AMINTIRI DIN PRIMA MEA VIATA – CU LITERE DE SÂNGE

În toată această perioadă nu am putut să vă spun – NIMIC DESPRE DRAGOSTE
Ani de-a rîndul,
Moartea a fost
Singura femeie
Care mi-a trecut pragul.
Vorbeam despre câte şi mai câte.
Niciodată însă
Despre dragoste.
Acesta a fost şi motivul
Pentru care ne-am despărţit
În cele din urmă !

Imediat după comutarea pedepsei la moarte am fost dus, spuneam, la Aiud. Aici m-am întâlnit după un an şi jumătate, poate chiar mai mult, cu Iancu Lucian şi cu Mateescu. Cum în închisoare nu puteai şti ce se întâmplă de la o zi la alta, încă de la primele noastre contacte am stabilit un fel de strategie a comunicării în cazul izolării totale. Şi unii, şi alţii, eu, Iancu, cât şi cei care ne înconjurau, eram oameni cultivaţi, cu una sau două facultăţi, ca să nu mai vorbesc de foarte severa şcoală a vieţii. Atunci ne-am adus aminte de toate metodele folosite de cei de dinaintea noastră în închisori pentru a putea comunica între ei. Au existat, fireşte, mai multe metode. Una din ele consta în folosirea alfabetului lui Kropotkin. În Rusia ţaristă au existat două familii cu pretenţii la tron, familia Romanovilor şi familia Kropotkinilor. Şi unii, şi alţii se trăgeau din neamuri de generali sau foşti suverani. Ei au dus o luptă crâncenă pentru tronul Rusiei. În final, au câştigat Romanovii, Kropotkinii fiind înlăturaţi. Unul dintre aceştia a fost la un moment dat vârât în închisoarea din Petersburg. Din dorinţa de a-şi învinge singurătatea, el a inventat un alfabet pe baza căruia comunica, bătând în ţeava de apă ce trecea prin celule, cu ceilalţi deţinuţi. Am apelat şi noi la alfabetul lui Kropotkin. Chiar era nostim cum îl foloseam. Ne transmiteam unii altora informaţii cu ajutorul lui atunci când se întâmpla un eveniment de interes general, ca, de pildă, un meci al naţionalei de fotbal. Când erau chemaţi gardienii la schimb, la comandant, sau la nu ştiu ce şedinţă, noi foloseam acelaşi sistem ca să putem comunica. Culmea e că ei nu cunoşteau semnalele noastre. La un moment dat, chiar eu personal am fost prins de un gardian bătând în ţeavă. Gardianul a venit la mine să mă oprească. Dar ce putea să-mi facă, la urma urmelor?! Înţelegea că e vorba de transmiterea unui mesaj, dar nu ştia ce şi cum. Şi atunci, singura lui formă de manifestare faţă de mine a fost să-mi ia din mână furculiţa cu care băteam în ţeavă. O altă metodă de comunicare era de a scrie în cărţile pe care le primeam de acasă, printre rânduri, cu lapte, exact cum a procedat Lenin care a scris aşa câteva dintre cărţile sale. Da, poţi scrie pe hârtie cu lapte. E suficient să treci cu fierul cald pe hârtia respectivă şi literele ies în evidenţă. Am practicat şi această metodă. Grav, foarte grav era când eram prinşi cu hârtie şi creion asupra noastră. Cum şi hârtia şi creionul ni se confiscau, ca să putem scrie în continuare, utilizam o metodă empirică. Lăsam să ne crească unghiile cât mai mari, apoi le rupeam şi ne înţepam cât să curgă sânge. Cu unghia, ca toc, şi sângele, în loc de cerneală, scriam ceea ce doream. Scriam de regulă pe hârtia pe care o ceream pentru a ne şterge după ce mergeam la toaletă.
Stabilisem cu Lucian Iancu ca între noi să aibă în permanenţă loc un schimb de informaţii, chiar şi în condiţiile în care vom fi izolaţi. Schimbul de informaţii se realiza cel mai adesea prin mesaje scrise pe bucăţi de hârtie. Bucăţile respective le băgam în nişte caşete, în caşetele de penicilină, sau în caşetele medicamentelor pentru stomac, cum era Metastarul pe care-l luam noi. Goleam caşetele şi puneam înăuntru mesajele. Băteam apoi în uşă, cerând insistent gardianului să ne ajute şi să-i ducă colegului nostru care se simte foarte rău acele medicamente, să i le dea pentru că probabil îi vor face bine. Gardianul le lua şi ni le ducea, şi, în felul acesta, comunicam noi… S-au întâmplat şi situaţii comice de-a dreptul. Un gardian, nici eu nu ştiu cum să-i spun, probabil hrăpăreţ, m-a întrebat despre ce fel de medicamente este vorba. I-am răspuns că sunt nişte vitamine care, sunt foarte bune când te apucă ameţeala. Atunci el a închis vizeta şi a înfulecat cu lăcomie caşetele… Dar nu erau medicamente, ci mesaje. Mesajele care trebuiau să ajungă la unul dintre noi au ajuns în burta gardianului. Cam aşa circulau informaţiile între noi. Fie schimbul de mesaje prin caşete, fie utilizând alfabetul sărmanului Kropotkin. De cele mai multe ori, ne-a ieşit figura, şi lucrul ăsta, pentru nişte deznădăjduiţi ca noi, a contat foarte, foarte mult. Dincolo de bucuria discretă a comunicării, ne duceam viaţa în condiţii ultramizerabile. Trăiam alături de gândaci, şoareci, şobolani, într-o mizerie de nedescris. Sute, poate zeci de mii de gândaci colcăiau în jurul nostru, deşi căutam pe cât posibil să ne asigurăm o oarecare igienă personală, spălându-ne de două-trei ori pe zi cu apa aceea rece, care ne era pusă la dispoziţie, atunci când ne era pusă. Trăind astfel, gândul nostru obsedant era cum să atragem atenţia opiniei publice naţionale şi internaţionale asupra situaţiei noastre. Eu personal am reuşit să trimit din închisoare două scrisori, una adresată Congresului American, Senatului American, preşedintelui de atunci al Statelor Unite, Ronald Reagan, şi preşedintelui ales, George Bush. De asemenea, am trimis o scrisoare Secretarului General al Organizaţiei Naţiunilor Unite, Javier Perey de Cuellar, scrisori care au fost scoase afară de către unul din colegii noştri care s-a eliberat, scoase în tălpi de pantofi pe care le-am descusut, recusut, relipit şi rearanjat la loc. Câte nu se pot face când gândeşti să faci un lucru şi când doreşti cu adevărat să-l faci! Spuneam la un moment dat că scriam cărţi poştale folosind scrierea japoneză, de la dreapta la stânga şi de jos în sus, pentru a transmite diverse mesaje, mesaje care ajungeau fie în Occident, fie la ambasadele occidentale. În închisoare, o formă de protest cât de cât eficientă este greva foamei. Ea avea efect mai cu seamă atunci când devenea o acţiune colectivă. Era, deci, de dorit să intre în greva foamei cât mai mulţi. Unul singur nu prea avea şanse de izbândă. Ceream, de pildă, să ni se dea voie să citim cărţi, ori ceream manuale profesionale, ale profesiei noastre, sau dicţionare în limba engleză ori în alte limbi străine. Nu de puţine ori eram refuzaţi. Refuzaţi fiind, trebuia să recurgem la o formă de luptă împotriva administraţiei închisorii, şi singura la îndemână era refuzul de a mânca. Adeseori, deşi eram bolnavi, nu ni se asigura tratamentul medical. O dată când mă aflam la izolare totală, a trebuit să-mi fac singur injecţii. Repet, în celula morţii mă îmbolnăvisem de poliartrită reumatoidă şi asta este o boală de care nu te vindeci toată viaţa, şi dacă nu te fereşti de frig, şi nu numai de frig, dar şi de stres, ea devine din ce în ce mai periculoasă. Cum mi se refuza tratamentul, în urma unui şir de rugăminţi, ba chiar implorări, am primit într-un final câteva seringi, ca să-mi fac singur injecţii. Este groaznică o injecţie cu Moldamin, este o injecţie foarte grea, pentru că în fiecare moment se poate cristaliza soluţia, existând riscul să te pomeneşti cu un flegmon. Cu toate acestea, pe nimeni nu impresionează acest lucru şi nimănui nu-i era milă că eu înduram în celulă chinuri cumplite.
De la Galaţi am fost dus iarăşi la Jilava, iar de aici, înapoi la Aiud, unde mi s-a prelungit perioada de izolare totală. La Aiud am trăit un episod care m-a umplut într-un anume fel de silă. Într-una din zile, în jurul prânzului, gardianul mă scoate din celulă şi îmi spune să aştept. După câteva minute, se deschide uşa celulei de vizavi şi, stupoare, ca într-un coşmar, îl zăresc înăuntru pe comandantul penitenciarului. Sunt introdus acolo şi începe între noi o discuţie mai mult decât amicală. Comandantul închisorii m-a rugat să trimit o scrisoare acasă şi o alta care să ajungă peste graniţă, scrisori prin care să renunţ la sprijinul şi binefacerile Occidentului, spunând că în locul unde mă aflu e foarte bine şi că organele competente din ţară se gândesc la mine, urmând să fiu eliberat curând. Cum să fac un asemenea compromis?! Eu eram de mult de partea cealaltă a baricadei, nu mai puteam să accept absolut nimic, cu atât mai puţin să cedez insistenţelor unui personaj atât de josnic. Scrisorile pe care le expediasem afară îşi atinseră scopul. Ajunseseră acolo unde trebuia, povestind întregii lumi adevărul netrunchiat despre noi, despre lupta şi idealurile noastre anticomuniste. Există un moment în care îţi dispare brusc frica. Aflându-te în mâna celor care te-au condamnat la moarte şi care printr-o mişcare puteau să-ţi ia oricând viaţa sau să te aducă într-o situaţie mai mult decât critică, ai totuşi curajul să li te opui, să fii împotriva lor, să nu-ţi mai pese de nimic.
Odată am trimis acasă o carte poştală în care în semn de ironie am folosit un limbaj asemănător celor din cuvântările de la congrese. Sigur, cartea poştală nu puteam s-o adresez decât mamei mele, dar scrisă cu acele cuvinte care ilustrau ploconeala activităţilor de partid în faţa celor doi iluştri analfabeţi: „Mult iubită şi stimată mamă, dând curs sentimentelor de neţărmurită dragoste, înaltă preţuire şi profundă recunoştinţă faţă de tine, fiinţa ce mi-a dat viaţă, neprecupeţind nici un efort în creşterea şi educarea mea, îţi transmit cel mai înalt şi respectuos omagiu, cu prilejul memorabil al aniversări zilei tale de naştere … ” şi desigur ea continuă cu aceleaşi omagii cu care ne obişnuiseră agitatorii şi slugile regimului Ceauşescu.
N-aş putea să spun că n-ar fi existat în sufletul meu perspectiva eliberării. Dar ea, prin lipsa de acces la informaţiile de afară, se depărta de la o zi la alta. Şi, totuşi, unele semnale ne veneau din exterior, respectiv de la mama mea şi de la soţia lui Iancu, de la neamurile noastre, adică. Ştiam că primim zilnic mii de scrisori de peste tot. După părerea mea, calitatea cea mai de preţ a fiinţei umane este uitarea. Dacă n-am uita, probabil că am fi nebuni. Cu toate acestea, noi, cei care trăim astăzi, am uitat cam repede prin ce am trecut, la ce mascaradă se ajunsese în această ţară, cu câtă neruşinare se minţea, pe ce piedestaluri înalte se cocoţaseră odiosul şi sinistra. Revenind la anii mei de închisoare, mărturisesc că era extrem de greu să supravieţuieşti în celulele Aiudului. În pereţii celulelor în care eram ţinuţi, de dimineaţă până seara erau fixate în spatele unor gratii nişte difuzoare care nu puteau fi date mai încet. Ei bine, la aceste difuzoare ni se transmiteau prin staţia centrală, 12 ore din 24, inepţiile şi, aberaţiile pe care le rostea Ceauşescu în sălile pline de roboţi, că nu puteau fi numiţi altfel acei oameni care ajunseseră să aplaude şi să strige lozinci chiar şi la vederea tabloului lui. În felul acesta se încerca o intoxicare a noastră care, nu-i aşa, eram nişte „criminali ordinari” şi nişte „trădători”. Unde mai pui că difuzoarele erau date la maxim. Ne manifestam scârba prin înjurături triviale la adresa lor, înjurături care erau bineînţeles înregistrate de microfoanele încastrate cu ghiotura în pereţi. Foarte greu a fost în această perioadă şi pentru familiile noastre. Doamne, cât i-a fost dat bietei mele mame să pătimească!
Îmi dau lacrimile când îmi aduc aminte ce speriată am găsit-o într-una din zile, la mult timp după eliberare. Două episoade groaznice din viaţa ei îi hărţuiau memoria. Primul se petrecuse la Aiud. După ce o zi întreagă a aşteptat să-şi vadă fiul la vorbitor, a fost ademenită să vină în spatele închisorii să mă poată revedea. Aici a fost violată de doi inşi, securişti, sunt sigur. Aceştia i-au turnat cu forţa băutură pe gât. Cum ea nu bea niciodată, şi-a pierdut cunoştinţa. Cei doi haidamaci i-au luat tot, şi lucrurile şi banii. Când s-a trezit a început s-o dojenească un copil, pe motiv că a băut prea mult. Cum nu mai avea un sfanţ, şi-a acoperit faţa cu fularul şi a cerşit în faţa unei biserici. Aşa a strâns cei 45 de lei cu care s-a putut întoarce acasă.
Al doilea episod s-a petrecut când a fost chemată la Bucureşti şi, tot aşa, au siluit-o nişte brute. Gândiţi-vă prin ce a trecut, în ce hal au putut să-i terfelească şi sufletul şi trupul. Chiar acum când scriu aceste rânduri plâng. Iartă-mă, mamă, că spun atâtor oameni ce ţi s-a întâmplat. Dar nu pot să tac. Plâng şi scriu, ca şi cum aş urla. Gândiţi-vă, gândiţi-vă, oameni care încă mai aveţi mame, gândiţi-vă cam ce fel de viaţă a avut această femeie, gândiţi-vă şi rugaţi-vă ca nici o mamă din lume să nu treacă prin aşa ceva.
S-a dus la ceruri cu suferinţa în trup şi suflet. Această minunată femeie m-a însoţit permanent cu gândul şi sufletul ei, a fost fiinţa căreia i-am simţit mângâierile mâinii, mai ales în cei doi ani de existenţă în izolare şi recluziune totală la Aiud.

MÂINILE MAMEI

Mi-e dor de mâinile albe
Ale mamei,
În lumina fumurie
A închisorii.
Aveau un miros
De flori proaspete
Puse în cartea de rugăciuni
La presat.
Erau şi cerul şi pământul
La locul lor.
Nu se întâmpla nimic prin lume
Fără aprobarea mirării
Din ochii mei.
Ce bine era în vecinătatea
Mâinilor mamei !
Ele separau întunericul de lumină,
Tristeţea de bucurie,
Iarna de primăvară.
Aveau o mireasmă
De iarbă coaptă,
În care doarme, fără vise,
Un înger.

N-aş vrea să învinuiesc pe cineva anume sau să culpabilizez la modul general, dar mulţi dintre cei aflaţi la originea celor întâmplate se învârtesc astăzi printre noi şi, ce e foarte grav, încearcă să ne spună că n-a fost chiar aşa. Prin închisorile prin care am trecut, am întâlnit, spuneam, şi în rândul gardienilor oameni de un deosebit caracter, oameni care nu şi-au depăşit niciodată atribuţiunile, nu au încercat să ne calce demnitatea în picioare. Excesul de zel de care au dat însă alţii dovadă a atins adesea forme extreme. Personal, chiar cu câteva zile înainte de 22 decembrie 1989, am fost din nou pedepsit, nu ştiu pentru a câta oară, pentru că m-am manifestat necuvincios la adresa guvernanţilor, a lui Ceauşescu, în special. Pentru asta am fost pedepsit cu încă zece zile de recluziune dură, cu mâncarea la două zile, cu lanţuri, cu lipsă de aer şi lipsă de tot ce vrei şi de ce nu. Dar ce mai conta, atâta timp cât pentru mine lucrurile erau bine trasate? Semnalele lansate de mama mea, de părinţii şi soţia lui Lucian Iancu, de părinţii şi soţia lui Mateescu Sandu, cât şi de colegii noştri din marină, sau, ştiu eu, şi de alţii care n-au uitat totuşi că suntem oameni, au atras puternic atenţia opiniei publice, mărindu-se considerabil rândurile celor care cereau să fim scoşi din închisoare. Reamintesc, s-a demonstrat pentru noi în foarte multe capitale. Până în Australia, la Sidney. Ştiu că în momentul în care Primul Ministru australian a fost în România, la întrevederea cu Ceauşescu, a cerut eliberarea noastră. În două rânduri am fost se pare pe punctul de a fi eliberaţi. Nu Ceauşescu s-a opus cel mai tare. Refuzul a venit dinspre cabinetul doi, de la Elena. Se înmulţeau de la o zi la alta cererile de eliberare a noastră. Militau în acest sens organizaţiile internaţionale ale drepturilor omului, guvernele care mai aveau cât de cât legături economice cu România, personalităţi care puteau să pună la nivel diplomatic această problemă. Se stabilise într-un final să fim declaraţi „persoana non grata” pentru România şi să fim eliberaţi, urmând să plecăm direct afară, în Occident. La un moment dat s-au strâns şi bani pentru răscumpărarea noastră, ceea ce se pare că lui Ceauşescu i-ar fi convenit foarte mult. Suma pe care el ar fi acceptat-o era cam de 500.000 de dolari pentru fiecare dintre noi. Din câte am aflat, deplasându-mă după Revoluţie într-o grămadă de ţări din vestul Europei cât şi din America, unde am susţinut nenumărate conferinţe la radio şi televiziune, cazul nostru era extrem de bine cunoscut în ţările respective. Toţi cei aproape 5 ani petrecuţi în închisoare constituie o experienţă de viaţă foarte dură. Eu cred că am avut puterea s-o trăiesc doar pentru că l-am avut permanent în suflet şi în inimă pe Dumnezeu. Datorită lui am învins toate obstacolele, reuşind să mă întorc chiar din moarte când credeam că nu mai există nici o speranţă. Multe momente au fost uitate. Au fost uitate la fel cum s-a uitat şi durerea, şi deznădejdea. E suficient să rememorez drumurile pe care le-am parcurs de la o închisoare la alta, pentru a mă apuca frigul. Era realmente un chin. Dubele penitenciarelor erau construite în aşa fel încât să stai în ele ca într-o carceră, într-o carceră înspăimântătoare. Drumurile durau zile în şir. Din Alba până la Bucureşti, drum care în mod normal se face în 5-6 ore cu trenul, noi am hălăduit trei zile şi jumătate. Un alt drum, tot atât de greu, a fost cel de la Jilava la Galaţi. Am făcut din nou, trei zile, ajungând la Suceava şi Botoşani, apoi coborând prin Iaşi, spre Galaţi. Erau drumuri grele de tot, fără mâncare, legaţi la mâini şi la picioare ca animalele. Nu puteai să ceri absolut nimic, nici măcar apă. Deci fără să te speli, fără să poţi să-ţi faci nevoile ca omul. Te puteai îmbolnăvi în drumurile acestea. Dar cine se gândea la sufletele unor oameni care erau împinşi spre marginea cea mai de jos a vieţii? Vreau să spun că mizeria pe care am îndurat-o nu poate avea egal. Mai cu seamă că veneam dint-un mediu social mai mult decât onorabil. În puşcărie am cunoscut tot ce-a fost mai rău pe lume şi am traversat momente care mi-au marcat profund viaţa, făcând să văd în cu totul şi cu totul altă lumină binele şi răul, existenţa în general. Cu toate astea, nu mi-am pierdut niciodată nădejdea în oameni şi spiritul de toleranţa. Numai aşa, prin acest spirit şi prin luciditate, am reuşit să nu clachez, să nu mă prăbuşesc. Poate că aşa mi-a fost destinul, aşa a fost să fie viaţa mea. În orice caz, a fost minunat faptul că în închisoare am avut privilegiul de a cunoaşte şi nişte oameni de excepţie, oameni care erau aduşi acolo pentru că reprezentau un pericol pentru conducerea de la centru. Printre aceştia l-am întâlnit şi pe actualul director al ziarului „România liberă”, Petre Mihai Băcanu, cu care am comentat îndelung despre ce ni se întâmpla nouă acolo. El fusese condamnat pentru lucruri pe care nu le făcuse niciodată. Am întâlnit oameni care pur şi simplu au fost vârâţi în puşcărie pentru că erau foarte buni gospodari. Este cazul celor de la Târgovişte, şi al celor din Bucureşti, care au fost condamnaţi la moarte pe motiv că au subminat economia naţională, făcând să nu fie carne pe piaţă. Sigur că era o aberaţiune. Din punct de vedere moral, aceşti oameni au fost distruşi şi probabil că vor rămâne aşa toată viaţa. Ei au rămas marcaţi de ceea ce li s-a întâmplat, de grozăviile prin care au trecut. Cazul lor este tipic ţărilor care, sufocate de proasta gospodărire, sufocate de lipsa de discernământ la nivelul conducerii, caută te miri unde ţapi ispăşitori, aruncând în temniţe oameni pentru vina care aparţine de fapt celor de sus. Aici se ajunsese în perioada ceauşistă.
Tot timpul am avut credinţa că lucrurile se vor, schimba, că vom putea vorbi într-o zi şi de democraţie, şi de libertate. Că vom avea şansa de a trăi aşa cum dorim, de a hotărî noi pentru noi, cu capetele noastre, nu ale altora. Duritatea sistemului punitiv de la vremea respectivă a declanşat mutaţii ciudate în viaţa oamenilor, în gândirea şi structura lor interioară. De asta cred eu că după Revoluţie, situaţia în România nu s-a putut limpezi aşa de uşor. E nevoie de un timp de sedimentare, de reaşezare şi de reînţelegere a fenomenelor ce se petrec în preajma şi în viaţa noastră. Dar am întâlnit în închisoare şi oameni care mi-au rănit adânc sufletul. Despre aceştia n-aş vrea să mai aud niciodată nimic. Au intrat, cu picioarele în sufletul nostru, în viaţa noastră, ne-au torturat şi provocat dureri pe care nimeni, niciodată, nu ni le mai poate vindeca. Inşi pe care îi socoteşti semenii tăi n-au altă plăcere decât să-ţi facă rău, să te îngenuncheze, să-ţi calce simţămintele şi sensibilitatea în picioare! Este groaznic pentru fiinţa umană când asemenea specimene trăiesc lângă noi. Vor fi ei vreodată pedepsiţi? Toţi zicem că pentru fiecare există un Dumnezeu şi că nici unul din gesturile noastre nu scapă, după cum e cazul, fără răsplată sau fără pedeapsă. Sunt însă de părere că nu e cazul să-l lăsăm numai pe Dumnezeu să le facă pe toate. Fără a fi un adept al răzbunării, cred, totuşi, că n-avem voie să uităm pe de-a-ntregul trecutul. Altminteri, să nu ne mirăm de ceea ce ar putea să ne rezerve viitorul.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: