AMINTIRI DIN PRIMA MEA VIATA – CELULA MORŢII

Cred, fără să greşesc, că de fapt viaţa noastră este o imitaţie a ceea ce ne dorim de fiecare dată de la ea. Mişcarea, culoarea, sentimentele, toate sunt o imitaţie a tot ce ne-a oferit natura.

IMITAŢII

Atunci când vrem
Să imităm lumina,
Ne naştem.
Când vrem să imităm zborul,
Ne îndrăgostim.
Când vrem să imităm pustiul,
Rămânem singuri.
Când vrem să imităm frunza pădurilor,
Îmbătrânim.
Când vrem să imităm pământul,
Murim.

Celula morţii se găsea în cadrul secţiei a 5-a a închisorii Rahova şi era construită simbolic în forma literei „H”, haşul fiind litera din Codul penal care semnifică moartea. Această celulă cu numărul 144 se situa undeva în partea din dreapta a literei haş, era de fapt ultima celulă dinspre ieşire. De întreaga secţie a 5-a răspundea securitatea statului, aici fiind aduşi cei mai reprezentativi opozanţi ai regimului din România, ori criminalii cei mai înspăimântători ai ţării. Prin celula morţii s-au perindat personaje care la vremea respectivă au fost destul de mult mediatizate, inşi care au lăsat dâre groase de spaimă în urma lor, atrăgând prin cruzimea actelor lor repulsia întregii societăţi. Aici a fost „cazat” mai înainte însuşi Rîmaru, cel care a comis nici mai mult nici mai puţin decât şapte crime, terorizând întreg Bucureştiul. Dacă în libertate era nemilos, lipsit cu totul şi cu totul de suflet, în închisoare Rîmaru a avut un comportament deplorabil, regretându-şi în chip lacrimogen faptele, simulând căinţa şi pioşenia. Nu insist foarte mult asupra acestui caz pentru că s-au consumat kilograme de cerneală şi tone de hârtie cu privire la el. Dacă nu mă înşel cumva, americanii au făcut un film al cărui subiect semăna bine de tot cu cazul Rîmaru. Un alt locatar al celula morţii a fost arhitectul Rentea, adevăratul vinovat în arhicunoscutul caz Anca, studenta aceea care a fost luată într-o seară de un taximetrist care, după dispariţia fetei, a avut ghinionul de a găsi în maşina lui lănţişorul ei de aur. De fapt, Anca fusese sechestrată de către acest arhitect Rentea care, cu o cruzime de nedescris, a tăiat-o în bucăţi, „depozitând-o” în propriul frigider. A fost nevoie să treacă aproximativ doi ani şi jumătate pentru ca Rentea să se autodenunţe. În timpul ăsta şoferul fiind condamnat la moarte, părinţii lui decedând de durere şi de suferinţă. În final, ca urmare a depoziţiei lui Rentea, nevinovatul a fost eliberat. Acest Rentea era un tip de statură mijlocie, care nu-ţi spunea mai nimic prin înfăţişare, dar care în realitate avea manifestări paranoice. De multe ori m-am întrebat dacă acel şofer care a fost condamnat pe nedrept s-a mai putut vindeca de traumele căpătate în închisoare. Cine şi cum îi va mai reda lui vreodată ceea ce a pierdut în plan sufletesc în anii petrecuţi în detenţie?!
Alt personaj care a trecut prin celula despre care vorbesc, a fost vestitul Ştefănescu, cel cu vinurile, condamnat şi el la moarte pentru că la nivelul lui reuşise să corupă indivizi cu poziţie importantă în conducerea de partid şi de stat. De fapt, prin această condamnare, Ceauşescu a urmărit să deturneze atenţia opiniei publice, în sensul că, iată, ăsta cu vinurile, asemenea celor cu carnea, distruge ţara şi sabotează economia noastră „înfloritoare”. Părerea mea este că Ştefănescu în nici un caz nu trebuia omorât pentru infracţiunea lui economică. De asta n-am fost şi nu sunt de acord cu existenţa în Codul penal a condamnării la moarte, pentru că, din păcate, au „şansa” de „a beneficia” de pedeapsa capitală şi unii oameni care nu merită această cumplită sentinţă. Ştefănescu, după câte ştiu, a fost executat şi a rămas ca un exemplu în societatea comunistă pentru cei ce îndrăzneau să corupă şi să delapideze statul, unicul şi atotputernicul dispecer al mijloacelor fixe şi financiare din România epocii de aur.
Timp de un an şi jumătate am trăit alături de indivizi, ale căror fapte cu siguranţă vă vor face să vă cutremuraţi. Sigur că ei n-au fost mediatizaţi cum se procedează astăzi cu inşii de teapa lor. Unul din aceştia este Adomnicăi Alexandru, născut la 20 mai 1929, din părinţi necunoscuţi, condamnat pentru infracţiunea de omor calificat şi deosebit de grav. În fapt, acest Adomnicăi Alexandru, un recidivist sadea, îşi petrecuse mai toată viaţa prin închisorile României, pentru diverse infractiuni. Fie pentru furt, fie pentru viol, fie pentru tâlhărie. Ajunsese să comită şi fapta cea mai gravă, adică să omoare. Dar iată cum s-au petrecut lucrurile. Adomnicăi trăia în concubinaj cu o anume femeie, care avea o fetiţă în vârstă de 14 ani. Cum el era cam obsedat sexual şi, în acelaşi timp, puţin alcoolic, această femeie nu l-a mai acceptat într-o bună zi, izgonindu-l din casa ei. El însuşi povestea cum se posta uneori în vecinătatea femeilor care aşteptau la câte-o coadă şi se masturba în văzul lor. Unele, din jenă sau de ruşine, nu reacţionau, altele, dimpotrivă, se repezeau la el, fie scuipându-l, fie înjurându-l sau chiar altoindu-l. Gonit de concubină, într-o primă fază, Adomnicăi şi-a găsit adăpost într-unul din cimitirele Iaşului, fapt pentru care nu i-a fost greu să ajungă la profanarea de morminte. Din cimitir a început să fure flori şi să le vândă în piaţa Iaşului. Dar, după o vreme, a fost izgonit şi din cimitir, unde-şi găsise culcuş într-un cavou. Deprinsese chiar şi o meserie în vremea asta. Zugrăvea apartamente sau casa scărilor prin diferite blocuri. Banii pe care îi lua îi cheltuia pe băutură şi mâncare. Încercând să revină în casa concubinei, a fost refuzat de mai multe ori. Ca urmare a acestui fapt, într-una din zile şi-a propus să se răzbune. Având cheile de la casa cu pricina, într-o dimineaţă pătrunde cu o bară de fier de lungime medie peste cele două femei, respectiv concubina lui şi fata ei, şi, cu lovituri repetate, le izbeşte în cap până le omoară. Pleacă închizând uşa la loc, aruncă fierul într-o gură de canal şi dispare. Se ascunde din nou prin cimitire, dar în circa o lună de zile este depistat de organele de miliţie şi arestat. Niciodată nu şi-a recunoscut vina. Ba, dimpotrivă, spunea că moarta asta a vrut, asta a meritat, iar în privinţa copilului, nici o pagubă, dacă e lăsat liber, el poate să facă foarte mulţi copii. Nu-l interesa nimic. Era un tip care mi s-a întipărit adânc în minte. Îşi smulgea singur părul de pe faţă şi avea dureri groaznice la stomac, se zvârcolea de foarte multe ori, probabil că avea un ulcer şi aştepta de la o zi la alta să perforeze. Dar durerile lui n-aveau nimic, absolut nimic în comun cu durerea îndurată de cele două suflete nevinovate condamnate de el cu cruzime la moarte. La moartea de care lui personal îi era frică. Credea tot timpul că va scăpa, că regimul îi va da drumul. Chiar îşi făcea planuri de viitor, planuri care nu s-au mai realizat niciodată, pentru că, după un an şi ceva, Ceauşescu i-a respins cererea de graţiere. Prin urmare, a fost executat.
Dar să mergem mai departe. Bilăroiu Ştefan, zis Titi, născut la 12 iulie 1933, fiul lui Ion şi Maria, condamnat la moarte pentru infracţiunea de omor deosebit de grav. Un oltean spân, de o ferocitate ieşită din comun. În celula morţii fiind, el s-a imaginat pe sine mort. S-a aşezat adică pe pat asemenea unui cadavru, legat la picioare de către cei de acolo, cu vată în nas şi cu mâinile pe piept, ca să vadă cum îi va sta când o fi să plece în lumea de dincolo. Nu ştiu dacă după execuţie i-a fost dat să aibă imaginea pe care o simulase-n timpul vieţii. Ce făcuse el, de fapt? Făcuse două crime în perioade diferite. Cu circa 15 ani în urmă, lucra ca plutonier în armată. Cum era născut cu o răutate animalică în el la o aplicaţie în poligonul de tragere şi-a descărcat automatul într-un coleg cu care avusese o altercaţie. Ca urmare a acestui fapt, a fost condamnat pentru crimă cu premeditare la 20 de ani de închisoare, fiind eliberat după 14 ani, pentru bună purtare. S-a întors aşadar acasă. Aici, în cadrul familiei, s-a apucat de o nouă meserie, aceea de tâmplar. Dar, în acelaşi timp, s-a apucat şi de băut. Nu oricum, ci vârtos. Ajunsese la stadiul de alcoolemie în aşa hal încât, la 8 luni după întoarcerea din închisoare, într-o fază de rătăcire alcoolică, face o criză de gelozie faţă de nevastă-sa (o femeie amărâtă, care timp de 14 ani a fost nevoită să-i crească singură cei patru copii, doi băieţi şi două fete) şi începe s-o piseze cu băţul până o omoară.
La autopsie, povesteşte el, procurorul ar fi spus că femeia era în aşa hal de bătută încât nici măcar un loc de timbru nu mai era să pui pe ea. Era toată o rană. Vă daţi seama cu câtă cruzime a lovit-o acest animal! În perioada cât am stat împreună, am avut o altercaţie cu el, pentru aplanarea căreia în mod firesc ar fi trebuit să ne batem, numai că cei care erau cu noi au intervenit. Duşmănia şi răutatea din el au fost îndreptate la un moment dat spre mine, probabil din pricina faptului că eu, deşi în celula morţii, reprezentam o altă lume, una în care contau raţiunea, simţămintele, civilizaţia şi respectul faţă de om constituind în lumea asta a mea dimensiuni definitorii. O asemenea brută nu putea decât să urască aşa ceva. Cu toate acestea, lui Titi îi era frică de moarte. Ajunsese să se roage, crezând că Ceauşescu personal se va gândi la el şi-l va ierta, că după executarea celei de-a doua pedepse foarte lungi, se va apuca din nou de meseria de tâmplar. N-a fost aşa, pentru că a fost executat.
Alt personaj era Boda Iosif, zis Nelu. Născut la 3 martie 1950, fiul lui Gheza şi Rozalia, condamnat şi el pentru infracţiunea de omor deosebit de grav. Acest Boda Iosif, ţigan ungur, stabilit în Hunedoara, era căsătorit şi avea două fetiţe. Era angajat şofer la Combinatul din Hunedoara pe o autobasculantă cu care transporta minereu de la centrul de unde se extrăgea către fabrică. Şi fapta lui e legată tot de o femeie, una care locuia în Hunedoara şi cu care el avea o relaţie de concubinaj. Femeia asta era basarabeancă sau cam aşa ceva, fiindcă avea neamuri la Chişinău. Ea trăia din vânzarea produselor pe care le aducea sau le primea de la Chişinău. Sau cumpăra de aici lucruri pe care le revindea mai încolo şi invers. Din asta trăia.
Basarabeanca avea o fată cu care locuia. Concubinajul dintre Boda Iosif şi moldoveancă nu era de lungă durată. Din câte spunea el, această femeie era un pic curviştină, fiind recunoscută ca atare prin părţile locului, ceea ce înseamnă că o frecventau şi alţi bărbaţi. În paralel cu relaţia sa extraconjugală, Boda avea de făcut faţă acasă unor pretenţii exagerate din partea nevesti-sii. Pretenţii vestimentare, nu sexuale. La un moment dat, nevasta i-a ceru să-i cumpere o blană mai acătări şi câteva bijuterii din aur. Pe Boda l-a dus imediat gândul la basarabeancă. Aşa s-a născut ideea crimei. Într-una din zile s-a dus la ea şi, după un contact sexual, a scos şişul şi-a omorât-o. Apoi a împăturit-o într-o folie de plastic şi a urcat-o în basculantă, ducând-o la o groapă în care se deversau resturile ce rămâneau din procesul de ardere în cuptoarele de la Hunedoara. A aruncat-o acolo, descărcând ulterior o basculantă de minereu peste ea. La întoarcerea către fabrică, pentru ca urmele să nu-i fie recunoscute, se gândeşte să schimbe cauciucurile. Şi le schimbă, muncind pentru asta o noapte întreagă. Dar, în zadar. La puţin timp, cadavrul este descoperit de nişte copii care se jucau în zona respectivă.
Urmează cercetările de rigoare şi, cu toate măsurile de precauţie luate, este descoperit şi ucigaşul. Crima a fost deosebit de sadică, cu multiple lovituri date cu cuţitul. S-au găsit la nevastă-sa bijuteriile furate, precum şi două haine şterpelite şi ele de la victimă. Este foarte interesant că el nu şi-a recunoscut niciodată, dar absolut niciodată vina. Nu şi-a recunoscut vina cu toate că povestea cum a fost bătut, cum a fost schingiuit, cum a fost pus în situaţii limită de către organele de cercetare penală.
Cum eu terminasem şi dreptul, el vedea în mine un om de la care poate primi unele sfaturi de specialitate. Boda Iosif este cel căruia m-am destăinuit în momentul în care am fost adus de la acea înscenare din faţa plutonului de execuţie. Tremurându-mi şi vocea şi carnea, i-am spus că afară se întâmplă ceva, sigur se întâmplă ceva, el, căutând să mă liniştească, a zis că nu se întâmplă nimic, ce ar putea să se întâmple! Au fost, de altfel, ultimele lui cuvinte în celulă, pentru că imediat s-a deschis uşa şi-a fost chemat afară fiind condus direct la execuţie.
Un alt portret din galeria criminalilor: Gunter Samuel. Născut la 4 noiembrie 1961, fiul lui Samuel şi Maria, condamnat de asemenea pentru infracţiunea de omor deosebit de grav. Acest Gunter Samuel avea un frate geamăn. Fapta lui, total nejustificată, total de neînţeles, i-a oripilat pe toţi cei care au aflat despre ea. Într-una din seri, pur şi simplu premeditat, în timp ce unul din vecinii de la scara cealaltă a blocului unde locuia se ducea spre casă, un anume colonel de armată, Gunter scoate cuţitul şi îl omoară. După asta îi deschide prohabul, îi taie organele genitale şi i le bagă în gură. Părăseşte cadavrul aruncându-l într-un părculeţ de vis-a-vis. Mortul este găsit a doua zi şi încep cercetările. La scurt timp, este descoperit făptaşul, respectiv Gunter Samuel, de origine germană, un nemernic care a produs multă durere, atât în familia decedatului, cât şi în familia sa. Niciodată cât timp am stat împreună nu a putut să explice care a fost mobilul crimei lui, de ce a făcut-o. A fost executat primind pedeapsa pe care o merita.
Altul este Matei Argentoianu, sau Haralambie Argentoianu, născut la 9 iunie 1947, fiul lui Constantin şi Ioana. Argentoianu era ţigan. Şi el făcuse două crime în două perioade diferite. Din aceeaşi zonă cu Bilăroiu, cu mulţi ani în urmă, circa 18 ani, Argentoianu săvârşise un omor într-o încăierare dintre două grupuri de ţigani. În respectiva bătaie, a scos cuţitul şi l-a înjunghiat pe unul dintre adversari. Drept urmare, a fost condamnat la 20 de ani închisoare, din care a executat 17 ani. Eliberat şi lăsat să meargă acasă, după nici un an, are un nou conflict. De data asta cu vecinul de curte (locuia într-un sat lângă Craiova), vecin care nu era altcineva decât sora lui. Nu stă prea mult pe gânduri, izbind-o mortal cu ciocanul în cap. În consecinţă, este din nou condamnat de data aceasta la moarte şi executat. Insul ăsta încă din anii copilăriei făcuse cunoştinţă cu închisoarea. De fapt, toţi cei amintiţi erau cam în aceeaşi situaţie. Ei ştiau totul despre închisorile româneşti. Toţi tratau puşcăria ca pe propria lor casă. Acolo le era căminul, acolo ştiau că le este patul, acolo erau obişnuiţi să-şi petreacă viaţa. Vreau să spun că pentru ei lumea dinafară nici nu conta. Lumea închisorii era adevăratul lor univers. Puteau număra pe degete zilele trăite în libertate. Visurile şi deziluziile începeau şi se sfârşeau în închisoare. Aceşti oameni îşi creaseră un limbaj propriu, un mod de comportament al lor şi numai al lor. Învăţaseră, dacă vreţi, să trăiască în captivitate. Şi să o facă nu oricum, ci cu o anumită plăcere. În închisoare sunt personaje care au, pentru cei de acolo, aura unor… legende vii. În condiţiile în care sunt ţinuţi câte 50, 60 şi chiar 100 de indivizi într-o celulă, e de înţeles că perversiunile sexuale sunt la ordinea zilei. Obişnuiţii puşcăriilor erau învăţaţi cu mâncarea pe care o primeau. Erau învăţaţi cu mediul de trai şi de viaţa de acolo. Puşcăriaşii se respectă unii pe alţii în funcţie de greutatea pedepsei. Cei cu un număr mare de ani se bucurau de mai mult respect decât ceilalţi. Conta aici şi genul de infracţiune săvârşită. Chiar şi în închisori sunt infractori trataţi cu multă ostilitate de camarazii lor de suferinţă. Aceştia sunt violatorii de copii. Ei sunt pur şi simplu urâţi de marea majoritate a condamnaţilor. Unul care a ajuns din greşeală la puşcărie este numit husăn sau fraier. Cei care ajung la puşcărie cu pedepse foarte mari sunt şmecherii. Bătăuşii poartă numele de smardoi. Hoţii, la rândul lor, au denumiri după furturile pe care le-au comis. Cei care sparg casele se numesc springari. Cei care fură după frânghie se numesc maimuţari. Cei care fură din buzunare se numesc şuţi. Cei care fură găini sau animale sunt numiţi coteţari. Bineînţeles, cei care omoară sunt criminali. Cei care profanează morminte, culcându-se cu cadavrele sunt creofili. Din cele constatate, eu cred că închisorile româneşti nu erau, şi sigur nu sunt nici acum, locuri în care infractorii să se schimbe în bine, dimpotrivă, aici se învaţă noi metode de acţiune, deţinuţii se şcolesc, devenind din răi şi mai răi.
Dar să ne mai oprim asupra unui personaj. Este Gubăuceanu Cristian zis Gubai, născut la 28 ianuarie 1963, fiul lui Ion şi Aurelia, condamnat pentru infracţiunea de omor calificat şi deosebit de grav. Fapta acestui ins era mai mult decât odioasă.
Trăind în mediul rural, într-una din dimineţi, pe motiv că a fost jignit de părinţi şi-a omorât cu un topor şi tatăl şi mama. După asta, intrând în casă, îşi ucide şi bunica. Înapoiat în curte, vede câinele care lătra disperat şi-l omoară şi pe el. Este de-a dreptul îngrozitor numai gândindu-te cum pot fi curmate în doar câteva minute vieţile a trei oameni. De neimaginat, să iei viaţa celor care te-au adus pe lume crescându-te cu dragoste şi curăţenie sufletească ! În altă ordine de idei, ce soartă cumplită, să dai viaţă celui care-ţi va lua propria viaţă ! El, criminalul, zicea că n-a înţeles de ce a făcut aşa ceva şi că nu-şi dă seama de ce în momentul acela nu s-a gândit deloc la ceea ce face. De altfel, luat în nemurărate rânduri de noi, cei de acolo, la întrebări, el nici nu ştia ce să ne răspundă. Merita un astfel de „om” un loc în societate?
Un alt personaj care mi s-a fixat definitiv în memorie, creându-mi un sentiment de repulsie totală, a fost Copaciu Liviu. Un tip din Cluj, condamnat de asemenea pentru omor deosebit de grav. El se lăuda tot timpul cu profesia lui, care nu era alta decât cea de hoţ. Nu ştiu dacă cineva în lumea asta poate să se laude cu asemenea profesie, atâta timp cât pretutindeni pe mapamond furturile sunt sancţionate, şi moral, şi penal. Ştiind că în casa unui pastor catolic se găsesc valori deosebite, Copaciu a încercat de nenumărate ori să spargă casa acestuia. De fiecare dată însă a constatat că înăuntru se găsea o bătrână. Bătrâna, în vârstă de 79 de ani, era mama pastorului. Disperat că nu poate să pătrundă din cauza ei înăuntru, într-una din zile bate la uşă spunând că a venit pentru o revizie a caloriferelor. Lăsat să intre, o loveşte pe bătrână cu un box în zona pieptului, producându-i numeroase leziuni. Nu-i menajează nici faţa, rupându-i maxilarul. Căzută la pământ, este întrebată cu nemiloasă insistenţă unde se găsesc banii şi bijuteriile. Dar bătrâna nu mai era, sărmana, în stare să vorbească. Disperat, Copaciu a tot căutat prin casă, negăsind ce voia. Văzând că victima geme, a legat-o cu cordonul unui casetofon de mâini şi de picioare şi, dacă, am înţeles eu bine, chiar şi de gât. Începând din nou să scotocească, dă, în fine, peste ceea ce dorea şi fuge. Întorşi acasă, fiul cu soţia lui o găsesc pe bătrână în ultimele clipe ale vieţii. Dusă la spital, în câteva ore victima decedează. În acest fel, un hoţ ticălos se transformă în criminal. El este găsit după amprente. Copaciu se credea, ca şi ceilalţi, nevinovat. Spunea că a lovit-o pe bătrână doar s-o anihileze, în nici un caz cu dorinţa de a omorî. Acest infractor trăise mai toată viaţa prin puşcării încă de când exista Periprava şi se înfiinţase Poarta Albă, încă de atunci el făcuse cunoştinţă cu închisorile mari ale ţării. Tot timpul povestea cu nonşalanţă despre infracţiunile pe care le săvârşise de-a lungul anilor. Faptele lui realmente mi-au zdruncinat sufletul. De foarte multe ori – spunea el – spărgând fel de fel de case şi negăsind ceea ce se aştepta să găsească, începea să distrugă. Spărgea bibelouri, spărgea geamuri, tăia canapelele, rupea uşile de la şifoniere sau le cresta cu cuţitul. Distrugea totul fără milă. Nu-i lipsea aproape nimic din palmares acestui răufăcător înrăit: înşelăciune, tâlhărie, jaf şi, în final, crimă. Odată, povestea tot el, un cetăţean stătea într-un restaurant şi-şi bea liniştit paharul. Ei au pus ochii pe el şi în momentul în care respectivul a părăsit restaurantul, au pornit după el atraşi de geanta dolofană pe care acesta o purta cu sine. L-au ajuns din urmă şi i-au pus piedică. În cădere, victima l-a lovit pe Copaciu cu geanta. Enervat, Copaciu a luat geanta şi l-a izbit pe cel de jos cu ea peste gură, în stomac, peste tot, până n-a mai putut. Omul a fost dus la spital. Acolo s-a constatat că în geantă el avea pur şi simplu un microscop. Un microscop care era obiectul muncii lui. În privinţa banilor, ghinionistul nu avusese decât 100 de lei la el. Pentru suta asta plătise el atât de scump, nelipsind mult să-şi piardă chiar viaţa. Altă dată, mai relata Copaciu, au sărit asupra unuia căruia în cădere i s-a spart o sticlă pe care o avea în mână. Ei i-au luat sticla şi cu ea l-au pocnit în faţă, mutilându-i-o efectiv.
Vă imaginaţi ce lucruri groaznice puteau să comită asemenea specimene! Despre libertate, ei nu aveau prea multe lucruri de spus, pentru că mai toată existenţa lor se petrecuse prin puşcării. Răul era modul lor de a fi. Şi slujeau acest rău cu toată puterea lor, fără nici un regret, fără nici o urmă de căinţă. Nu ştiu dacă vă închipuiţi în ce companie am trăit eu în această perioadă şi cât de greu mi-a fost să-mi păstrez demnitatea de om printre astfel de animale. Ce m-a ajutat foarte mult a fost faptul că în aceeaşi celulă se găseau şi două persoane care erau puse chipurile să ne păzească, să nu ne omorâm cumva pe noi înşine sau între noi. Unul din aceştia, Aurel Bencu – despre care am mai amintit, un om cu un suflet mare, şi o calitate deosebită. Condamnat pe nedrept de regimul Ceauşescu, – pentru că vezi domne – a furat „carnea poporului”. De altfel, ţin minte că Gunter Samuel, într-o anume împrejurare, a fost cât p-aci să comită o nouă crimă, chiar acolo, sub ochii noştri. Pus, dacă nu mă înşel, de Argentoianu să-l frecţioneze pe spate, când mâinile i-au ajuns în dreptul gâtului, automat acestea au prins să se încleşteze, să strângă cu putere. Doar intervenţia promptă a celor din jur l-au salvat pe Argentoianu de la moarte. Făcând acest gest, Gunter Samuel nu ştia că îşi grăbeşte sfârşitul. Nu a mai durat decât o singură zi şi a fost scos la execuţie. Deci se pare că ucigaşii se nasc cu gena de criminali. E nevoie doar de nişte condiţii favorizante pentru ca ei să se manifeste ca atare. Cel puţin aşa îmi explic eu de ce apar astfel de elemente în societate, însângerând inimi nevinovate, curmând vieţi asupra cărora doar bunul Dumnezeu are dreptul de a hotărî.
Cam atât despre aceste sinistre personaje. Sunt, am fost şi voi fi dezolat de faptul că o societate, indiferent de unde şi cum s-ar chema ea, conţine şi asemenea elemente declasate. Dar, cum spunea cineva, dacă n-ar exista răul, n-ar exista binele, dacă n-ar exista urâtul, n-ar exista frumosul, şi aşa mai departe. Aşa ne e dat nouă oamenilor, să nu fie întotdeauna aşa cum am vrea noi. Dimpotrivă cu fericirea ne însoţesc pretutindeni suferinţa şi amărăciunea. Urâtul şi frumosul sunt mereu alături de noi. Toate aparţin acestei lumi care, bună sau rea, într-o însemnată măsură a noastră, ne aparţine.
Cred că toţi aceşti indivizi, cu fapte de-a dreptul abominabile, aceşti monştri cu chip de om, mor la fel ca noi toţi.
SĂ ÎNVĂŢĂM SĂ MURIM

Putem să fim
Cei mai frumoşi oameni din lume.
Putem să avem parte de fericire.
Putem să ne întoarcem de pe drumurile
Pe care eram plecaţi.
Putem să încăpem
Înăuntrul aceleiaşi singurătăţi.
Putem să credem
În zborul păsărilor.
Putem să ţinem în loc
Primăvara.
Putem să învăţăm
Să murim.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: