AMINTIRI DIN PRIMA MEA VIATA – ZILE DE COŞMAR

Deja mă pregătesc de moarte, o moarte pe care mi-aş fi dorit-o în cât mai multe culori.

CULORILE MORŢII

Astăzi,
Ne pregătim să murim în culori.
Din visele noastre de altădată,
Doar ele,
Culorile, au mai rămas.
Am zis să le folosim, totuşi, la ceva.
Cum tocmai urmează să murim,
Le vom da
Cu această ocazie
Întrebuinţarea necesară.
Nu-i aşa că se vede,
Ca un curcubeu,
Plecarea noastră
Spre lumea cealaltă ?

Imediat după respingerea recursului am fost luat şi băgat în celula condamnaţilor la moarte. Când am fost adus în această celulă, am avut un şoc fără seamăn. Spre deosebire de cei cu care avusesem contact până atunci, de la care învăţasem ceea ce se cheamă închisoare, locatarii acestei celule erau mai degrabă brute decât oameni. Mai erau înăuntru şi doi care nu erau condamnaţi la moarte, dar care aveau pedepse destul de mari, aceştia având misiunea de a veghea să nu ne omorâm între noi. Şocul meu a fost enorm când, intrând în această celulă, am întâlnit feţe total inumane, feţe cum nu mai întâlnisem niciodată pe traseul vieţii mele. Erau oameni transfiguraţi total, oameni care aşteptau de o perioadă bună de timp să fie împuşcaţi. Vocabularul pe care îl foloseau era cu desăvârşire grobian. Erau însă de condiţie proastă de tot. Unii făcuseră nu una, ci două, trei sau chiar patru crime. „A omorî” însemna pentru ei un lucru foarte obişnuit. Nu aveau remuşcări şi nu le părea deloc, dar absolut deloc rău pentru faptele comise. Fapte cu totul şi cu totul abominabile. Cred că s-ar cuveni să iau fiecare personaj în parte şi să-i prezint „palmaresul”, mai cu seamă că „performanţele” lor în domeniul crimei zguduiseră la vremea respectivă întreaga opinie publică românească. Nu mai trăieşte nici unul acum. Au fost cu toţii executaţi. În capitolul următor am să mă opresc cu dezgust, subliniez, cu dezgust, asupra lor şi crimelor săvârşite de ei.
Acum m-aş ocupa un pic de propria-mi persoană. Într-o celulă în care ar fi putut să trăiască în cel mai rău caz trei inşi, eram 9 locatari. Toată perioada de închisoare am trăit într-un WC continuu. Ce înseamnă asta? În acea celulă de trei persoane, era un WC de tip special în care vrei nu vrei trebuia să-ţi faci nevoile precum animalele. Nu aveam geamuri şi era extraordinar de frig. Căldură nu se dădea absolut deloc. Dacă vă amintiţi, iarna din ‘85 spre ‘86 a fost cumplit de geroasă. Temperaturile au coborât până la minus 35 de grade. În celulă temperatura oscila între -10 şi -20 de grade. Un paradox: în timp ce toţi criminalii ăia odioşi aveau lanţuri la picioare, eu purtam lanţuri şi la picioare şi la mâini. Deci pentru Ceauşescu ucigaşii nu însemnau mare lucru, în schimb eu trădătorul, eram un infractor mult mai periculos. De fapt, pe Ceauşescu criminalii nu l-au speriat niciodată, el a fost înspăimântat în permanenţă de intelectuali, de fapt, comunismul în general a făcut alergie la intelectuali, la hârtie şi creion, adică. În această atmosferă apăsătoare, groaznică, din celula morţii, singurul subiect la ordinea zilei nu putea fi altul decât moartea. Şi, totuşi, printre asemenea bestii, eu am reuşit o chestie rar întâlnită. Sigur, destul de greu. Încă de la sosirea printre ei, cei de acolo au început să se tragă de şireturi cu mine. Mă tutuiau, îmi cântau. Eram deja camarazi. Ei bine, niciodată în această perioadă eu nu le-am vorbit la persoana a doua singular. Totdeauna am folosit numai pluralul. În condiţiile în care toţi eram tunşi chilug, toţi eram în zeghe, toţi aveam lanţuri, ba, mai mult, eu aveam şi la mâini, singurul argument care putea să conteze era cuvântul… Nu mai conta altceva. Într-un timp relativ scurt, nevorbindu-le niciodată, dar niciodată la persoana a doua singular, am ajuns ca acolo, chiar acolo, în celula condamnaţilor la moarte, să mi se spună “Domnul Comandant”. Lucru care i-a frapat pe gardienii de afară şi chiar conducerea acelei secţii şi a penitenciarului.
Pentru mine orice dialog însemna un lucru benefic, pentru că ne scotea din zona care aparţinea cu predilecţie morţii. Viaţa noastră se petrecea într-un spaţiu extraordinar de îngust. Atmosfera era, şi la propriu, şi la figurat, foarte apăsătoare. Eram duşi din când în când într-un loc pentru aerisire, de fapt un metru pe un metru, cu gratii deasupra. Se chema zonă de luat aer locul acesta. Mă încăpăţânam să-mi rememorez viaţa, să inventariez greşelile pe care le făcusem. În perioadele de linişte ale existenţei niciodată nu te gândeşti la ce este rău, ci totdeauna îţi aduci aminte de clipele frumoase ale vieţii, de bucuriile şi plăcerile ei. În puşcărie, ai dimensiunea exactă a tuturor sentimentelor tale. Devin brusc un om care ar vrea să facă mult bine celorlalţi, însă lucrul ăsta este cu neputinţă, pentru că eşti în permanenţă la discreţia altora. De foarte multe ori în celulă ziua era săptămână, săptămâna lună, iar luna-an. În acest climat sumbru căutam mici posibilităţi de destindere. Şi o făceam depănând poveşti de pe mare sau incitându-i pe ceilalţi să istorisească grozăvile lor. Mă bucuram de respect în celulă şi pentru că, absolvind şi facultatea de drept, ofeream din când în când un fel de consultaţii juridice celor care mă solicitau în acest sens. Chiar dacă nu practicasem, aveam destule cunoştinţe în domeniu. Cei de acolo nu conştientizau că sunt la limita existenţei, că clipele vieţii lor erau numărate. Aici am trăit situaţii extraordinare. Omul în captivitate are un alt comportament faţă de cel normal. Este extraordinar de greu să poţi trăi clipă de clipă lângă alţi oameni, indiferent de cât de conciliant ai fi, indiferent de cât de multă bunăvoinţă ai da dovadă şi cât de mult efort ai face ori de câtă cultură ai avea. La un moment dat, lucrurile ajung într-un punct în care, vrei, nu vrei, explodezi. Vezi în detenţie situaţii extraordinar de critice, situaţii care, în libertate, ai zice că ţin de închipuirea unei minţi bolnave.
Spuneam că execuţiile se făceau într-un poligon amenajat undeva la subsolul închisorii. Erau execuţii de tip automat. Cel care urma să fie executat trecea într-un scaun cu rotile prin faţa unui dispozitiv, care se declanşa automat, împuşcându-l în tâmplă. În foarte multe din zilele şi nopţile trăite în această celulă a condamnaţilor la moarte, am fost măcinat de ideea că am să mor nevinovat. Fiecare din clipele următoare putea să fie ultima. Lucrul acesta te înnebunea cel mai mult. Faptul că nu ştiai când îţi va suna ceasul, când vor veni să te ia, pentru a te rostogoli ca pe un bagaj oarecare în ghearele nemiloase ale morţii.
LA O ŢIGARĂ
Camarade,
Îţi strigă unul asemenea ţie,
Tot un condamnat la moarte, adică.
Hai să ne povestim vieţile,
Cât fumăm o ţigară.
Tu scaperi chibritul,
Tragi cu sete un fum şi zici :
Cât fumăm o ţigară !?!
De unde să am eu atâta viaţă
De povestit ??
În această perioadă, din cauza apei foarte reci, a faptului că aveam în permanenţă lanţuri la picioare şi la mâini, am contactat o boală pe care probabil toată viaţa o s-o resimt. E vorba de poliartrită reumatoidă acută. Asta înseamnă că ţi se umflă mâinile şi picioarele şi te mănâncă atât de puternic încât îţi vine să le tai, să faci orice cu ele. Peste suferinţa momentului, peste faptul că trăiam în captivitate ca nişte animale, că mâncarea care ni se dădea nu era mai presus de lăturile destinate porcilor, în sensul că tot ce se fierbea se punea de-a întregul, lipsea aproape în întregime asistenţa medicală. Degeaba te durea măseaua sau un dinte, putea să te doară mult şi bine, pentru că nu te-ar fi scos ca să te duci să-ţi rezolvi problema. Gardienii notau, dar te tratau exact ca pe un condamnat la moarte. Pe lângă faptul că mai aveai puţine zile de trăit, te mai pricopseai şi cu câte o boală care îţi făcea şi mai amară viaţa aia şi aşa foarte, foarte amară. Mă gândeam, începusem să-mi închipui cum va fi ziua când îmi va fi dat să fiu omorât. Îmi propusesem să văd totul în negru, ca să regret cât mai puţin că mă desparte de o lume atât de neguroasă şi atât de ostilă. Boala avansase mult. Adăugând la ea şi stresul zilnic, suferinţa pe care eram nevoit s-o îndur, n-a fost deloc greu să mă aleg cu o hepatită. Şi, vrând-nevrând, a trebuit să fiu mutat la penitenciarul Jilava. Asta a fost exact la un an, pe 8-9 martie 1986. Deci exact la un an se deschide celula şi gardianul spune: Ieşi afară! Sigur, nu ştiam unde să mă duc. Putea să fie ziua plecării către infern. La Jilava mă aştepta colonelul Popovici, un fost sportiv. M-a introdus în celulă cu Radu Filipescu, care era în al cincilea an de detenţie. Fusese condamnat la 7 ani de detenţie pentru propagandă anti-comunistă, anti-socialistă, fiind arestat pentru nişte fluturaşi protestatari pe care-i aruncase prin Bucureşti. Aşa cum eram cu lanţuri la mâini şi la picioare, am fost dus la comandantul penitenciarului, doctorul colonel Ghiţă. Acesta mi-a spus: „Domnule Scaleţchi, începând, din acest moment nu mai sunteţi condamnat la moarte, aţi fost comutat şi aveţi o sentinţă de 25 de ani. Sigur că o asemenea veste este o bucurie extraordinară, însoţită de lacrimi de fericire, deşi nu sunt o persoană căreia să-i dea lacrimile aşa de uşor. M-am gândit atunci că am totuşi viaţa în faţă. Am fost adus înapoi în celulă. Chiar atunci, spre uimirea mea, mi s-a adus din partea închisorii un mic televizor sport. După un an de zile, era prima oară când vedeam un televizor. Era o emisiune din 8-9 martie, îmi aduc aminte că a cântat şi Dan Spătaru. Tot aici l-am întâlnit pe vestitul chirurg Marius Stoian, adus în închisoare prin mârşăvia familiei Ceauşescu. Ciudat e faptul că, deşi la spital, deci foarte bolnav, nu mi se dădeau jos lanţurile de la mâini şi de la picioare, mi se dăduse în schimb un televizor. A venit doctorul şi mi-a adus nişte medicamente care au fost nemaipomenit de eficace. Faptul că eram în aceeaşi celulă cu Radu Filipescu a însemnat un motiv de destindere. În multe din discuţiile pe care le abordam, punctele noastre de vedere coincideau. Fireşte, eram lăsaţi să vorbim pe îndelete unul cu altul, pentru că undeva se aflau nişte urechi vigilente care ne ascultau, ca şi cum nu erau îndeajuns de cunoscute opiniile noastre despre regimul socialist şi cei care ţineau cu dinţii de el. În închisoare, oricât de repede ţi s-ar părea că trec zilele, scurgerea lor este mult mai lentă decât afară. În închisoare nu poţi să faci ceea ce ai vrea să faci. Aici dormi doar cât ţi se dă voie. Important e să fii ţinut în stres, să n-ai o clipă de linişte. Te aştepţi în permanenţă să vină cineva în control, fie gardianul, fie comandantul, sau oricare alt şef. Cel mai adesea nu vine niciunul, dar tu trebuie să ai acea stare de încordare ca şi cum ar veni.
După două săptămâni de stat la Jilava, fără să fiu anunţat, am fost dus înapoi la Rahova. Aici m-am pomenit exact în faţa celulei din care plecasem. Unul din gardienii care şedeau acolo mi-a spus: „Băi, Scaleţchi, să ştii că s-a făcut o eroare, nu ai fost comutat, eşti din nou condamnat la moarte. Intră în celulă!” Şocul a fost groaznic. Nu pricepeam ce se întâmplă. O persoană cu autoritate îmi comunicase vestea comutării, iar acum altcineva îmi spunea că a fost o greşeală, vârându-mă înapoi în celula morţii. De ce această farsă?! Lor nu le păsa că sunt bolnav, îi interesa doar să mă traumatizeze psihic. Colegul meu de celulă era un băiat, Bencu Aurel, care, înţelegând că trec printr-un moment critic, mi-a spus că n-am voie să capotez, că trebuie să rezist, să nu-mi pierd speranţa, să lupt până în ultima clipă. Trăiam momente dramatice. Nu puteam să concep că pot exista indivizi care să-şi bată joc de speranţele unuia cu două condamnări la moarte. Îmi doream cu ardoare să fiu scos la comandant, să-mi spună care este adevărul. Mi se spusese la Jilava una, şi aici aflasem că e alta situaţia. Am cerut cu insistenţă să ajung la comandant, însă nu m-a băgat nimeni în seamă. Tăcere totală. Au trecut aşa luni de zile, timp în care m-am reobişnuit cu ideea că o să mor, că preschimbarea pedepsei fusese o simplă minciună, că soarta mea merge implacabil către moarte. Aşadar, urma să fiu executat ca toţi ceilalţi. Gândurile îmi zburau, mereu şi mereu, la momentul când urma să fiu executat cu adevărat.

O OCAZIE RARĂ
Azi
n-am vise şi nici amintiri.
Azi
nu mă gândesc la nimeni
şi nimeni nu se gândeşte la mine.
Nimic din tristeţea şi fericirea lumii
nu-mi aparţine azi.
Nimic din tristeţea şi fericirea mea
nu aparţine lumii.
Azi
nu aştept pe nimeni
şi nu mă aşteaptă nimeni.
Azi
îmi sunt mie însumi de ajuns.
Ce zi potrivită pentru a muri !
Voi mai avea norocul să întâlnesc
O asemenea ocazie ?

Şi a venit ziua de 2 iulie 1986 când s-a ţinut o şedinţă a Consiliului de Stat la care, printre altele, au fost discutate şi cererile de graţiere ale celor condamnaţi la moarte. Toate au fost respinse, cu o singură excepţie, cererea mea. Mi s-a admis, în altă ordine de idei, comutarea. A trebuit să mai treacă însă vreo trei luni de zile până am aflat vestea cea mare. În răstimpul ăsta, am trăit în tensiunea cunoscută. Aşteptam din moment în moment să fiu scos la execuţie. La sfârşitul lui august, într-una din zile, sunt scos din celulă şi luat pe sus de doi gardieni, pe un întuneric beznă. După ce ochii mi s-au obişnuit cu bezna am observat pe culoare rânduri de miliţieni care şedeau cu mâinile la spate. M-am trezit în biroul comandantului unde stăteau alţi miliţieni, tot aşa, cu mâinile la spate. Erau foarte atletici, foarte puternici. M-am gândit că a sosit clipa execuţiei. Lanţurile pe care le aveam erau foarte grele, aveau în jur de 13-14 kilograme, şi când mergeai pe culoare se auzeau zângănind. Cei care mergeau la execuţie apucau să facă doar trei-patru paşi. Pe urmă nu mai auzeai nimic, pentru că li se băga un căluş în gură şi erau luaţi pe sus. Gura li se astupa ca să nu ţipe, să nu facă, adică, urât. În faţa morţii fiecare omul are reacţii imprevizibile, comportamentul lui nu mai poate desigur să fie normal. Aşa că era mai bine să i se pună căluşul şi să fie cărat pe sus. Îl duceau la locul cu pricina, îl legau bine, după care… zbang !! Zărindu-mă, comandantul m-a întrebat ce doresc, cu ce mă poate ajuta. Sigur că atunci m-a cuprins un fel de paralizie. N-am mai fost în stare să spun nimic, am început să mă bâlbâi, crezând că în clipa următoare voi fi luat şi dus, cu căluşul în gură, la poligon pentru a fi împuşcat. N-a fost aşa. Era tot o farsă. Când au văzut cum m-am schimbat la faţă, m-au dus înapoi în celulă. De atunci, de foarte multe ori, m-am reîntâlnit cu plutonul de execuţie, pe care nu uit niciodată să-l „cinstesc” :
PLUTONUL DE EXECUŢIE

Simpatici,
Foarte simpatici băieţii ăştia
Din plutonul de execuţie !
Tocmai mă legaseră la ochi
Şi se pregăteau
Să apese pe trăgaci,
Când a sunat goarna libertăţii.
Au ratat la milimetru
Şansa de a fi ultimul lor împuşcat.
Şi pentru că au rămas
Dintr-odată pe drumuri,
I-am luat,
Pe băieţii din plutonul de execuţie
La mine acasă.
Îi aşez zilnic cu mine la masă.
Ascultăm împreună muzică,
Udăm florile
Şi vorbim despre poezie.
Adevărul e că nu pot trăi fără ei.
Din când în când,
Ca să ne distrăm,
Eu mă aşez cu spatele la zid
Şi ei ţintesc cu gloanţe imaginare
Asupra mea.
Gust cu maximă emoţie momentul !
Băieţii din plutonul de execuţie
Îşi fac cu tragere de inimă datoria.
Doamne, ce ne mai distrăm !
Râdem împreună
Ca smintiţii….

Total transfigurat, m-am aşezat pe obişnuitul pat de fier lângă un anume Bota Iosif. Imediat ce m-am aşezat, am spus că afară se întâmplă ceva, că încep execuţiile. Următorul care a fost chemat a fost chiar Bota Iosif, care a plecat dintre noi definitiv. Începuseră într-adevăr, execuţiile. Au fost scoşi pe rând, unul câte unul, la intervale de aproximativ o săptămână. Toţi cei de acolo au fost executaţi. Acelaşi scenariu, acelaşi tratament, parcă tras la xerox, l-am mai trăit încă o dată, înaintea unei alte execuţii. Vă daţi seama ce clipe am trăit. Nu se intenţiona altceva decât să mă termine psihic. Şi ăsta era un lucru foarte important, pentru că un om sfârşit din punct de vedere psihic nu mai reprezintă nimic, nu mai are nici un fel de putere. E o ruină! Imaginaţi-vă! Pedeapsa cu moartea mi-era comutată de câteva luni de zile şi eu aşteptam din clipă în clipă să fiu împuşcat! Cei care ştiau asta, nu-mi spuneau nimic, distrându-se pe seama nenorocirii mele. Nemaifiind condamnat la moarte, am fost mutat, fireşte, într-o altă celulă, aşteptând ca de aici să plec spre o altă închisoare, pentru a-mi ispăşi detenţia până la capăt. Dar înainte de a părăsi celula condamnaţilor la moarte, am avut o surpriză foarte plăcută. În luminatorul de alături a fost introdus din greşeală Iancu Lucian. După o lungă perioadă, era prima oară când îl vedeam. Cum mă simţeam puţin vinovat de faptul că l-am luat cu mine, eu, condamnatul la moarte, l-am îndemnat să aibă încredere în viitor, să nu-şi piardă speranţele, că lucrurile se vor îndrepta, că va fi bine. Eu disperatul, deznădăjduitul încercam să-i insuflu încredere în viaţă, în viitor. Amară ironie a soartei! N-am apucat să vorbim prea mult pentru că unul dintre plantoane, parcă Mazilu, un ins foarte rău, arestat pentru lovituri cauzatoare de moarte, nu m-a lăsat să mai discut cu Iancu. În nenorocita aia de celulă a condamnaţilor la moarte am trăit un paşte şi un revelion. Tot timpul ăsta m-a întărit, ferindu-mă de prăbuşire şi nebunie, credinţa în Dumnezeu. Probabil că fără această credinţă mi-ar fi fost imposibil să trec peste momente atât de dificile. Cuvintele sunt prea sărace, nu pot exprima simţămintele care m-au încercat în această perioadă. Uneori am sentimentul că lucrurile acelea n-au existat în realitate, ci au făcut parte dintr-un scenariu pe care l-a scris cineva, distribuindu-mi din greşeală tocmai mie rolul principal. Un scenariu cu tonuri gri, cu mult negru, cu suferinţă, cu lipsă de speranţe, cu suflete haine, cu oameni redeveniţi animale, cu promiscuitate morală, un scenariu cu pereţi mucegăiţi, cu frig şi apă rece ca gheaţa, cu lanţuri grele şi strigăte înăbuşite.
Un lucru cutremurător: colocatarii mei vorbeau despre moarte ca despre un lucru normal. Moartea era alături de ei. Ei discutau despre ea ca despre o cunoştinţă. Şi totuşi le era extraordinar de frică de ea. Criminalii cu pricina vorbeau despre moarte asociind-o doar cu victimele lor, nu cu ei. Când li se aducea aminte că vor avea ei înşişi parte de ea, refuzau să creadă, se îngălbeneau de frică, deveneau nişte biete cârpe care se gudurau milostive la picioarele destinului. Dar clipele astea erau puţine. Cel mai adesea ei nu credeau că vor muri. De fapt, ei aveau convingerea că tartorul lor, Ceauşescu, le va reda libertatea, aşa cum o mai făcuse, că vor fi graţiaţi din nou şi din nou pentru a putea comite, pesemne, alte şi alte crime. De data asta nu s-a întâmplat însă aşa. Tăticul Ceauşescu a fost surd la strigătul lor de ajutor. Prin urmare, au fost, unul câte unul, executaţi. În zilele cât m-am aflat, ca să zic aşa, printre cei din fruntea ţării, am susţinut cu tărie abrogarea pedepsei cu moartea. Am plecat de la ideea că nu-i poţi lua unui om ceea ce nu-i poţi da niciodată. Adică viaţa. Sigur, au fost şi sunt criminali odioşi care n-ar merita să trăiască nici măcar o clipă. Dar, vă întreb, ne putem substitui noi lui Dumnezeu?! Putem hotărî noi în locul Lui? A nu se înţelege că sunt pentru o clemenţă faţă de ucigaşi. Dimpotrivă, ei trebuie pedepsiţi în modul cel mai aspru cu putinţă. Totul până la viaţă, însă. În privinţa vieţii, numai El, Creatorul, are dreptul să decidă. Noi, oamenii, suntem în ultimă instanţă nişte biete jucării care, între multele greşeli pe care le facem, e şi cea de a ne crede, din păcate, dumnezei. Mare şi costisitoare greşeală ! Acum am înţeles că fiecare dintre noi suntem datori cu o moarte, care e cu desăvârşire numai a noastră şi nerepetabilă.

NICI MĂCAR MOARTEA

Viaţa asta
Pe care-o trăiesc
A mai fost trăită de altcineva.
Tristeţea asta
Care mă încearcă,
E tristeţea altcuiva parcă.
Sufletul meu se îmbracă uneori
În bucurii
Pe care le-au purtat alţii.
Visele pe care le visez
Au mai fost visate cândva.
Cu vorbele mele
S-a mai vorbit
Înainte de naşterea mea.
Cu sufletul meu
A mai umblat cineva.
Nimic nu e cu desăvârşire
Al meu.
Nici măcar moartea.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: