AMINTIRI DIN PRIMA MEA VIATA – RECURSUL

Dacă eşti un tip care ai iubit natura, oamenii şi tot ce a creat geniul uman în această lume, în care ai crescut, te-ai dezvoltat şi ai ajuns la un anume stadiu, ţi-e foarte greu să-ţi iei la revedere de la viaţă, mai cu seamă când alţii îţi impun să faci asta. Trăiam un vis urât, un coşmar şi aşteptam cu nerăbdare ziua recursului, pentru a scăpa de coşmarul acesta. Mă gândeam că fusese doar o lecţie pentru cei care ar fi putut să comită o faptă identică, dar, gata, la recurs se va termina totul, lecţia cu pricina îşi atinsese cu prisosinţă scopul. Parcă trăiam nu în realitate, ci într-un film, ştiu eu, într-un film regizat de Copola, în care acţiunile se desfăşurau după indicaţiile foarte precise ale regizorului. Şi, Doamne, era o situaţie atât de apăsătoare! Haite de câini aduşi de miliţie, multe maşini cu girofar, o maşină separată cu gratii pentru noi, trădătorii ţării. Mi s-a părut totul de un grotesc fără margini. După terminarea procesului, am fost luaţi şi duşi înapoi la Inspectoratul de Miliţie Constanţa. Acolo ni s-au citit din nou sentinţele, după care mi-aduc aminte că am avut următoarea replică: „Dacă aşa s-a considerat: să mergem la moarte, atunci să mergem la moarte.” Era de fapt un fel de refulare în faţa unei partituri pe care nu reuşeam nicicum să o cânt. Ce mă îngrozea era faptul că tovarăşii colonei de justiţie erau foarte bine dispuşi, chiar dezinvolţi, după ce dăduseră peste o sută de ani de puşcărie şi două condamnări la moarte. Se uitau cu nonşalanţă la noi. Chiar jubilau. În privinţa condamnărilor la moarte, ele îmi aparţineau amândouă mie, ca şi cum aş fi putut muri de două ori. S-a considerat că două din faptele mele merită, prin gravitatea lor, o atare pedeapsă.
Am văzut deţinuţi care comiseseră patru crime odioase, dar fuseseră condamnaţi doar o singură dată la moarte. S-a socotit probabil că eu sunt mult mai periculos decât ei, că trebuie să fiu omorât de două ori pentru a fi redus definitiv la tăcere. M-am gândit la cei care mă condamnaseră, întrebându-mă cum pot ei să se ducă acasă la ei şi să doarmă liniştiţi în paturile lor? Toate astea după ce au hotărât moartea unui tânăr, pentru că eram tânăr, aveam numai 30 de ani! Am fost băgaţi într-o dubă şi duşi toţi trei cu lanţuri la picioare şi cătuşe la mâini la penitenciarul Poarta Albă. Aici am fost dezbrăcaţi imediat de puţinele haine pe care le aveam, apoi tunşi la zero şi controlaţi chiar şi în fund, ca să nu ascundem cine ştie ce acolo. Uitându-mă la Iancu, pe care îl ştiam cu barbă şi păr, am văzut dintr-o dată lângă mine un bărbat robust, chel şi fără barbă, care era pus să facă genoflexiuni pentru a se vedea daca are ceva corpuri ascuţite la el. Privindu-l, am avut următoarea replică: „Ei bine, acum vom avea mulţi ani înainte în care vom putea să comentăm lucrurile pe care le-am făcut, unde am greşit de nu ne-a reuşit planul”. Au fost ultimele cuvinte pe care i le-am spus, căci din acel moment am fost despărţiţi, revăzându-ne doar după foarte mult timp. De fapt, el m-a văzut pe mine, printr-o plasă, în celula condamnaţilor la moarte. Am fost repartizat într-o zonă care era amenajată din foste grajduri, într-o celulă cu un ţigan, condamnat, îmi spunea el, pentru viol. Executase deja şase ani. Ţiganul ăsta încerca prin diverse metode să afle câte ceva, despre noi, cum a fost, ce avem de gând să facem şi aşa mai departe. Pentru mine, el, la mintea lui, reprezenta un nimic. Imediat mi-am dat seama cum stau lucrurile, refuzând să stau de vorba cu el, tăind orice punte de comunicare între noi. El îmi spunea că se eliberează peste câteva zile, duminică, să-i dau adresa ca să ducă veşti despre mine acasă.
Din Poarta Albă am fost aduşi cu un tren special la Bucureşti, unde pentru fiecare persoană, pentru fiecare din noi trei, exista câte unu, doi, trei, zece inşi care se preocupau în mod deosebit ca să ajungem cât mai repede la destinaţie. Destinaţia era penitenciarul „Rahova”, respectiv secţia a 5-a, secţia „specială” a securităţii. În momentul în care am sosit în Bucureşti Obor, am văzut printre gratii cum un pluton de miliţieni evacua călătorii din zonă, ca să nu caşte gura la noi. Dacă, Doamne fereşte, ne apucam să ţipăm sau să facem cine ştie ce altă nebunie?! Revenind la Poarta Albă, trebuie să spun că am stat aici doar două zile. În aceste două zile, am fost scoşi o dată la un aşa-zis control medical. Trebuia să ni se facă o injecţie. Ne era frică de absolut orice, mie mai ales. Am refuzat să fac injecţia respectivă. Ulterior ni s-a spus că erau nişte injecţii de calmare, de liniştire. Îmi era frică de injecţiile alea pentru că îi socoteam capabili de orice. După două zile în care am luat contact cu puşcăria, cu hainele de închisoare, cu metodele de aici, cu limbajul consacrat al puşcăriaşilor, m-a apucat o sfârşeală cumplită. Trăiai într-o incertitudine totală, zi, noapte, nu ştiai cum, în ce fel, când se deschide uşa, când eşti scos sau când eşti mutat din celulă.
Tot timpul perioadei de detenţie nimeni nu-ţi spunea niciodată absolut nimic. Nu ştiai absolut nimic, trăiai într-o permanentă tensiune, într-o atmosferă de groază. N-aveai nici un fel de perspectivă. Totul ţi se părea ireal. Erai mereu şi mereu la discreţia altora. Într-o astfel de situaţie, corpul tău, fiinţa ta îşi găseşte alte reguli de supravieţuire decât cele normale. Trăind într-o încăpere în care e posibil să stai zile, luni, ani, trebuie să-ţi construieşti în minte o lume a ta, mai bună, în care să ai parte de puţină bucurie, să ai cât de cât dreptul la speranţă, să poţi rezista până la capăt.
Aşadar, ni s-a repartizat şi la Rahova câte o celulă. Bineînţeles, celulele erau înţesate cu microfoane care înregistrau în permanenţă toate discuţiile care se purtau. Reamintesc, din momentul în care s-a terminat procesul, ni s-au pus lanţuri la mâini şi la picioare şi am rămas cu ele ani mulţi şi buni. Ajunsesem să învăţ să mănânc cu lanţurile şi să mă sterg la fund cu lanţurile, să învăţ să mă dezbrac cu lanţurile şi să învăţ să mă spăl, să fac baie cu lanţurile. În prima fază am fost băgat cu tot felul de inşi în celulă, apăreau periodic tot felul de persoane, oameni elevaţi, fără îndoială, intelectuali. Era clar că erau la rândul lor deţinuţi politici, chiar dacă fuseseră condamnaţi pentru fapte de drept comun, ei tot politici erau. În secţia noastră, în afară de deţinuţii politici, erau şi cei condamnaţi la moarte. Poligonul de execuţii se găsea chiar sub închisoare. Dacă tot am ajuns aici, este poate interesant să semnalez că acţiunea noastră „criminală” s-a întâmplat exact la 200 de ani de când a existat cazul căpitanului Dreyfus, condamnat în acelaşi fel pentru un lucru pe care nu l-a făcut şi deportat în Guyana Franceză. A trebuit să se ridice foarte multe voci de scriitori şi poeţi ai vremii, chiar oameni politici, ca dosarul să fie redeschis şi acest căpitan Dreyfus să fie achitat şi repus în drepturi, dar asta după aproximativ şapte ani de zile de chin şi teroare în Guyana Franceză. În al doilea rând, se împlineau exact 80 de ani de când crucişătorul Potemkin a părăsit Rusia ţaristă şi s-a refugiat împreună cu întregul echipaj la Constanţa, unde au cerut azil politic. Acestea au constituit pentru mine două repere la care, în căutare de simboluri întremătoare, sufletul meu s-a raportat întotdeauna cu plăcere. Prin celula în care mă aflam s-au perindat fel de fel de celebrităţi despre care auzisem câte ceva la vremea respectivă. Am realizat abia după un timp că deţinuţii politici erau aduşi acolo pentru a intra unii cu alţii în dialog, pentru a afla cei care ne ascultau cam ce gândim noi despre conducerea de partid şi de stat, despre putere în general. Între cei cu care am luat contact aici, a fost şi cunoscutul ziarist de astăzi Itu Ion, fost pilot de aeronave, care era închis pentru un delict de drept comun. De fapt şi el voise să fugă din ţară, cam aceeaşi faptă ca şi noi. Dorise să plece în lumea liberă împreună cu alte persoane. Dar unul dintre cei cu care urmau să fugă din ţară a trădat. Un alt personaj pe care l-am întâlnit în această perioadă este Gelu Voican Voiculescu, cu care am stat împreună timp de aproape două luni şi care, din câte am înţeles, era tot deţinut politic, deşi ajunsese la închisoare pentru o faptă de drept comun, chipurile, pentru nişte deconturi falsificate. Au mai fost profesori, ingineri, alţi intelectuali care deveniseră incomozi regimului, motiv pentru care au luat calea puşcăriei. Mai toţi, victime ale unor scârboase înscenări juridice. Perioada aceea era o perioadă foarte dificilă pentru orice om care trăia în societatea românească, pentru că puteai să ajungi la puşcărie din te miri ce. Cum am mai spus, grav era că, odată ajuns la puşcărie, deveneai un fel de renegat al societăţii. De asta foarte mulţi, după ieşirea din închisoare, după executarea pedepselor, cereau să plece definitiv din ţară. Şi nu era lucru uşor să-ţi părăseşti vatra natală să te rupi pentru totdeauna, de locurile şi oamenii care îţi sunt atât de aproape de suflet. Plecând din ţară, într-un anume fel se rupe din tine, rămânând în locul tău acasă, chiar o parte importantă din suflet.
Recursul nostru trebuia să se întâmple în mod legal la 22 de zile de la data când s-a ţinut procesul. În toată această perioadă de 22 de zile mi s-au perindat prin minte fel de fel de argumente pe care aş fi putut să le aduc în sprijinul meu la recurs. Pedeapsa pe care o primisem era cu mult, exagerat de mult peste gravitatea faptelor comise. Cei cu care discutam în celulă se arătau binevoitori cu mine, îmi dădeau dreptate dar aveau grijă să-mi spună de fiecare dată că ar fi mai bine să am o poziţie mai docilă şi mai calmă în faţa instanţei de judecată. 22 de zile au trecut extrem de repede. Au trecut repede pentru că un om care este condamnat la moarte aşteaptă cu sufletul la gură clipa speranţei, acea clipă în care să se spună că a fost o greşeală, că el nu e atât de vinovat încât să nu mai aibă dreptul să trăiască. Îmi doream din inimă comutarea pedepsei. Şi a avut loc recursul, la Tribunalul Suprem din Bucureşti. De data aceasta, procesul s-a ţinut cu uşile închise. Singurele persoane admise înăuntru a fost mama mea, soţia lui Iancu, soţia lui Mateescu şi acea domnişoară Rusu Mariana, care am înţeles că se ataşase sentimental de mine, cerându-i avocatului să spună că este logodnica mea şi că, urmând să ne căsătorim, ar dori să intre în proces pentru a-mi susţine moralul. A fost primită şi ea în sală. La recurs, cei care vorbesc cel mai mult sunt îndeobşte avocaţii apărării. Eu îl aveam ca apărător pe unul din cei mai celebri avocaţi ai vremii, domnul Vişinescu, ajutat de încă doi colegi de breaslă. Aşadar, o apărare alcătuită din trei avocaţi, trei maeştri care au vorbit mai bine de trei ore despre faptul că lucrurile pentru care sunt acuzat şi condamnat sunt neconforme cu realitatea. Dar vorbele lor s-au lovit de un zid foarte puternic, de un zid de oţel înălţat de onor judecătorii care păreau mai degrabă dispuşi să doarmă decât să asculte. Chiar i-am surprins moţăind. Soarta mea era deja pecetluită. Era pecetluită din clipa în care Ceauşescu îşi pusese apostila pe condamnările noastre şi în special pe a mea. Procesul a fost, dacă vreţi să-i spun aşa, un maraton al avocaţilor apărării, dar fără rezultat, fiindcă instanţa a respins cu intransigenţă recursul. La toţi trei, vreau să spun. Cei doi s-au căpătuit cu 25 de ani de închisoare. Aveau cu alte cuvinte, dreptul la viaţă. Mie îmi mai rămânea în faţă moartea. Mai exista încă o cale, o cale destul de anevoioasă însă, cea de a apela la preşedintele României cu un memoriu, cerându-i graţierea. De fapt comutarea pedepsei. Personal am intrat în etapa cea mai tristă din anii petrecuţi în închisoare. A fost perioada cea mai neagră şi cea mai grea din viaţa mea. În această perioadă, fiecare secundă a trecut, groaznic de greu. Aşteptam să fiu executat în orice moment. Nu ştiam unde, când şi cum se va întâmpla asta.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: