AMINTIRI DIN PRIMA MEA VIATA – LUMINI ÎN NOAPTE

Personajele perindate prin viaţa mea, prin interiorul sufletului meu în celula morţii, mi-au dat o deznădejde totală. Pe de o parte, trăiam o luptă continuă cu mine însumi, pe de altă parte eram profund dezolat, de ceea ce se întâmplă. Ceea ce mi-a dat putere şi m-a întărit extraordinar de mult a fost gândul că m-am rupt definitiv de comunism şi de epoca lui Ceauşescu. Eram, cu alte cuvinte, în opoziţie faţă de regimul în care trăiam, chit că puterea mea era mai mult decât neglijabilă în raport cu puterea exponenţilor lui. Cu toate acestea, nu ezit am să-mi continui lupta. Era foarte greu, pentru că aveam zilnic de îndurat cazne inimaginabile. Sentimentul claustrării se accentua de la o zi la alta. De fapt, care om n-ar avea un asemenea sentiment, trăind în condiţiile în care trăiam eu?! Plus de asta, pe toată durata închisorii am avut lumina aprinsă, deci o altă boală de care te puteai îmbolnăvi era fotofobia. În puşcărie, aşa cum am mai spus, singurul argument cu care m-am impus în faţa oamenilor din preajma mea a fost cuvântul. Cu această armă căutam să penetrez către lumea de afară, prin zidul extraordinar de puternic al securităţii care ne ţinea în captivitate. Din aproape în aproape, am reuşit prima străpungere prin intermediul unor mesaje încredinţate celor care părăseau închisoarea. Aceste mesaje erau vădit, anticomuniste, îndreptate în mod expres împotriva lui Ceauşescu şi a familiei lui. Primul care m-a ajutat în acest sens – lucru pentru care l-am rugat zile, nopţi, săptămâni în şir – a fost Ion Itu, ziaristul de care vorbeam şi care, la puţin timp după ieşirea din închisoare, a căutat-o pe mama mea şi i-a relatat despre mine. O a doua penetrare din închisoare a fost realizată chiar în celula morţii. Sigur, riscul era imens. Deşi aşteptam să fiu omorât, am îndrăznit totuşi să scot o scrisoare afară, o scrisoare scrisă cu un vârf de creion pe care-l primisem de la unul din cei care ne păzeau şi cu care de altfel am şi trimis respectiva scrisoare afară. Scrisesem pe un colţ de ziar cu litere foarte mici, o întreagă epistolă pe care persoana în cauză, atunci când a avut vorbitor, a transmis-o afară, astfel încât mesajul a ajuns la mama mea şi de la ea mai departe, dincolo de graniţele ţării. Cele scrise acolo se refereau la persoana mea, la situaţia în care mă aflam şi, nu în ultimul rând, la sistemul politic al României, la dezastrul ei economic şi social. Este bine ştiut faptul că, în conformitate cu Codul penal, condamnarea la moarte atrăgea după sine confiscarea totală a averii celui condamnat. Eu am fost un tip, ca să spun aşa, destul de gospodar, care mă aranjasem bine, cumpărasem casă, maşină, îmi creasem un confort material demn de invidiat. Avem tot felul de aparate pe care le adusesem de-afară şi o grămadă de lucruri destul de scumpe. Mi-au fost confiscate toate, absolut toate, eu rămânând aşa cum m-a lăsat Dumnezeu. În perioada aceasta, bineînţeles că n-am avut nici o legătură cu familia. Acesteia urma să i se comunice data executării sentinţei şi cam atât. Eram, cum s-ar spune, scos din societate. Lumea nu mai exista pentru unul, ca mine. Gardienii se comportau ca atare cu noi, ne tratau ca pe nişte nimeni, ca pe nişte biete obiecte fără nici un fel de valoare. Numai după comutare, asta însemnând un an şi jumătate, am avut primul contact cu familia. Eram deja la închisoarea din Aiud când s-a întâmplat acestă minune. Cu riscul de a mă repeta, subliniez că am trăit în penitenciar într-o atmosferă de cumplită teroare. Gardienii care ne păzeau erau nişte tipi total dezumanizaţi, nişte indivizi care, făcând puşcărie odată cu noi, pentru că jumătate din viaţă şi-o trăiau în puşcărie, n-aveau bucurie mai mare decât să-i vadă pe adevăraţii puşcăriaşi chinuindu-se. După 1989, a apărut acel serial la televiziune, „Memorialul durerii”. Totdeauna m-am întrebat de ce oare el nu merge mai departe de anii ’60, întrucât şi securitatea, şi penitenciarele şi-au continuat activitatea până în ’89, dacă nu şi mai încoace. Probabil că tocmai în asta ar consta riscu. Cei care au fost cândva comandanţi de penitenciar sunt bine mersi şi acum, securitatea la fel, lucrează în bună măsură şi acum. De ce să vorbim mereu de morţi când mulţi, încă mulţi dintre cei vinovaţi sunt în preajma noastră cât se poate de vii? Oameni care în regimul trecut au făcut extraordinar de mult rău ne ţin astăzi lecţii de democraţie. Unii se scuză spunând că ei doar au executat, vinovaţi fiind cei care dădeau ordine. În închisoare nu eram privaţi numai de libertate. Eram privaţi de existenţa noastră ca oameni, eram privaţi de dreptul de a citi, de dreptul de a scrie, de dreptul de a comunica, de a avea un nume şi o identitate. Din oameni cu o anumită pregătire, devenisem nişte animale la mâna oricărui sergent major care ne privea de parcă am fi fost ultimele otrepe, ultimele scursuri ale societăţii. Noi nu mai reprezentam nimic, noi trebuia să fim trimişi la lada cu gunoi. Numai că ulterior s-a dovedit că nu este deloc aşa. Din păcate, repet, torţionarii continuă să-şi desfăşoare activitatea. Ar fi trebuit să aibă bunul simţ de a se retrage, apucându-se de altceva. Se pare că, dimpotrivă, ei au crescut în grade şi au devenit cei care la ora asta ne dau lecţii de democraţie. Niciodată n-am spus că nu aş fi de acord cu existenţa închisorilor. Numai că deţinuţii nu pot fi trataţi cu toţii la fel. Cum să stea un criminal odios alături de unul care, într-un moment de ghinion cumplit al vieţii lui, a făcut un accident de maşină? Se pare că în cazul nostru, şi eu ştiu sigur asta, excesul de zel al comandanţilor de închisori, al securităţii care stătea în umbră şi dirija totul, a ajuns la paroxism şi, culmea culmilor, nu le cerea Ceauşescu asta, nu venea el să le spună: comportaţi-vă ca nişte barbari cu ăsta sau cu ăla. Ei făceau din plăcere ceea ce făceau. Aveau bucuria drăcească de a băga în permanenţă frica în noi. De fapt, ei nici nu gândeau. La ce bun faţă de nişte „canalii” care nu meritau o picătură de milă?! Mai toţi cei care m-au cunoscut obişnuiau să mă-ntrebe: de ce ai făcut asta când ţie personal îţi mergea atât de bine! Acum i-aş întreba eu pe toţi aceştia: oare de ce pe 22 decembrie tinerii au ieşit pe stradă? Dacă ei nu ştiu, probabil c-ar trebui să le spun tot eu. Ei, tinerii, i-au văzut pe părinţii lor că n-au curaj, că trăiesc de la o zi la alta tot mai prost, şi, de aceea, cu riscul vieţii, au pornit să dărâme doar cu piepturile goale o dictatură înarmată până-n dinţi. Ce, nu le stătea acestor tineri mai bine vii decât morţi? Ce le-a venit unora dintre ei să-şi asume jertfa supremă !?!
Revin la perioada celulei morţii şi spun că eu am văzut atunci cum se manifestă cu adevărat şacalismul în rândul oamenilor. Fiecare dintre noi avea în celulă o aşa-numită traistă, o traistă pe care ne-o confecţionasem noi sau o primeam, un fel de sac, cum aveau marinarii înainte, e drept, un sac rudimentar, în care ne ţineam prosopul, o bluză pe care o purtam pe dedesubt şi nu mai ştiu ce altceva. Cu groază am constatat cum oameni care au trăit timp de un an, un an şi jumătate împreună, la numai un sfert de oră, douăzeci de minute de la plecarea unuia spre locul de execuţie, săreau pe bocceluţa lui şi o împărţeau între ei. Atunci am avut în faţă imaginea devorării şacalilor între ei. Când unul e rănit, ceilalţi se reped să-l sfârtece. Sentimentul acesta l-am avut în momentele alea de groază. Deci fostul lor tovarăş de suferinţă era plecat, se ducea pe ultimul drum, era omorât, şi ei nu aşteptau să treacă macar câteva zile că şi săreau să împartă nimicurile din traista defunctului. Umilinţa la care eram supuşi în celula morţii, şi nu numai, era pur şi simplu groaznică. Groaznică şi insuportabilă. Revin asupra mâncării, asupra lăturilor cărora li se spunea mâncare. În celulă cereau o porţie în plus. Să-şi umple burta, minţindu-şi în felul acesta foamea apăsătoare.
Sfârşitul infernului sau începutul altui infern a fost, deci, la un an şi jumătate, când după întreaga serie de execuţii, am fost scos din celulă. Am crezut că mi-a venit şi mie rândul. Se încheia etapa terorii morţii !
ÎNAINTE DE ULTIMA VIAŢĂ

La întâia mea plecare
Spre moarte
Cel mai mult şi mai mult
Mi-a fost dor de primăverile
Pe care urma să nu le mai văd
Niciodată.
Când am murit a doua oară
Mi-a fost dor
De amintirile
Din prima mea viaţă.
Nu mă puteam împăca cu ideea
Singurătăţii lor nemeritate
Va veni o zi
În care mi se va termina
Şi ultima viaţă
Şi n-am să ştiu
Dacă mi-am trăit până la capăt
Primăverile,
Sau măcar amintirile.
De data asta însă mi s-a spus să-mi iau şi bagajul, ceea ce era un indiciu că nu mă vor împuşca. M-am gândit că e vorba de vreo altă farsă a lor. După o oră de aşteptat în locul de aerisire, mi s-a spus că o să plec în altă parte. Lucrul extraordinar care mi s-a întâmplat atunci a fost faptul că mi-au fost scoase lanţurile de la mâini. Deci după un an şi jumătate mi s-au eliberat mâinile. Senzaţia a fost fantastică. După un an şi jumătate, timp în care am folosit două mâini drept una singură, simţeam că am ceva în plus, ceva care mă încurca atunci când mă mişc şi mănânc. A trebuit să treacă o perioadă destul de lungă ca să îmi dispară această impresie. Din cauza lanţurilor, mâinile mi se subţiaseră la încheieturi. Mi s-a făcut din nou controlul de rigoare, desigur nu medical, şi am fost încărcat în cursa pentru gară. La gară am fost suit într-un vagon în care eram complet izolat. Printre gratii am putut să văd alţi deţinuţi pe care i-am întrebat încotro ne va duce trenul respectiv. Ei mi-au spus că trenul va face un fel de circuit ajungând la Aiud, apoi la Gherla. Erau în vagoanele lui „marfa”, „coletele” pentru închisorile din toată ţara. La vremea respectivă, se purta termenul de staţiuni balneoclimaterice al Ministerului de Interne. Abia atunci, plecând de acolo am realizat faptul că sunt comutat, lucru de care, de altfel, n-am fost anunţat în mod direct de către cineva. Nu mi-a citit nimeni în mod direct sentinţa de comutare. Şi nici nu mi-a dat cineva să semnez un act în urma căruia am fost comutat. Am sosit noaptea la Aiud. Din nou aceeaşi atmosferă apăsătoare, cu pâlcuri de miliţieni şi haite de câini.
Era prin august 1986. Ne aflam deci în luna din an când sunt cele mai multe stele pe cer. Băieţii de vârsta mea poate îşi sărutau iubitele la ora aceea, plimbându-se împreună sub infinitatea de stele pe aleile parcurilor, pe ţărmul mării sau în preajma unei cabane de munte. Eu călătoream singur şi uitat de lume între două închisori, bucuros că am văzut din nou stelele, că luna e la locul ei pe cer, că pământul respiră atât de ademenitor în noapte învăluindu-ne şi pe noi, amărâţii din tren, cu respiraţia lui. Închisoarea Aiud este o închisoare veche, construită în perioada împărătesei Maria Tereza. De aceea şi are o clădire în formă de M şi alta în formă de T. Eu am fost băgat în T-eu, într-o celulă la parter, în partea dreaptă, dinspre intrare. Tot parterul era ocupat cu deţinuţi politici. O perioadă de timp a existat o apropiere între ei, în sensul că au fost lăsaţi să ia legătura unii cu alţii. Peste gratiile de la geamul celulelor erau puse nişte zăbrele din fier prin care nu puteai vedea afară. Pătrundeau înăuntru doar mici şuviţe de lumină. Becul din tavan ardea continuu. Celulele, erau concepute pentru două persoane, dar în ele stăteam şase inşi. Erau paturi suprapuse, trei pe-o parte şi trei pe alta. În prima celulă în care am stat, am făcut cunoştinţă cu un economist, un anume domn Stoica din Bucureşti, Stoica Octavian, cu care am schimbat impresii despre viaţa mea, despre zilele din perioada condamnării la moarte şi infernul de după. A fost un om cu care m-am înţeles foarte bine, el a priceput repede ce vreau eu de fapt. Am stat împreună cam o lună, o lună şi ceva – era perioada de epurare în închisoarea Aiud. Oameni de o deosebită valoare. Printre ei, avocaţi, profesori, ingineri, erau şi oameni cu studii medii printre cei ce îndrăzniseră să se ridice împotriva regimului. Am cunoscut multiple caractere, am luat contact cu fapte şi întâmplări care mi-au creat un nou orizont, despre multe din lucrurile aflate nu ştiam cine ştie ce, despre altele auzisem de la „Europa Liberă”. Erau oameni care trăiau în închisoare de foarte mulţi ani, de mult mai mulţi ani în comparaţie cu mine. Oamenii aceştia trăiau o zguduitoare dramă. Era drama vieţii lor. Şi trebuiau să-şi ducă până la capăt crucea. Era o naivitate să crezi că securitatea le va da drumul mai înainte de termenul hotărât de instanţă. Dintre cei pe care i-am întâlnit aici ar trebui menţionaţi oameni cum a fost profesorul de filozofie Borbei Ierno, care ulterior a ajuns deputat din partea UDMR-ului în Parlamentul României, în primul Parlament al României. Un om de o deosebită cultură. Era condamnat la şapte ani de închisoare pentru simplul motiv că a vrut să scoată o revistă în care să scrie despre răul din societatea comunistă. El era, ca să spun aşa, în complicitate cu un inginer, un anume Buzaş. Altă personalitate deosebit de marcantă era Iancu Marin, care înainte fusese ofiţer de miliţie în escorta lui Ceauşescu. A vrut să scrie o scrisoare la „Europa Liberă”, a fost interceptat şi pedepsit cu şapte ani şi jumătate de închisoare. După Revoluţie s-a reintegrat în Poliţia română, are gradul de colonel. Alt personaj deosebit a fost un domn Năstăsescu, fost secretar de partid în una din întreprinderile ieşene. Într-o dimineaţă a venit la Bucureşti s-a urcat pe o schelă în dreptul Băncii Naţionale, începând să strige de acolo, de sus, slogane împotriva lui Ceauşescu, aruncând totodată şi fluturaşi pe aceeaşi temă. A fost luat şi arestat, alegându-se cu ani grei de puşcărie. Peste 7, dacă mi-aduc bine aminte. Un altul, Bugan, om de condiţie medie, de fel din Brăila, şi-a decupat fundul maşinii şi-a împrăştiat astfel prin oraş fluturaşi împotriva lui Ceauşescu. Mai era acolo un domn Filip din Cluj care scrisese de foarte multe ori pamflete la adresa lui Ceauşescu. Aici am făcut cunoştinţă cu cazul celor trei băieţi din Prahova care aruncaseră în aer operele lui Ceauşescu. În urma exploziei a fost arestat un sat întreg cu copii, ca să poată să-i găsească pe ei. Vă daţi seama unde se ajunsese! Un alt caz, cel al inginerului Olteanu, care înfiinţase un fel de partid, Partidul Solidaritatea sau Partidul Social-Democrat din România. În timpul unei şedinţe, a fost arestat. A stat ani mulţi în închisoare. Între ei au fost şi unii care erau puşi să ne tragă de limbă, ăştia erau chemaţi în permanenţă la raport de către securiştii închisorii. Turnătorii lansau fel de fel de zvonuri, ca să vadă cum gândim noi în legătură cu un eveniment sau altul. Umilinţa nu s-a diminuat cu nimic în această perioadă. Cei din conducerea închisorii ne batjocoreau cu aceeaşi imensă plăcere. Şi totuşi am întâlnit şi oameni de treabă printre gardienii care ne păzeau, oameni care conştientizau faptul că noi nu suntem nişte răufăcători ai societăţii, ci, dimpotrivă, voiam binele ei, sacrificându-ne în acest sens libertatea şi chiar viaţa. Ce-i drept, aceştia au fost foarte puţini şi faţă de ei nu pot să am decât respect şi gânduri de recunoştinţă. Dacă i-aş revedea, le-aş strânge mâna şi le-aş mulţumi că s-au purtat ca nişte oameni cu noi. Nu zic că ne-au făcut ceva în plus, doar atât : s-au purtat ca nişte oameni cu noi.
Câinoşenia celorlalţi mergea până acolo încât de cele mai multe ori, nu aveam voie să mergem nici până la dentist fără lanţuri. Dentistul era foarte aproape de noi, maximum 30-40 de metri de la ieşirea din celulă. Pe această scurtă, distanţă ne puneau lanţuri la picioare, deşi ne deplasam în interiorul închisorii. De ce asta? Pur şi simplu pentru a ne simţi umiliţi. Medicul stomatolog era o femeie şi cum noi eram oameni cu şcoală, cu educaţie adică, vă imaginaţi cum ne simţeam în lanţuri în faţa ei. În mod intenţionat ni se puneau cătuşe la mâini şi lanţuri la picioare, ca să ne înjosească în faţa acelei femei care, de fapt, înţelegea foarte bine cine suntem şi ce am făcut noi, ce persoane am fost înainte şi pentru care motiv am fost aduşi acolo. Cum mâncarea era proastă, reclamam în continuu acest fapt mai marilor închisorii. Ce nu ni se permitea absolut deloc era să deţinem ceva de scris, hârtie sau altceva. În această perioadă ni s-a dat voie să ne facem abonamente la ziare, să citim presa care nu putea fi decât comunistă. Am văzut la Aiud şi o dramă mai puţin obişnuită. Un ins, ungur fiind, născut într-un sat în care lumea vorbea numai ungureşte, a fost arestat pentru o faptă politică. Cum prietena i-a fost complice, au fost arestaţi amândoi. Erau aşa de buni prieteni încât, eliberată, fiind, ea s-a căsătorit cu el în închisoare. Acest Barabaş – parcă aşa îl chema – a aruncat nişte manifeste anti-comuniste şi anti-ceauşiste de pe bicicletă. În momentul sosirii în închisoare nu ştia o boabă româneşte. Făcuse şi şcoala generală şi liceul în satul lui de unguri şi plecase să lucreze undeva în Covasna, tot printre unguri. În ce constă drama lui! Din închisoare nu aveai voie să scrii acasă decât în limba română, iar el nu ştia s-o facă. La fel şi la vorbitor. De câte ori avea vorbitor cu cei de acasă, nu i se permitea să vorbească în ungureşte, ci în româneşte, dar nefericitul nu ştia, din păcate, limba noastră. Aşa că întâlnirile lui cu cei din familie păreau secvenţe dintr-un film mut. Vă daţi seama că în toată perioada închisorii, el a trăit o dramă continuă. Drama celor care n-au posibilitatea de a comunica în vreun fel cu cei de acasă.
Primul vorbitor pe care l-am avut eu a fost după o lună şi jumătate. Mama a sosit dimineaţă la ora 5 şi jumătate la porţile închisorii, dar eu am fost scos la vorbitor tocmai seara, la ora 21,30. Vă puteţi imagina ce înseamnă pentru o mamă, care n-a ştiut absolut nimic de copilul ei timp de un an şi jumătate, o asemenea aşteptare ! Dar cui i-a păsat de sufletul ei măcinat de durere ? I-au prelungit chinul cât au putut de mult. Ce ar fi fost să-i fi dat voie la vorbitor imediat ? Nu eram plecat nicăieri din închisoare, eram în celulă şi de acolo până la vorbitor aş fi ajuns în două minute.
În toată această perioadă au fost în închisoarea din Aiud şi Iancu Lucian şi Mateescu. În această închisoare am avut totuşi posibilitatea de a ne împărtăşi ideile, mai toate exprimând opoziţia noastră indiscutabilă faţă de regimul comunist. Fiecare cuvânt, fiecare lucru pe care-l spuneam era îndreptat împotriva comunismului. Sigur, asta nu avea cum să fie pe placul conducerii închisorii. Atunci ei căutau să ne dezbine, să ne transforme pe cât posibil viaţa în calvar. Dar faptul că puteam vorbi unul cu altul ne făcea mai uşoară povara detenţiei. Unul din cei cu care m-am înţeles bine şi care, eliberându-se, a luat imediat legătura cu maică-mea a fost acel inginer Olteanu, din Arad. Cum am aflat mai târziu, pentru a sta de vorbă fără a fi urmăriţi, s-au ascuns în WC-ul unei instituţii. La Aiud l-am cunoscut şi pe Dumitru Iuga, actualul lider al Sindicatului din Radioteleviziunea Română. El, ca şi ceilalţi, avea o ură făţişă faţă de regim şi, dacă-mi aduc bine aminte, el a fost cel care a vrut să iniţieze formarea unui nou guvern. A fost condamnat la 7 ani şi jumătate închisoare, pe care de altfel i-a şi executat. Nimic n-a fost uşor şi nimic nu era la voia întâmplării. Aveam dreptul să vedem familia o dată la 6 luni, de fapt o singură persoană din familie. În acelaşi interval de timp, ne era îngăduit să scriem numai două cărţi poştale. Cantitatea maximă de alimente pe care o puteam primi era de 5 kilograme. Vreau să vă spun că peste această cantitate nu puteam primi sub nici un motiv nici măcar un ac sau un măr. Ori o portocală sau o pâine care ar fi însemnat mult în acea perioadă. La muncă nu am fost scos niciodată şi în permanenţă aveam probleme cu unul din gardienii de pe hol care nu ne lăsa nici să dormim, nici să stăm întinşi pe pat, tot timpul ne şicana spunându-ne că nu e bine să stăm aşa cum vedea el că stăm. Revenind la primul vorbitor pe care l-am avut, deşi ar fi trebuit să dureze zece minute, el s-a încheiat după numai 3 minute jumătate, la capătul unui scurt schimb de impresii în care mama m-a întrebat cum mă simt cu sănătatea, iar eu i-am spus că nu mă simt foarte bine, că sunt foarte ostenit fizic. Personal am avut un şoc: mama era total schimbată faţă de cum o ştiam eu. Albise, încărunţise total şi părea foarte îmbătrânită. Se vedea suferinţa pe chipul ei. Neţinând cont de indicaţiile stricte pe care le primise din partea conducerii închisorii, acelea de a nu vorbi mult, mama mi-a dat o informaţie foarte preţioasă, care a fost mai mult decât vitală pentru mine, şi anume ca să stau liniştit şi să nu cumva să fac compromisuri pentru că o lume întreagă luptă pentru noi şi vrea să ne scoată afară din închisoare, cazul nostru fiind deja de notorietate internaţională. Imediat au sărit gardienii pe noi, întrerupându-ne dialogul. Informaţia primită a fost ca aerul pentru mine. Din acel moment tăria mea a crescut. Ştiam de acum că nota mea de plată faţă de Ceauşescu era deschisă. Am căutat să nu fac nici un compromis. Oricât încercau ei să mă umilească, îmi spuneam că trebuie să rezist. De cele mai multe ori umilinţele nu mă mai atingeau. Începusem să mă imunizez. Cum în cadrul securităţii era o schimbare de generaţii, graţie acestui fapt s-a întâmplat să beneficiem de o scurtă perioadă mai relaxantă. Şeful securităţii din cadrul închisorii, care răspundea în mod direct de noi, era un anume locotenent-colonel Lazăr. El era la originea relaxării cu pricina, mai avea câteva luni până la ieşirea la pensie şi o lăsase, ca să zic aşa, mai moale. Locţiitorul lui, căpitanul Negrilă, în primă fază nu a făcut decât să accepte ordinele superiorului, ca imediat după ieşirea lui Lazăr la pensie să recupereze, reinstaurând, încetul cu încetul, regimul de izolare. Vacanţa noastră luase sfârşit. De ce vacanţă? Pentru că fusese altfel decât mai înainte şi după. Oameni pe care îi unea aceeaşi suferinţă avuseseră şansa să stea oarecum lejer de vorbă, de a-şi împărtăşi unii altora experienţa de viaţă şi gândurile, de a-şi da reciproc putere şi încredere, de a spera împreună într-un viitor care să se numească LIBERTATE.
Aici am învăţat CE E LIBERTATEA

Într-o închisoare
m-am vindecat
de durerile cărnii.
N-am mai auzit ţărâna
şuierându-mi prin oase.
Ca de aer mi s-a făcut trupul.
Am trecut
Fără oprelişte
De pereţii groşi
Ce mă despărţeau de lume.
M-am pomenit plutind
Aproape de stele.
Nimic nu-mi stătea în cale.
Nimic nu mă putea opri,
Din zborul meu
Frumos şi miraculos,
Ca o naştere.
Acolo am învăţat
Ce este libertatea.
Atunci am înţeles că nimeni
Nu mă poate pune vreodată
În lanţuri !

Izolarea s-a realizat treptat, mutându-ne azi într-o celulă, mâine în alta şi tot aşa în continuare. Din când în când, eram scoşi la câte o emisiune la televizor. Erau gardieni de treabă care ne lăsau să vorbim între noi, dar erau alţii care urmăreau ca nu cumva să schimbăm vreo vorbă, să nu cumva să ne uităm înapoi, ne îmboldeau: „De ce te uiţi?; Cum te uiţi?; Iarăşi ai vorbit!; Te spun! Te raportez!; Îţi fac nu ştiu ce şi nu ştiu cum!” În perioada asta mi s-a făcut, la sesizarea unui gardian, un control. Am fost găsit cu un vârf de creion moştenit de la alţii care stătuseră mai înainte în aceeaşi celulă. Urmare a acestei „infracţiuni” mi s-a făcut un raport şi am fost trecut la izolator, unde am stat 10 zile. Izolatorul era o celulă care avea 2 metri pe 3 metri, înaltă, foarte înaltă, circa 4 metri, cu patul prins de perete, de fapt nişte scânduri prinse pe perete care coborau la o anume oră, cu un fel de tinetă, aceasta din urmă fiind o căldare de lemn în care să-ţi faci, ca omul, nevoile. Aerisire nu exista. Nu mai spun că aveam şi mâinile şi picioarele înlănţuite. Timp de 10 zile cât am stat acolo, gardianul a venit şi s-a uitat pe vizetă ca nu cumva să te aşezi. Totul era de ciment, chiar dacă ai fi vrut să te aşezi, aveai şansa să te îmbolnăveşti foarte repede. Cele zece zile au fost infernale. Au trecut foarte, foarte greu. N-ai nici o legătură cu exteriorul, nu stăteai de vorbă cu absolut nimeni, era un fel de recluziune totală. De mâncat nu ţi se dădea decât la două zile o dată… O zi aveai, o zi n-aveai dreptul să mănânci. Numai spun că, la sosirea acolo, ţi se luau hainele tale pe care le păstrai cât de cât curate, fiind obligat să îmbraci nişte haine zdrenţuite, pline de rapăn, pe care le purtaseră nenumăraţi alţi înaintea ta. Te puteai alege cu fel de fel de boli îmbrăcându-le. În picioare îţi dădeau nişte cipici fără tălpi. Şi ca să-şi bată joc până la capăt de tine, după ce că aveai lanţuri la mâini şi la picioare, aruncau şi cu apă pe jos ca nu cumva să te poţi aşeza. Numai spun că aruncându-ţi cu apă pe jos, picioarele îţi erau tot timpul ude. Din pricina umezelii, mi se descuamaseră. Nu ştiam atunci că aveam să mă întorc în acea celulă fără fereastră, un fel de magazie, şi că voi sta singur, acolo, timp de 2 ani. A fost un adevărat calvar, infernul pe pământ. Am înţeles după o vreme că eram supuşi la asemenea cazne pentru că le era teamă de noi. În acest timp, însă, am aflat ulterior, se ducea o luptă continuă între organizaţiile internaţionale pentru apărarea drepturilor omului şi Ceauşescu, căruia i se cerea pe toate căile posibile să fim eliberaţi, să ni se dea drumul. Au fost nenumărate demonstraţii în lume, dar Ceauşescu a rămas insensibil. N-a scăpat o capitală europeană şi chiar americană, la Washington şi la New York, în faţa ONU, în care să nu se facă demonstraţii pentru noi, pentru mine, pentru Iancu, pentru Mateescu, pentru eliberarea noastră. S-au organizat colecte internaţionale pentru a se strânge bani, pentru că pe Ceauşescu se pare că tot banii îl impresionau cel mai mult. La un moment dat, când s-a discutat problema clauzei naţiunii celei mai favorizate, vorbesc de anii ’87, Reagan a condiţionat acordarea clauzei de eliberarea noastră, eu fiind primul pe o listă de 7 persoane din care mai făceau parte Doina Cornea, Mircea Dinescu şi Dumitru Mazilu. Într-un final, se strânseseră fonduri de circa 500.000 de dolari, plata răscumpărării libertăţii noastre. Nu mai spun că am primit pe adresa închisorii, din partea acestei organizaţii internaţionale a drepturilor omului Amnesty International şi a altor organizaţii mii şi zeci de mii de scrisori, în care ni se spunea să ne menţinem curajul. Expediate la închisoare, scrisorile respective ajungeau, bineînţeles, pe mâinile securiştilor şi ale conducerii închisorii. Primeam, de asemenea, pachete care nu ajungeau niciodată la noi. Cum se înăsprise regimul de izolare, nu se grăbea să ne anunţe nimeni că am primit pachete şi scrisori. Perioada următoare, la 6 luni după asta, am avut al doilea vorbitor, ocazie cu care i-am spus mamei că sunt foarte bolnav. La două săptămâni vestea aceasta s-a internaţionalizat, astfel că am fost transferaţi la spitalul Jilava pentru a ne trata sănătatea. Am stat aici o lună de zile. În luna aceasta mi s-a aplicat acelaşi regim de izolare. Nu spun cât am făcut pe drum de la Aiud la Jilava. Trei zile şi jumătate. Trei zile şi jumatate în care am trecut prin Baia Mare, Satu Mare, Arad, Timişoara, Caransebeş, deci am ocolit toată ţara ca în final să ajungem la Bucureşti. Vă daţi seama ce înseamnă atâtea zile într-o celulă de 0,40 metri pătraţi pe un scaun, ca pe capacul unui WC, căci asta însemnă o celulă în dubă, şi să mai ai şi lanţuri la mâini şi la picioare! Ca să nu mai vorbesc de mâncare. Dorinţa libertăţii în aceste trei zile şi jumătate m-a chinuit groaznic, mai cu seamă că prin nişte foarte mici fante reuşeam să văd, ca pe o iluzie albă, orizontul. Timp de 6 luni de zile nu-l mai zărisem. Atunci am reuşit să revăd, în locurile prin care am trecut, munţii, am văzut o casă, am văzut oameni mişcându-se liberi. Mă mistuia dorinţa să fiu alături de ei şi să-i simt, deşi poate că unii nu ar fi meritat lucrul ăsta.
Atunci am văzut cupluri de îndrăgostiţi prin gările prin care ne tot opream, cu toate că eram foarte departe. Într-o gară am zăbovit mult de tot, o zi şi ceva am stat acolo. Se chema Mărgineni gara aceea. Adus în fine la spitalul Jilava, am fost supus unor investigaţii medicale. Îmi reapăruse hepatita la care se adăuga reumatismul poliarticular. Pardon, poliartrita reumatoidă pe care o aveam. Am fost ţinut în celulă alături de un alt personaj care merită să fie amintit. E vorba de colonelul Munteanu Ion – “un securist simpatic” prins cu mâţa-n sac – care a ajuns locţiitorul de la paşapoarte după revoluţie, pe urmă şeful Arhivelor Statului. Profesor de istorie la bază, autor al mai multor cărţi de specialitate. Înainte de a fi arestat, a lucrat la Consiliul de Stat, pe probleme de cultură. Am înţeles că a făcut un material, din ce mi-a spus el, pe care l-a vârât printre hârtiile lui Ceauşescu, un material în care erau dezvăluite toate prostiile şi neghiobiile din cultură. Sigur, materialul a fost descoperit, iar autorul lui recompensat cu 5 ani şi 4 luni închisoare, pe care i-a executat integral. În toată această perioadă de o lună cât am stat cu el în închisoare, am avut destule lucruri de învăţat. Mi-am îmbogăţit, ca să zic aşa, cunoştinţele de istorie. Nu ştiu dacă, într-un anume fel, el n-a fost o unealtă. Oricum, Dumnezeu să-l odihnească în pace, căci în primăvara lui ’95 a murit. Într-una din zile sunt scos şi dus la comandantul unităţii. Aveam lanţuri la picioare şi mi s-au pus şi cătuşe la mâini, în spital fiind. Sunt vârât exact în biroul comandantului unde îmi apar în faţă două persoane care s-au prezentat cine sunt şi ce fac, dar care erau sigur doi securişti cu funcţii importante în conducerea securităţii şi care mi-au cerut să scriu o scrisoare mamei mele şi să o rog să-şi vadă de treabă, să nu mai aibă legături cu nici o organizaţie şi cu nimeni din Occident. Să-i spun că de fapt sunt bine cum sunt, ei oferindu-mi şansa ca să mă scoată, vezi Doamne, la muncă, şi să-mi creeze condiţii mai bune, başca faptul că mă vor ajuta să mă eliberez mai devreme. Sigur că erau nişte baliverne. Voiau doar să mă momească. M-au servit chiar şi cu cafea. În timpul ăsta, ei mă implorau să fac ce mi-au spus. Eu i-am persiflat, spunându-le că de altfel mă aflu de partea cealaltă a fileului şi că, după toate suferinţele pe care le-am îndurat, nimeni şi nimic nu-mi poate schimba această poziţie. Drept consecinţă a refuzului meu insolent, am fost scos urgent din spital, deşi nu mă făcusem bine, şi trimis la închisoarea din Galaţi cu sistem de recluziune totală. Ce a însemnat asta? Am fost dus la o secţie, a 4-a, undeva într-un beci al închisorii cu pricina, închisoare recunoscută ca una dintre cele mai groaznice ale comunismului. Pe aici a trecut, dacă nu greşesc cumva, şi poetul Radu Gyr care a scris poeme cutremurătoare în detenţie. Celula în care m-am pomenit singur nu avea mai mult de 3 metri pătraţi. Circa un an de zile, dacă nu chiar mai mult, m-am aflat în recluziune totală. În această perioadă, situaţia noastră devenise tot mai cunoscută pe plan internaţional. Se vorbea foarte mult despre noi, aproape că nu exista emisiune la „Europa Liberă”, „Radio Washington”, la alte posturi, care emiteau în limba română să nu se vorbească şi de cazul nostru. Perioada a fost foarte, foarte grea, cu atât mai grea cu cât nu comunicam cu nimeni, nu aveam cu cine sta de vorbă. Izolarea este o perioadă tristă de tot pentru un om. Mi s-a dat voie totuşi să citesc. Cu banii pe care-i primeam, bani pe care mulţi i-ar fi cheltuit pe alimente, eu m-am abonat la ziare ca să-mi treacă mai repede timpul citindu-le. Despre cărţi nu putea, fi vorba, nu ni se dădea voie cu cărţi. Deşi aveam dreptul o dată la 6 luni la o întâlnire cu familia, se găseau motive sau, ştiu eu, se căutau motive, mai degrabă spus, pentru a nu avea loc această întâlnire. Vă daţi seama ce lovitură când îţi doreai atât de mult lucrul acesta. Şase luni trec foarte încet în condiţii de temniţă grea, dar tu speri la capătul lor să-ţi vezi fie mama, fie tatăl, fie sora sau fratelele şi dintr-o dată, ţi se interzice această bucurie elementară.
Sunt două chestii pe care le ţin foarte bine minte. În toată perioada închisorii, am intrat în greva foamei de 18 ori, o dată ajungând după 18 zile în comă. Aici, în închisoarea din Galaţi, neavând cu cine face dialog, începusem să monologhez, să vorbesc de unul singur, să nu-mi pierd graiul, să-mi construiesc în minte tot felul de scenarii şi să-mi aduc aminte de cele mai frumoase lucruri ale vieţii ca să pot să rezist situaţiei ca atare. S-a încercat un tur de forţă cu mine, în sensul că am fost scos la un moment dat la muncă. Dar de fapt a fost un fel de bătaie de joc. Mai exact, am fost băgat într-o celulă asemănătoare cu a mea, în care erau aruncaţi sute de saci de iută care puţeau groaznic a tot felul de insecticide. Nu exista deloc aerisire în celula aceasta. Aveam sarcina să recuperez ce e bun din sacii aceia. Am rezistat foarte scurt timp, după care am renunţat. Era inuman să lucrezi în condiţiile de acolo.
Din celula mea, mergeam la muncă în celula imediat următare. În cel mai fericit caz m-aş fi ales cu o boală de plămâni. Atunci am renunţat, am zis că nu vreau să muncesc, am spus că eu la comunişti nu voi mai munci niciodată. La o lună diferenţă, urmând să am vorbitor cu maică-mea, care a făcut drumul de la Constanţa la Galaţi în acest scop, am fost băgat exact în ziua respectivă în izolator şi ţinut acolo alte zece zile. Astfel că nu mi s-a mai dat vorbitorul decât peste un an. A trecut şi perioada asta, boala îşi făcea de cap şi atunci am fost nevoit să cer să mi se facă injecţii cu Moldamin, injecţii foarte dureroase, dar ce mai conta o asemenea durere pe lângă toate celelalte. Zilele curgeau anevoios şi doar gândul la Dumnezeu mi-a dat probabil puterea de a rezista. Gardienii păreau a fi nişte statui. Se comportau asemenea soldaţilor care sunt puşi să păzească monumente importante, neavând voie să schiţeze un gest. Lupta mea a cantinuat zi de zi, clipă de clipă. Ea nu s-a materializat neapărat în ceva, a existat însă în permanenţă o legătură a mea cu exteriorul. Cum? Simplu, prin cărţile poştale la care aveam dreptul. Prin ele am trimis necontenit mesaje afară. Ele se scriau destul de greu. Foloseam principiul scrierii japoneze care este de la stânga la dreapta, pardon, de la dreapta la stânga şi de jos în sus. Totul părea normal, dar citite în ordinea stabilită, de jos în sus, şi de la dreapta la stânga, rândurile dezvăluiau un mesaj clar. Codul îl comunicasem anterior printr-o scrisoare încredinţată unuia dintre cei eliberaţi. Nimeni nu s-a prins şi lucrurile mergeau bine mersi. Astăzi intrăm în greva foamei şi tot astăzi „Europa Liberă” comunica lucrul acesta. Ceea ce îi bulversa pe securişti. Erau chemaţi la superiorii lor şi întrebaţi cum a fost posibil să se întâmple aşa ceva. Înebuniţi, ei căutau să strângă cercul, de ajunseseră să se suspecteze unii pe alţii. Mesajele erau trimise peste graniţă de familiile noastre, adică de mama mea şi soţiile celor doi. Aceste femei au fost în permanenţă hărţuite de securitate, li s-au schimbat telefoanele de nu ştiu câte ori, au fost ameninţate, soţia lui Iancu a fost chemată de nenumărate ori, şi a lui Mateescu la fel, fiind somate să divorţeze de soţii lor pe motiv că sunt nişte trădători de ţară. Maică-mea a fost convocată şi ea de nenumărate ori la securitate, înjurată, bătută, umilită. A trăit grozăvii fără seamăn. După cum ştiţi, la vremea respectivă totul era cartelat, laptele, pâinea. Pentru o femeie bolnavă, îndurerată de absenţa unicului fiu, ameninţarea cu suprimarea dreptului de a mai avea cartelă nu este tocmai una oarecare. Pensia i-a fost oprită adeseori. Când aştepta troleul în staţie, lumea fugea de ea ca de o ciumată. O situaţie mai mult decât insuportabilă. Vecinii care mai înainte se bucurau să ne fie prieteni, acum o priveau ca pe o criminală, ocolind-o. Mulţi dintre marinarii cărora de la început şi până la sfârşit eu le-am ţinut partea, pentru că făceam parte din branşa lor, m-au dezavuat. Au condamnat gestul meu, afirmând că le-am pricinuit mult rău. De fapt, răul nu venea din partea mea.
Dacă securitatea le-a înăsprit lor munca şi şi-a îndesit controalele, nu eram eu vinovat de lucrul ăsta. Dacă nu eram eu, ar fi fost altul, oricare altul dintre noi, şi consecinţele ar fi fost aceleaşi. Ei vedeau lucrurile mult prea de aproape, în loc să le privească prin prisma viitorului. Au fost însă şi foarte mulţi care s-au solidarizat cu mine. De exemplu cei de la Amnesty International au intrat în posesia unui butoiaş al marinarilor români aruncat într-un port oarecare, un butoiaş care conţinea un mesaj prin care ei, marinarii, cereau răspicat eliberarea comandantului Scaleţchi pe motiv că a fost arestat şi condamnat pe nedrept.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: