motivaţie în apele internaţionale să fac o intercepţie cu altă navă şi să fac o cerere către ei pentru a ne lua la bord. Nu s-a întâmplat nimic din toate astea, în schimb, în acest interval, Mateescu Alexandru, care trecuse prin închisorile româneşti şi care ştia cam ce-l aşteaptă la înapoierea acasă, s-a furişat din cabină spre bucătăria navei unde a făcut un gest extrem, la limita posibilului, un gest pe care mulţi nu l-au făcut, nu-l fac şi nu-l vor face niciodată. S-a automutilat, adică. Şi-a pus mâna stângă pe un butuc, izbind-o de două ori cu satârul. Îi curgea foarte mult sânge, existând chiar posibilitatea de a muri. Dorinţa lui de libertate l-a împins spre un asemenea gest disperat. Se gândea că echipajul o să-l debarce în cel mai apropriat port ca să nu moară, şi cel mai apropriat port de noi era Istanbulul. Ar fi fost un bun prilej ca noi să rămânem odată cu el. Numai că acelaşi drac de om s-a opus. La început, văzându-1 între viaţă şi moarte, a fost de acord, pe urmă a zis: „Nu, decât să moară mama, mai bine să moară mă-sa”. Acest lucru m-a cutremurat.
Scârbit că trăiesc printre nişte oameni pe care nici măcar suferinţa nu-i mai impresionează, m-am considerat demis din momentul acela şi m-am dus alături de cei doi spunând răspicat că sunt împreună cu ei. Din clipa aceea nava şi-a urmat cursul înapoi spre Constanţa, de unde plecase. Despre fapta noastră s-a auzit abia a doua zi, către orele trei şi jumătate.
A început imediat o mascaradă cum n-a mai văzut lumea. Încă de la intrarea în apele de la Mangalia, am fost înconjuraţi de două vedete purtătoare de rachete. Pe deasupra patrulau elicoptere. În acele momente noi eram izolaţi de restul echipajului.
Ţin să spun că s-a lansat chiar şi desant. Cei „paraşutaţi” pe navă se tot fereau, se tot ascundeau, ca şi cum pe vapor existau nişte tipi foarte bine înarmaţi, care ar fi putut să tragă, eventual, chiar cu tunul. Aiurea. Eram noi trei, cu mâinile goale, inofensivi. Am avut un moment de cădere psihică atunci, în sensul că am fost pe cale să fac un lucru necugetat la un moment dat. Ştiam că întorcându-mă, voi merge la puşcărie, că voi fi condamnat şi atunci mi-am zis că e mai bine să mor…Voiam de fapt să sar în apă. Asta ar fi însemnat să dau ortul popii în câteva minute, era luna martie, după o iarnă cumplită, şi apa nu avea mai mult de zero grade. Dar ceva în subconştientul meu mi-a spus că nu e cazul să fac acest lucru, că trebuie să fiu tare şi puternic ca să văd ce se poate întâmpla cu mine. Aşa cum am spus, a venit desant după noi, se tot ascundeau când într-o parte, când în alta. Într-un târziu, au ajuns în cabina unde eram noi trei. Au năvălit cu pistoalele: „Mâinile sus!”. Ne-au scos curelele, ne-au pus la perete, ne-au controlat de parcă eram dotaţi cu cine ştie ce arme. Dacă am fi fost infractori de drept comun, nu ştiu dacă eram trataţi aşa de umilitor! Au urcat zeci de persoane pe navă, care mai de care mai şef şi mai tare, toţi însă dădeau, cu presupusul despre una despre alta. Toţi ştiau de fapt ce am gândit noi. Toţi ne spuneau că ei ne-au lăsat să facem ce am făcut pentru a vedea până unde ne poate duce mintea. Minţeau cu neruşinare. Habar nu avuseseră de planul şi intenţiile noastre. Ne-am întors exact la dana de unde am plecat.
Atunci am înţeles că pentru mine a venit

GERUL PRIMĂVERII

Vin pictorii
Şi-mi zugăvesc gândurile.
Vin muzicanţii
Şi-mi pun sufletul pe note.
Vine poeţii
Şi-mi împerechează
Lumina ochilor
Cu silabele depărtării.
Vin negustorii
Şi-mi vând pe bani grei
Amintirile.
Vin doctorii
Şi mă vindecă
De dragoste.
Vin păsările
Şi-mi duc visele
În ţările calde.
Vin vânturile
Şi-mi risipesc urmele.
Vin iernile
Şi-mi troienesc paşii.
Vine gerul primăverii
Şi mă zideşte
În uitare !

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: