AMINTIRI DIN PRIMA MEA VIATA – PROCESUL

Spuneam că în spatele meu se întâmplau lucruri fără seamăn. Chiar în imensa sală de mese a NAVROM-ului, unde mâncau toţi sindicaliştii şi tot serviciul TESA, o sală unde se adunau cam 2.000 de persoane, s-a făcut un proces public. Acuzatori erau reprezentanţii procuraturii militare. Nu aveam nici o treabă cu armata, dar fapta în sine fiind socotită lezare a securităţii statului, deci foarte gravă, am fost daţi pe mâna procuraturii militare. Mi-aduc aminte că era procuror un fost coleg de-al tatălui meu, un tip care, copil fiind, mă ţinuse în braţe şi îmi mângâiase nu odată buclele blonde. Avea suficiente motive să refuze participarea la acest proces. Deci acest om care mă ştia de mic, îmi lua acum declaraţii, întocmindu-mi rechizitoriul de acuzare către Tribunalul Teritorial Bucureşti. Am trăit lucruri incredibile în legătură cu oameni despre care n-am crezut că pot avea suflete atât de mici. Am văzut cu durere adevăratul chip al laşităţii umane. Nici Iancu Lucian şi nici Mateescu Sandu n-au avut o viaţă mai uşoară pe timpul anchetei. Deşi Iancu, cum am spus, părea un tip bonom, a recunoscut de la bun început că a vrut să părăsească ţara, că ceea ce făcea el în teatru nu era teatru ci prostituţie, că de fapt totul era dictat de la centru, impunându-li-se oamenilor lucruri care nu se pot face altfel decât cu sufletul. Se săturase de propaganda comunistă, de mizeria în care trăia, de lehamitea de a face spectacole de conjunctură. Mă şi întreb cum a rezistat Sandu Mateescu în starea în care era, cum a rezistat fizic după toate cele întâmplate. Să fii lovit cu bestialitate la numai o oră sau două după o groaznică operaţie!
În ziua de 25, la ora 6 dimineaţa, am fost treziţi şi scoşi din celule. Deşi intrasem acolo de opt zile, începusem să cred că viaţa mea aşa va curge până la capăt. Trebuia să mă obişnuiesc cu situaţia de a trăi într-o celulă care niciodată nu va fi mai mare de 2 metri pe 3. Învăţasem la fel ca toţi ceilalţi să dau raportul ăluia care venea, chipurile, să ne controleze, să vadă dacă nu cumva ne gândim să ne omorâm. Şi a venit acea fatidică dată, de 25, când am fost suiţi toţi trei într-o dubă şi aduşi în faţa celor două mii, două mii şi ceva de oameni din sala de mese a NAVROM-ului. Printre aceştia, mulţi, foarte mulţi colegi de-ai mei. Nu lipseau nici oamenii securităţii care nu făceau altceva decât să mărească rândurile şi să ocupe scaunele rămase goale. Sigur că n-au avut acces acolo neamurile noastre, singurele rude primite înăuntru fiind mama mea, vărul meu Marcel, care venise de la Bucureşti împreună cu soţia sa, Doiniţa (care datorită faptului că săriseră un gard ca să poată intra în sală, erau să fie arestaţi), soţia lui Iancu şi soţia lui Mateescu. În rest, alte persoane din familie nu au avut voie în sală. Totul era sub un control sever. Absolut totul. Chiar am rămas uimit cum colonei, şi din securitate, şi din miliţie, făceau gardă pe-afară, fiind, în fapt, uşierii spectacolului care se pregătea. S-a construit chiar şi o boxă pentru noi. A apărut în faţa noastră Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti în frunte cu preşedintele de judecată, colonelul Sitaru, iar procuror acuzator, un anume Petrescu, acesta fiind pus să facă rechizitoriul tuturor deţinuţilor politici, tuturor poliţiştilor. Se mai găseau în juriu cinci asesori populari, dintre care unul era colonelul Gălie, al cărui fiu mi-a fost coleg mulţi ani de zile, de la şcoala primară până la sfârşitul liceului, şi care a avut relaţii apropiate cu familia mea. Către el mi-am îndreptat adeseori privirea în timpul procesului, încercând să înţeleg, negândindu-mă că voi ajunge până la limita maximei pedepse, aceea de a fi condamnat la moarte. Consternare totală din punctul de vedere al celor care asistau la proces, cât şi din partea noastră, a fost rechizitoriul acelui Petrescu o lecţie tipică de ideologism politic. La un moment dat se băteau câmpii aşa de tare încât, în boxă fiind, i-am şoptit lui Iancu Lucian că procurorul a luat-o razna de tot. Eram acuzaţi că ne-am trădat poporul în timp ce în ţară s-au construit lanţuri de aşa-zise staţiuni balneo-climaterice, Mamaia, Eforie Nord, Eforie Sud, s-au construit hoteluri, s-a construit podul care leagă Dunărea de Marea Neagră, că lumea munceşte, dar unii ca noi n-o lasă să muncească până la capăt. Exact în momentul în care ţara clocotea de fericire şi bunăstare ne găsisem şi noi să fugim în străinătate. Dar cel mai grav şi mai grav lucru era că n-o făcusem oricând, ci în preziua alegerilor, moment de înaltă vibraţie revoluţionară şi profund patriotism. Au urmat alte şi alte acuzaţii de care eram cu desăvârşire străini. A venit rândul martorilor acuzării, nimeni alţii decât cei care fuseseră cu noi în echipaj. Nu au avut prea multe de spus. Ei au relatat pe scurt cele întâmplate în timpul marşului. După tot şirul de acuzaţii, măria sa procurorul s-a ridicat şi a cerut nici mai mult nici mai puţin decât condamnarea noastră la moarte. Pentru mine s-a cerut de două ori condamnarea la moarte, la care s-au adăugat maximul de pedeapsă pentru trecere de frontieră şi 15 ani pentru abuz în serviciu. În fine, ni s-a dat cuvântul nouă pentru a spune câteva cuvinte în apărarea noastră. Primul care a vorbit am fost eu. Am recunoscut fără ruşine tot ce am făcut, spunând că gestul meu are la bază situaţia incertă în care trăiam, faptul că marinarii aveau în general o viaţă foarte grea, că trăiam cu toţii într-o societate care se afla pe marginea prăpastiei. N-am uitat să spun că mâine e posibil ca ei, cei care ne acuzau şi ne judecau pe noi, să ne ia locul în boxa acuzaţilor. Aş spune că în clipa aceea am avut o premoniţie extraordinară. La fel de hotărât a vorbit şi Iancu Lucian, care-mi aduc aminte că l-a asemuit pe procuror cu un pictor, un pictor care a pus în tabloul lui atât de mult negru încât noi, acuzaţii, nu mai aveam loc nici măcar să punem o pensulă. Era o metaforă pe cât de frumoasă, pe atât de adevărată. Mă uitam în sală în timp ce se derula procesul nostru, proces care a durat destul de puţin. Intrasem la ora opt în şedinţă, iar la douăsprezece deja ieşeam cu două condamnări la moarte. Sigur, parada a continuat şi cu această ocazie, multe maşini, care ne-au adus, foarte mulţi câini care creau o atmosferă apăsătoare, scoţând în evidenţă dimensiunea noastră de criminali, de mari trădători de neam şi ţară. Mă uitam la foştii mei colegi, la unii din ei, la multe din cunoştinţele mele pe feţele cărora nu observam nici un fel de tristeţe că s-ar putea întâmpla ceva foarte rău cu mine. Ei de fapt mă considerau vinovat, cum de fapt au şi arătat-o ulterior. Cândva, se lăudau că-mi sunt prieteni. Atunci nu mai contam pentru ei. După revoluţie unii m-au căutat, dezvinovăţindu-mă total. Vreau să spun că un moment critic, total critic, care mi-a sfâşiat realmente sufletul, a fost cel în care s-a cerut condamnarea mea la moarte. Când s-a comumicat asta mama mea, cu un urlet de leoaică, a umplut sala cu următoarele cuvinte: „LĂSAŢI-MI COPILUL, NU MI-L OMORÂŢI ! LĂSAŢI-I VIAŢA !”. În clipa aceea, poate cea mai critică din viaţa mea, am înţeles cu amărăciune că dacă majoritatea lucrurilor le facem prin conlucrare cu alţi semeni de-ai noştri, în faţa morţii omul este întotdeauna singur !

PERFECŢIUNEA SUPREMĂ

Pentru iubire
E nevoie de doi.
Ura tot de doi are nevoie.
La fel naşterea,
Prietenia,
Despărţirea,
Speranţa.
Există un lucru
Care se poate face,
Fără nicio problemă,
De unul singur :
Să mori !
Moartea e perfecţiunea supremă !
Ea nu se împarte
Niciodată la doi.

În momentul următor a leşinat. Eram în stare în clipa aceea să ies din boxă şi să alerg spre ea. Am şi vrut să fac asta. Am fost reţinut însă de gardienii care ne păzeau. Aş fi fost capabil să mă duc şi să le pun masa în cap celor care vedeam cu certitudine că judecă strâmb. A fost un moment extraordinar de dificil pentru mine, pentru întreaga mea viaţă, un moment de cumplită prăbuşire lăuntrică. Probabil că tot timpul acela n-am realizat cam ce se întâmpla cu mine.
După asta, imediat, am avut un sentiment de compasiune pentru toţi cei de acolo. Eu, condamnatul, am simţit brusc că sunt liber. Liber sufleteşte, şi liber în privinţa conştiinţei. În acel moment, pentru mine nota de plată era achitată şi nu mai conta ce spun. Practic încetase contactul meu cu societatea în care trăiam. Trecusem de partea cealaltă a baricadei. Puteam să-mi exprim deschis ideile şi părerile. Eram, probabil, mai liber decât oricare alt om din ţara mea. Ştiam sigur că eram acuzat pentru lucruri pe care nu le făcusem, ştiam sigur că sunt condamnat nu de un complet de judecată, ci de un sistem politic împotriva căruia avusesem îndrăzneala să mă ridic. Cei care mă judecau erau nişte trepăduşi, nişte bieţi executanţi ai unor ordine venite de la centru. Atunci am înţeles ce înseamnă să fii om şi ce înseamnă toleranţa. M-am cunoscut pe mine însumi atunci, având, ca niciodată prilejul de a privi, până departe, în adâncimea cea mai adâncă a propriului eu.
În momentul când am primit condamnarea la moarte, am simţit că sunt izbit cu un ciocan în cap. Mi-am revenit imediat, gândindu-mă la partea următoare a procesului, la recurs adică. Socoteam că recursul va fi momentul adevărului. Prin urmare, credeam în comutarea pedepsei, aveam speranţe. Dar speranţele acestea s-au dovedit a fi deşarte. Nici atunci însă n-am disperat. Mi-am zis că nu este, că nu poate fi chiar totul pierdut. Asta a fost meteahna mea încă de mic, de a nu mă împăca niciodată cu soarta, de a nu sta resemnat în faţa destinului, oricât ar părea el de implacabil.
Spuneam că una din metodele foarte des utilizate de către securitate era să nu te lase, să dormi. Mai precis, erai ţinut zile şi nopţi în priză până când corpul ţi se epuiza total. Au fost asemenea momente şi cu mine personal, când trei zile şi jumătate am fost ţinut într-un interogatoriu continuu, punându-mi-se la nesfârşit aceleaşi întrebări la care bineînţeles că am răspuns invariabil că mă săturasem de societatea în care trăiam şi doream să plec în lumea liberă. În afară de asta, n-aveau ce altceva să mai afle de la mine. Cei trei colonei de securitate care se ocupau de caz căutau să-l împopoţoneze cu cât mai multe detalii, ca pe un pom de Crăciun care este gol, îi agăţau cât mai multe globuri şi cât mai multă beteală de crengi ca să pară frumos. Cam aşa ceva s-a petrecut şi cu procesul nostru. Multă, foarte multă beteală şi fel de fel sclipiciuri incriminatoare care să dea consistenţă vinovăţiei noastre, s-o facă pe cât posibil credibilă. În calitatea pe care o aveam, cea de inculpat, am asistat la una din cele mai odioase înscenări juridice din România. Cei care erau puşi să ne judece, n-o făceau după lege şi, cu atât mai puţin, după cugetul lor, ci doar după cum li se ceruse de sus. Nu mai conta dacă erai vinovat sau nu, dacă aveai sau n-aveai dreptate. Argumentele apărării, oricât ar fi fost ele de puternice, erau în ochii lor egale cu zero. Sigur, nu pot să spun că mi-a fost uşor în momentul în care am primit sentinţa de condamnare la moarte. Nu mai spun că mă aflam lângă ceilalţi doi care fuseseră cu mine, alături de mine şi care fuseseră condamnaţi la pedepse privative de libertate, care aveau deci posibilitatea de a rămâne în viaţă. A fost un şoc puternic. Nu ştiu dacă un om normal, care trăieşte o viaţă obişnuită, poate să realizeze cam ce înseamnă un asemenea şoc, dacă poate să aprecieze cum mi-a fost mie în momentul acela. Este un moment apocaliptic pe care nu i-l doresc nimănui, trăindu-l, te gândeşti c-a năvălit peste tine tot răul lumii de care urmează să te desparţi.
Singurul lucru la care m-am gândit după acele momente a fost cum aş răspunde la întrebarea : oare cu ce amintiri plec în lumea cealaltă ?

TOT CEEA CE ÎŢI RĂMÂNE DUPĂ MOARTE

Nicăieri
Nu eşti mai în siguranţă
Ca în propria-ţi moarte.
Nicăieri
Nu este mai multă lumină
Ca în proprile-ţi iubiri.
Nicăieri
Nu este mai multă linişte
Ca în amintirile proprii.
Toate acestea
Te însoţesc peste tot în lume.
Cu ele te aperi
De viscolul singurătăţii.
Cu ele traversezi,
Nevătămat, dezamăgirile.
Cu ele ieşi învingător
În lupta cu spaima.
Ele sunt casa ta de fiecare zi.
Ele sunt tot ce-ţi rămâne
După moarte.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: