AMINTIRI DIN PRIMA MEA VIATA – ÎN BECIURILE SECURITĂŢII

Pe mal era o mare de oameni, cam ca la mitingurile cu Ceauşescu. Eu chiar am crezut că este o manifestaţie. Ei erau aduşi, desigur, ca să-i vadă pe cei mai mari trădători ai ţării, pe cei care au îndrăznit să trădeze idealurile comuniste. Imediat ni s-au pus cătuşe la mâini, am fost percheziţionaţi centimetru cu centimetru şi nu mică le-a fost deziluzia când au văzut că nu găsesc ceea ce doresc să găsească: valută sau hârtii cu înscrisuri protestatare.
Ne aşteptau la cheu cinci maşini: două de poliţie în faţă, o salvare în mijloc şi alte două în spate. Cu sirene şi cu trâmbiţe am fost daţi jos de pe navă, urcaţi în salvare şi duşi la sediul poliţiei port, unde a fost lăsat la spital ca să fie operat Mateescu Sandu, căruia îi intrase mâna în cangrenă. Gândiţi-vă la acest om care, abia operat, a fost dus în beciurile miliţiei judeţene şi chiar bătut. Imediat după lăsarea lui, am fost luaţi, eu cu Iancu Lucian, şi transportaţi la sediul miliţiei judeţene Constanţa, duşi mai bine-zis în birourile securităţii unde ne aşteptau, veniţi cu elicopterul de la Bucureşti, nimeni alţii decât ministrul de interne Homoşteanu şi ministrul securităţii, Postelnicu. Nu mai spun de întreaga cohortă de colonei de securitate care veniseră să instrumenteze cazul, să ne stabilească, nu-i aşa, capetele de acuzare. Odată ajunşi acolo, am fost despărţiţi şi daţi pe mâna anchetatorilor. S-au folosit metodele tipice ale şantajului şi ale bătăii. Erau în stare de orice ca să scoată până şi laptele supt de la mama din noi. Foloseau în primul rând procedeul clasic de a nu te lăsa să dormi absolut deloc, „Plăcere” garnisită sistematic cu bătăi crâncene şi ameninţări de toate felurile. În principal, patru lucruri voiau să afle anchetatorii de la noi. 1.- dacă la bordul navei, în afară de noi trei, am mai ascuns alte persoane, 2.- dacă urma să ne întâlnim cu agenţi străini şi ce urma să le spunem acestora, 3.- dacă aveam asupra noastră aur şi valută, 4. – relaţiile noastre în societate şi mai ales cine erau cei care ne-au susţinut.
Ţin să spun că am trăit clipe extraordinar de dure şi de grave. Vis-a-vis de biroul în care am fost cercetat eu, fusese adusă mama mea. Se auzea clar cum o băteau. Ulterior, am aflat că tocmai Postelnicu în persoană i-a tras două palme. Auzeam cum ţipă la ea şi cum o ameninţă. O femeie, la urma urmelor fără putere şi fără sprijin, supusă la cazne umilitoare şi jignită în toate felurile, făcută cum le venea lor la gură. La un moment dat, eu am fost altoit până şi cu ranga de fier. Sigur, m-am ferit în măsura în care am putut, totuşi o rangă rămâne o rangă şi nu ţi-e deloc moale când te loveşte cineva cu ea. Nu le venea să creadă totuşi, cu câtă uşurinţă şi cu câtă dezinvoltură spuneam că da, am dorit să plec din ţară pentru că nu îmi mai plăcea regimul, pentru că nu mai suportam dictatura din România. Poate că se gândeşte cineva ce s-a întâmplat cu cele două eşarfe. În prima fază, când am văzut că echipajul se situează undeva la intersecţia dintre a vrea să meargă mai departe şi a se înapoia acasă, cum era pe la ora când se îngână ziua cu noaptea, nu mi-a fost greu să le arunc în apă. Erau două butoaie pe care le-am dat cu uşurinţă de-a dura. Se pare că ele au fost chiar recuperate. Printre altele, la momentul respectiv, am dat un semnal de SOS şi dacă nu mă înşel au venit vedete militare turceşti, către noi, numai că noi ieşisem din apele teritoriale turceşti şi din jurisdicţia lor. Cele două eşarfe au fost găsite, fapt care a contribuit mai târziu la salvarea vieților noastre. Cei din ţară n-au ştiut nimic de ele. Controlul asupra acestui lucru nu l-au avut niciodată. Şi nici eu n-am spus nimic despre asta, pentru că nu era de spus. În privinţa persoanelor ascunse, n-a mai existat nimeni altcineva. Bătaia primită a fost, ca să zic aşa, gratuită. Referitor la valută şi aur, tot aşa. A existat însă o minte cretină care a ţinut pe loc nava încă cinci zile şi a desfăcut-o panou cu panou crezând că în pereţii ei eu aş fi ascuns ceva. Legat de a treia chestiune, Lucian avea o prietenă, o doamnă din Turcia, Neriman Staicovici. Această femeie era proprietara unor vapoare, deci era o armatoare, şi una din discuţiile pe care le-am avut noi era ca să-i dăm un telefon în momentul în care vom ajunge, întrebând-o dacă are posibilitatea să ne ofere, serviciu la compania dumneaei. Dar lucrul ăsta n-avea nimic comun cu trădarea de ţară. Despre ea se pare că şi Iancu a vorbit. Am vorbit şi eu, neavând ce să ascund. La cea de-a patra întrebare, referitoare la persoanele care au contribuit la ascensiune a mea în societate, ce aş fi putut să răspund?! Era o tâmpenie să crezi că în situaţia în care mă aflam, pomenind numele cuiva sus pus, respectivul s-ar fi grăbit să-ţi ia apărarea. În nici un caz nu s-ar fi întâmplat asta. Aşa că n-am amitit nici un nume. Nici n-aş fi avut pe cine.
În dorinţa de a nu implica echipajul, mi-am luat întreaga răspundere a celor petrecute, spunând că eu personal am hotărât totul şi că nici unul dintre ceilalţi n-a ştiut absolut nimic. Sigur, securitatea nu a ţinut cont de lucrurile astea şi toţi cei care au fost în echipajul cu pricina au fost debarcaţi de pe navă, refuzându-li-se dreptul de a mai naviga. De a-şi exercita profesia, cu alte cuvinte. Nu acelaşi lucru a păţit şi ofiţerul de care v-am tot vorbit. El era omul securităţii. Jucase cartea lui cea mai mare şi câştigase. Pregătirea procesului a mers destul de repede. De fapt sentinţele erau dictate de la Bucureşti, de însuşi preşedintele Ceauşescu. Cei care ne anchetau încercau doar să-şi justifice existenţa. Am avut discuţii şi cu Postelnicu şi cu Homoşteanu. Amândoi s-au purtat ca nişte animale, de neînţeles pentru nişte oameni cu funcţii atât de înalte în stat. Ţin minte că două zile la rând am fost ţinut în cercetări, după care două zile am fost coborât în beciurile judeţului şi dus în celula cu numărul 9, unde se găsea un inculpat de drept comun, aflat special acolo să mă tragă de limbă. Era obişnuită practica aşa-zişilor sifonari. Ulterior, intrând în lumea închisorilor, am ajuns să-i cunosc şi stratificările şi vocabularul, învăţând ce înseamnă fiecare lucru în parte. Toate cercetările n-au durat mai mult de 8 zile. S-a petrecut în vremea asta un lucru foarte amuzant. Noi am fost duşi la arest în noaptea de 16. Dimineaţa începeau alegerile. Îmbrăcaţi civil, oamenii securităţii s-au dus pe stradă să rupă afişele cu Iancu Lucian. Neştiindu-i pe securişti şi nici ce s-a întâmplat cu Iancu Lucian, un echipaj de miliţie i-a arestat pe cei doi care rupeau afişe electorale. O întâmplare caraghioasă într-o lume în care totul sau aproape totul era dictat de sus. Vreau să spun că eu personal primisem, ca şef al secţiei de votare, două rânduri de voturi, ştiindu-se bine pe cine trebuie să alegem. Dacă eventual unii ar fi optat pentru altcineva, nu trebuia decât să înlocuiesc voturile, astfel încât procentul să fie de sută la sută pentru cel desemnat de la centru. Într-o foarte scurtă discuţie, de la inimă la inimă, cu Mateescu şi Iancu, stabilisem că dacă e posibil ca eu să rezist mai mult presiunilor să spun că n-am ştiut nimic de fapta lor. În altă ordine de idei, să scap de închisoare ca să-i pot ajuta din afară pe ei. Totul a durat maximum două ore, după care mi-am revenit şi am recunoscut ca atare fapta, de ce-am făcut-o şi pentru ce am făcut-o, spunând că ştiu chiar şi ce mă aşteaptă. Orice credeam pe lumea asta că se poate întâmpla. Mă gândeam că voi plăti pentru fapta pe care am făcut-o, socotind că asta nu poate să însemne mai mult de zece ani de închisoare. Niciodată însă până la proces şi până la pronunţarea sentinţei nu m-am gândit că voi fi condamnat la moarte pentru simplul fapt că am dorit să plec din ţară. Nici măcar n-am fost acuzat de deturnare de navă pentru că eu nu eram un intrus care urcase la bordul navei obligând echipajul prin forţa armelor sau prin alte metode să plece într-o anume direcţie. Eu eram pur şi simplu comandantul navei şi nu făcusem decât să schimb itinerariul. Este o situaţie similară cu cea a unui şofer căruia i se dă pe mână o maşină care în loc să meargă de la Constanţa la Braşov, el merge la Bucureşti. Schimbă, adică, traseul. Acelaşi lucru îl făcusem şi eu. Fireşte, neluând în calcul plecarea din ţară, trecerea frauduloasă a frontierei, deşi şi aici era discutabilă situaţia, pentru că nava era teritoriu românesc şi nu coborâsem nici o clipă de pe ea. Ce mi se putea imputa la vremea respectivă, era tentativa de trecere a frontierei corelată cu abuzul în serviciu, în sensul că am abuzat de funcţia pe care o aveam şi am dat ordin ca nava să meargă pe alt drum decât pe cel pe care trebuie să-l facă. Dar lucrurile n-au fost nici pe departe aşa. N-au fost cum gândeam eu. Ba mai mult, surpriză totală. În timp ce eu eram ţinut cât se poate de izolat, se pregătea un proces public fără seamăn, un proces în urma căruia oamenii trebuiau să înţeleagă, în eventualitatea că-i va împinge necuratul să-mi urmeze exemplul, că vor păţi la fel ca mine. Mai târziu, în închisoare, m-am gândit unde am greşit, care a fost momentul meu slab şi de ce, totuşi, această condamnare la moarte. O posibilă explicaţie a unei asemenea pedepse, era faptul că 250 de comandanţi de navă se aflau în libertate şi oricare dintre ei putea să repete nebunia lui Scaleţchi. Trebuia dat un exemplu cutremurător.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: