Monthly Archives: Septembrie 2014

PROTEST

S-A ÎNTÂLNIT DE NENUMĂRATE ORI CU
PROCURORI ŞI JUDECĂTORI.
A ŢINUT PRELEGERI ÎN FAŢA LOR.
Atunci nu era un pericol social !
I-AU TRECUT PRAGUL POLITICIENI
DE PRIM RANG
Atunci nu era inamicul public nr. 1 !
I-AU TRIMIS SCRISORI DE FELICITARE
INSTITUŢII ŞI FUNCŢIONARI INTERNAŢIONALI
DE PRESTIGIU
Atunci nu i se punea la îndoială onorabilitatea !
S-A BĂTUT PENTRU DREPTURILE
A MII ŞI MII DE OAMENI
Atunci nu i se contesta buna-credinţă !
S-A AFLAT ÎN PRIMA CONDUCERE A ROMÂNIEI
POSTDECEMBRISTE
Atunci nu punea în pericol ordinea publică !

Cui îi este frică de Scaleţchi ?
Ar avea de suferit statul de drept şi democraţia
dacă el ar fi în libertate ??

De ce instanţele nu au ţinut cont de viciile de procedură pe care trei avocaţi de mare prestigiu şi probitate profesională
le-au prezentat cu claritate în toate instanţele ?
Aceasta să fie esenţa statului de drept ?
Aceasta este Justiţia reformată de doamna Macovei ?

Au trecut 561 (cincisutesaizecisiuna) zile de când, printr-o conspiraţie mişelească, Preşedintele Fondator OADO, prof. univ. dr. Florentin Scaleţchi, a fost rearestat. După o înscenare juridică odioasă şi o cercetare şi condamnare abuzivă, netemeinică şi nelegală, prin care instanţe după instanţe de judecată, sub presiunea vizibilă a DNA, au ignorat atât cererile avocaţilor, cât şi ale OADO, încălcând în mod repetat procedura şi, implicit, drepturile fundamentale ale acestui om care, pentru a doua oară în viaţă, trăieşte drama de a deveni din nou deţinut politic într-un regim aşa-zis democrat, regimul Băsescu, pentru că, prin opiniile lui, ieşirile publice, a deranjat de atâtea şi atâtea ori puterea.
De asemenea, au trecut 466 zile de când în România, ţară membră cu drepturi depline a ONU, a UE, a NATO, a OSCE şi a CEDO, deţinutul politic prof. Florentin SCALEŢCHI este ţinut ilegal în detenţie peste mandatul de executare, prin abuz de putere din partea organelor statului român.
OADO, împreună cu Patronatul Român, în numele a celor 1.200.000 de membri cotizanţi şi voluntari, protestează faţă de condamnarea politică la care a fost supus Preşedintele Fondator OADO şi Vicepreşedintele Patronatului Român, un apărător de notorietate internaţională al drepturilor fundamentale ale omului.
Cere instituţiilor statului român şi forţelor responsabile care şi-au asumat în faţa poporului obligaţia de a face lumină în toate cazurile care au avut la bază o imixtiune a politicului în actul de justiţie, să iasă din starea de tăcere şi lipsă de reacţie, mai ales că, în conformitate cu Rezoluției Parlamentului European din 17 iunie 2010 referitoare la politicile UE în favoarea apărătorilor drepturilor omului (2009/2199(INI)), art. 24 care – condamnă climatul de impunitate în privința actelor comise împotriva apărătorilor, care predomină în numeroase țări din lume (de data asta chiar într-o ţară membră a UE-România ); solicită Consiliului și Comisiei să ridice această problemă în cadrul contactelor bilaterale, îndemnând toate statele să asigure aducerea în fața justiției a făptuitorilor, indiferent de poziția sau funcția lor, prin intermediul unor proceduri disciplinare și penale independente și eficiente, având în vedere întotdeauna posibilitatea de a face recurs în fața Curții Europene a Drepturilor Omului, după epuizarea căilor interne de atac, au obligaţia să acţioneze şi să intervină cu maximă celeritate !
OADO nu va precupeţi niciun efort ca, prin mijloace nonviolente, să-şi apere Preşedintele Fondator, prof. univ. dr. Florentin Scaleţchi, apelând la toate forurile naţionale şi internaţionale, pentru a opri suferinţa acestui erou recunoscut al României.
Oricât de mult va dura demersul nostru de luptă, pentru a se face dreptate în cazul unui abuz fără seamăn, având în spate dovezi zdrobitoare ale nevinovăţiei acestui luptător pentru drepturile tuturor oamenilor, un coleg deosebit, un tată de excepţie pentru copiii lui, un prieten adevărat al tuturor celor care i-au fost aproape.
Gândiţi-vă că orice clipă pierdută prin inacţiunea dumneavostră, atrage continuarea unei umilinţe şi a unei suferinţe pricinuite unui om care nu o merită şi căruia România îi este datoare cu respectul ei pentru jertfă adusă pe altarul luptei împotriva dictaturii şi comunismului.
Faceţi ceva cât mai curând posibil, cu atât mai mult cu cât dispuneţi de toate pârgâile legale internaţionale şi naţionale de a apăra viaţa şi libertatea unui luptător pentru drepturile omului.

CONSILIUL DIRECTOR OADO PATRONATUL ROMÂN

Anunțuri

AMINTIRI DIN PRIMA MEA VIATA – O NOAPTE ÎN PRIMĂRIA SECTORULUI 1

Iată-ne aşadar în incinta primăriei, care era păzită, atât cât se poate spune păzită, de diverse persoane, provenite din diferite medii care n-aveau nici o legătură cu paza armată.
Armamentul uşor din dotare, puţinele gloanţe pe care le deţineau, slaba experienţă în mânuirea armelor, lipsa totală de pregătire militară tactică, era tot ce se putea spune despre aceşti oameni, care, totuţi, mai presus de orice îşi doreau libertatea, aveau curaj şi voinţa de a-şi dori schimbarea, fără a lua în calcul pericolul unor eventuale întâlniri cu gloanţele inamice. Sigur, la ei, ca şi la noi, în acele momente era o combinaţie de idealism şi curaj, de voinţă şi speranţă. De entuziasm şi hotărâre. Dorinţa de a învinge! Cine eram noi şi cu cine ne luptam? Care ne era inamicul? Ce voiam noi să obţinem? Asistam la o luptă cu semenii noştri, la lupta între mentalităţi diferite, între caractere diferite, la urma urmelor la lupta între bine şi rău.
În cadrul Primăriei sectorului 1 se formase un fel de consiliu al primăriei, sub conducerea FSN-ului. Erau oameni care nu avuseseră tangenţă niciodată cu administraţia locală, veneau din medii diferite ca meserii şi ocupaseră primăria în iureşul entuziasmului revoluţionar, crezând că şi ea este sau poate fi o redută pe câmpul de asalt asupra dictaturii comuniste.
Adevărate redute erau şi sediile partidului comunist, şcolile securităţii şi ale miliţiei, depozitele de armament, unităţile militare şi nu în ultimul rând posturile naţionale de Radio şi Televiziune. Informaţia reprezintă cheia victoriei într-o revoluţie. Dar de unde să ştie cei veniţi la primărie acest lucru, ce coordonare şi strategie aveau ei?
Ne-am integrat imediat atmosferei şi am preluat – din zbor, s-ar putea spune – unele din activităţile acestui consiliu. Şi acum îmi amintesc de o tânără domnişoară – parcă proiectantă de meserie, suplă şi firavă ca fizic, în schimb plină de energie şi viaţă. Era un fel de coordonator al informaţiilor primite telefonic de la diverse persoane şi surse, pe care le centraliza, încercând să verifice autenticitatea lor.
Nu ştim cine şi de ce dădea tot felul de informaţii alarmiste şi incendiare. De exemplu, la un moment dat am fost sunaţi şi informaţi că apa potabilă din sectorul 1 a fost contaminată. Vă daţi seama ce panică serioasă a creat acest anunţ, care putea să fie şi adevărat. Dacă era, vă închipuiţi cam care ar fi fost proporţiile dezastrului.
Imediat s-a luat legătura cu staţiile de pompare a apei, s-a cerut efectuarea de analize şi comunicarea în timp util a rezultatelor. Desigur, era o intoxicare cu informaţii eronate pentru menţinerea stării de panică şi încordare.
Dar cine era interesat în asemenea dezinformări, cărui scop serveau ele?
Ştim bine că securitatea, moştenitoare a metodelor staliniste ale NKVD-ului rusesc, nu era străină de astfel de practici. Practici care aveau un unic scop – menţinerea cu orice chip a comunismului – ca orânduire socială şi a familiei Ceauşescu şi acoliţilor ei la putere, indiferent de ce consecinţe dezastruoase implicau ele.
Oare cum am putea să-i numim pe aceşti indivizi care timp de 50 de ani ne-au tratat ca pe nişte sclavi, care ne-au făcut să renunţăm la demnitatea de om, închizându-ne într-o puşcărie mare cât o ţară?
Ei sunt adevăraţii trădători ai neamului, ei, cei care au ridicat la rang de instituţie delaţiunea, minciuna, persuasiunea, persecuţia.
Ajunsesem să fim ţara în care eram condamnaţi pentru trădare de cei care s-au adeverit apoi a fi adevăraţii trădători.
Scuza lor a fost perpetuă şi aceeaşi – noi nu ne considerăm vinovaţi deoarece am executat un ordin. E ca şi cum ei erau roboţi, nu gândeau, nu aveau conştiinţă, nu aveau simţuri, nu aveau familie, tată, mamă, copii.
Întorcându-ne la Primăria sectorului 1 trebuie spus că munca celor din comitetul amintit se desfăşura într-o beznă totală, sub masa primarului în care, din când în când, se mai oprea şi câte un glonţ rătăcit. Părerile şi opiniile noastre cu privire la informaţiile primite se cerneau şi se decantau acolo sub gloanţe. Deşi racordaţi la momentele pe care le trăiam cu intensitate, scopul nostru era să ajungem nemijlocit pe postul naţional de televiziune.
Şi nu întâmplător aveam acest scop. În condiţiile în care totul era încă incert, când Ceauşescu şi nevastă-sa nu fuseseră arestaţi, când armata şi miliţia pendulau între a accepta schimbarea şi a înăbuşi revolta, când securitatea, scăpată complet de sub conntrol, putea acţiona, mai mult decât haotic, în aceste condiţii apariţia noastră pe post era mai mult decât vitală, reprezenta un balon cu oxigen dat revoluţiei.
Noi reprezentam poate prima izbândă în lupta cu tiranul. De ce cred acest lucru: noi eram ultimii deţinuţi politici ai regimului Ceauşescu, căci deţinuţi politici au existat şi după 1966, nu cum s-ar putea crede urmărind serialele doamnei Lucia Hossu Longin.
În biografia fiecăruia dintre noi existau cinci ani de suferinţă trăiţi sub semnul groazei, ani în care am înţeles pe deplin ce rău imens a putut face comunismul omenirii şi mai cu seamă ţării noastre cu un conducător ca tiranul Ceauşescu.
Aveam sufletele epuizate dar curate, eram cei care le puteam vorbi românilor în calitate de victime reale. Aveam, dacă vreţi, dreptul de a-i îndemna pe oameni la luptă şi la credinţa în victorie.
Pe perioada celor cinci ani de detenţie fuseserăm puternic mediatizaţi pe plan internaţional. Radio Europa Liberă, Deutsche Welle, Radio Washington, cărora şi cu această ocazie le mulţumesc, au apărat cu înverşunare cauza noastră, fiind tot timpul alături de noi. Din toate aceste motive, noi eram îndreptăţiţi să susţinem moral o naţiune aflată în nesiguranţă, în degringoladă, o naţiune ieşită în stradă cu piepturile goale în faţa gloanţelor împinsă doar de dorinţa de a avea o viaţă mai bună.
Noi, care suferisem mai mult ca oricare alţii trebuia să le transmitem oamenilor curajul nostru şi speranţa ce ne însoţise de-a lungul celor cinci ani de detenţie. Deşi condamnaţi la moarte, am crezut din toată inima că va veni o zi când va fi bine.
Pentru FSN noi trebuia să fim un exemplu de virtute, un exemplu de perseverenţă în lupta împotriva comunismului, deşi pe vremea aceea se evita să se încrimineze cu vehemenţă comunismul. Da, noi eram prima victorie a noii puteri, ne datoram libertatea voinţei populare. FSN reuşise să elibereze din cea mai celebră închisoare a deţinuţilor politici, din închisoarea Aiud, trei deţinuţi politici autentici.
Era o victorie pe care ţara trebuia să o ştie, era un exemplu al voinţei şi dorinţei de schimbare, de rupere a lanţurilor robiei şi de intrare în normalitate.
Cu riscul de a mă repeta, subliniez că nimic nu era încă cert. Soţii Ceauşescu plecaseră cu elicopterul într-o direcţie necunoscută, organele vechii puteri nu se aflau nici pe departe de partea noii puteri. În cine trebuiau să creadă oamenii? Care erau cei de partea revoluţiei şi care erau cei care se opuneau?
În tot acest timp, pe câteva foi volante mi-am creionat ideile unui discurs patetic, care să meargă la conştiinţa românului, care să-l trezească din amorţeală, să-l facă să-şi dorească schimbarea, să-şi recapete curajul şi nevoia de demnitate, să-l determine să întoarcă spatele duplicităţii şi minciunii. Am convingerea că în toţi cei care se aflau acasă în faţa televizoarelor sălăşluia ideea de libertate. Fiecare năzuia la o viaţă mai bună. Fiecare năzuia la o Românie în care să se gândească plin de încredere la viitor. Oamenii aceştia nu puteau fi altfel decât de partea revoluţiei. Nu mai era vremea fricii. Timpul deznădejdii trecuse. Era nevoie de acţiune. Era nevoie de solidaritate. Era nevoie de îndemnuri reciproce. Era nevoie de credinţă.
Chiar dacă timpul speranţei pentru mine a însemnat cinci ani groaznici, acum eram omul care, mai mult ca alţii, simţeam că vremea adevărului a venit, vedeam lumina de la capătul tunelului.
Dragii mei cititori, din câte aţi citit, prima noapte din primărie nu a fost o noapte oarecare. Până dimineaţa s-a auzit zumzăit de gloanţe, din direcţii şi zone diferite. Se vehicula părerea că în mai toate blocurile existau apartamente conspirative ale securităţii, dotate cu muniţie şi armament şi din care – în scopul menţinerii stării de confuzie, frică şi instabilitate, se trăgea în draci.
Ce pradă uşoară puteam fi, cât de inconştienţi eram şi ce însemna să nu cunoşti efectele întîlnirii cu glonţul! Şi uite aşa s-au ivit şi zorile, o dată cu care lupta pentru dreptul la speranţă avea să continue cu şi mai multă îndârjire.


PROTEST

S-A ÎNTÂLNIT DE NENUMĂRATE ORI CU
PROCURORI ŞI JUDECĂTORI.
A ŢINUT PRELEGERI ÎN FAŢA LOR.
Atunci nu era un pericol social !
I-AU TRECUT PRAGUL POLITICIENI
DE PRIM RANG
Atunci nu era inamicul public nr. 1 !
I-AU TRIMIS SCRISORI DE FELICITARE
INSTITUŢII ŞI FUNCŢIONARI INTERNAŢIONALI
DE PRESTIGIU
Atunci nu i se punea la îndoială onorabilitatea !
S-A BĂTUT PENTRU DREPTURILE
A MII ŞI MII DE OAMENI
Atunci nu i se contesta buna-credinţă !
S-A AFLAT ÎN PRIMA CONDUCERE A ROMÂNIEI
POSTDECEMBRISTE
Atunci nu punea în pericol ordinea publică !

Cui îi este frică de Scaleţchi ?
Ar avea de suferit statul de drept şi democraţia
dacă el ar fi în libertate ??

De ce instanţele nu au ţinut cont de viciile de procedură pe care trei avocaţi de mare prestigiu şi probitate profesională
le-au prezentat cu claritate în toate instanţele ?
Aceasta să fie esenţa statului de drept ?
Aceasta este Justiţia reformată de doamna Macovei ?

Au trecut 560 (cincisutesaizeci) zile de când, printr-o conspiraţie mişelească, Preşedintele Fondator OADO, prof. univ. dr. Florentin Scaleţchi, a fost rearestat. După o înscenare juridică odioasă şi o cercetare şi condamnare abuzivă, netemeinică şi nelegală, prin care instanţe după instanţe de judecată, sub presiunea vizibilă a DNA, au ignorat atât cererile avocaţilor, cât şi ale OADO, încălcând în mod repetat procedura şi, implicit, drepturile fundamentale ale acestui om care, pentru a doua oară în viaţă, trăieşte drama de a deveni din nou deţinut politic într-un regim aşa-zis democrat, regimul Băsescu, pentru că, prin opiniile lui, ieşirile publice, a deranjat de atâtea şi atâtea ori puterea.
De asemenea, au trecut 465 zile de când în România, ţară membră cu drepturi depline a ONU, a UE, a NATO, a OSCE şi a CEDO, deţinutul politic prof. Florentin SCALEŢCHI este ţinut ilegal în detenţie peste mandatul de executare, prin abuz de putere din partea organelor statului român.
OADO, împreună cu Patronatul Român, în numele a celor 1.200.000 de membri cotizanţi şi voluntari, protestează faţă de condamnarea politică la care a fost supus Preşedintele Fondator OADO şi Vicepreşedintele Patronatului Român, un apărător de notorietate internaţională al drepturilor fundamentale ale omului.
Cere instituţiilor statului român şi forţelor responsabile care şi-au asumat în faţa poporului obligaţia de a face lumină în toate cazurile care au avut la bază o imixtiune a politicului în actul de justiţie, să iasă din starea de tăcere şi lipsă de reacţie, mai ales că, în conformitate cu Rezoluției Parlamentului European din 17 iunie 2010 referitoare la politicile UE în favoarea apărătorilor drepturilor omului (2009/2199(INI)), art. 24 care – condamnă climatul de impunitate în privința actelor comise împotriva apărătorilor, care predomină în numeroase țări din lume (de data asta chiar într-o ţară membră a UE-România ); solicită Consiliului și Comisiei să ridice această problemă în cadrul contactelor bilaterale, îndemnând toate statele să asigure aducerea în fața justiției a făptuitorilor, indiferent de poziția sau funcția lor, prin intermediul unor proceduri disciplinare și penale independente și eficiente, având în vedere întotdeauna posibilitatea de a face recurs în fața Curții Europene a Drepturilor Omului, după epuizarea căilor interne de atac, au obligaţia să acţioneze şi să intervină cu maximă celeritate !
OADO nu va precupeţi niciun efort ca, prin mijloace nonviolente, să-şi apere Preşedintele Fondator, prof. univ. dr. Florentin Scaleţchi, apelând la toate forurile naţionale şi internaţionale, pentru a opri suferinţa acestui erou recunoscut al României.
Oricât de mult va dura demersul nostru de luptă, pentru a se face dreptate în cazul unui abuz fără seamăn, având în spate dovezi zdrobitoare ale nevinovăţiei acestui luptător pentru drepturile tuturor oamenilor, un coleg deosebit, un tată de excepţie pentru copiii lui, un prieten adevărat al tuturor celor care i-au fost aproape.
Gândiţi-vă că orice clipă pierdută prin inacţiunea dumneavostră, atrage continuarea unei umilinţe şi a unei suferinţe pricinuite unui om care nu o merită şi căruia România îi este datoare cu respectul ei pentru jertfă adusă pe altarul luptei împotriva dictaturii şi comunismului.
Faceţi ceva cât mai curând posibil, cu atât mai mult cu cât dispuneţi de toate pârgâile legale internaţionale şi naţionale de a apăra viaţa şi libertatea unui luptător pentru drepturile omului.

CONSILIUL DIRECTOR OADO PATRONATUL ROMÂN


AMINTIRI DIN PRIMA MEA VIATA – DRUMUL CU TRENUL

Ne-am cumpărat bilete, ca şi ceilalţi călători ce urmau să ajungă la Bucureşti sau în alte localităţi de pe traseul trenului din gara Alba până în Bucureşti. Ne diferenţia de restul călătorilor faptul că ni se rezervase un vagon şi că eram păziţi de soldaţi. Altfel, ne comportam cât se poate de firesc. Precizez că în oraşul Alba, din toţi cei care eram închişi pentru fapte contra securităţii, şi care, nu erau decât 11, ni s-a dat drumul doar la 6, cei 3 din lotul nostru şi 3 care fuseeseră implicaţi în afacerea cu carne. Restul au fost reîncarceraţi şi lăsaţi să aştepte până la noi ordine în închisoarea Aiud.
Tot cu noi a fost eliberat şi un anume Stana, locotenent-colonel în cadrul securităţii sau mai bine zis al Serviciului de Informaţii Externe (SIE) care lucrase, sub acoperire, ca secretar doi la Ambasada română de la Tokyo. Din spusele lui fusese condamnat la 20 de ani închisoare pentru înaltă trădare, fiind găsit vinovat de colaborare cu structurile create de Pacepa. Nu ştiu cât adevăr exista în cele spuse de el, cert a fost faptul că în cadrul închisorii atât eu cât şi Iancu, dar mai mult eu, am suferit „beneficiind” de numeroase pedepse graţie bunei lui colaborări cu securitatea închisorii.
Era o persoană care căuta în orice moment să ne incite la discuţii, aducând în mod repetat cuvinte de laudă marelui şi iubitului conducător, ceea ce nouă ne producea în chip vizibil repulsie şi silă. Acest personaj era tipul de slugă perfectă. Nu putea „divorţa” nicicum de puterea pe care-o servise şi pe care o pupa în continuare în fund.
Lui nu-i venea să creadă că omul cu mâna de fier, cum ades obişnuia să-i spună lui Ceauşescu, a ajuns în situaţia de a rugini şi a fi aruncat la lada de gunoi a istoriei. Nu realiza că marelui conducător şi întregii lui clici le-au sunat ceasul, că el a fost pus în libertate prin voinţa şi la dorinţa celor mulţi care, cu numai câteva ore în urmă erau cei mulţi şi chinuiţi.
Un personaj care era depăşit de evenimente. Deşi din cauza lui pot spune că suferisem enorm, nu-l uram. Îmi stârnea pur şi simplu compasiune.
În fine, trenul s-a pus în mişcare cu destinaţia Bucureşti. Era prima călătorie a unui om liber, un om pătruns de dorinţa de a vedea şi constata până unde a putut să ducă dezastrul creat de comunişti în perioada în care el a lipsit dintre oameni.
Chiar şi această călătorie care părea la început un lung şi monoton drum, a fost presărat cu nenumărate mici evenimente, demne de luat în considerare.
Desigur, voiam să ştiu cât mai mult din ceea ce se petrecea în ţară şi asta nu puteam să o aflu decât prin dialogul direct cu diverşi călători de pe aceeaşi rută. Crâmpeie de informaţii îmi parveneau din toate gările prin care oprea trenul.
La un moment dat se zvonea că în zona Sibiului s-ar afla fugit cu o maşină Emil Bobu. În gara Braşov am văzut oameni plângând şi spunând că teroriştii despre care ei spuneau că sunt arabi, s-au refugiat pentru a nu fi arestaţi în spitalul de copii de unde ameninţă cu moartea.
22 Decembrie a însemnat pentru toţi schimbarea, pentru cei mai mulţi schimbarea în bine, pentru alţii, cei cu privilegii, o schimbare în rău. Nu pentru foarte mult timp, însă.
Cu cât ne apropiam de gara Bucureşti, cu atât informaţiile deveneau mai incendiare, se vorbea de tot felul de indivizi înarmaţi, de diverse naţionalităţi, de regulă arabi, care făceau victime în rândul populaţiei civile.
Pe perioada călătoriei ne-am racordat sufletele la situaţia din ţară.
Aşa cum am mai spus, trebuia să ajungem la Televiziunea Română, să spunem naţiunii cine suntem, ce am făcut, de ce am fost condamnaţi, să povestim despre chinurile îndurate în cei cinci ani în închisorile regimului comunist.
Desigur, ar fi părut uşor penibil apariţia pe post a celor care fuseseră implicaţi în afacerea cărnii. Cam despre ce ar fi trebuit să vorbească ei naţiunii române? Că au furat mai puţin şi au fost condamnaţi pentru subminarea economiei naţionale, fiind luaţi ca exemple justificative pentru foamea ce bântuia în ţară?
Aceştia au înţeles inutilitatea ieşirii lor pe micul ecran, decizând ca de la gară să pornească direct spre casele lor.
Odată ajunşi în gara Bucureşti, am fost duşi în birou la Şeful Gării de Nord.
Informaţii de o grozăvie fără seamăn se succedau cu o repeziciune greu de crezut. Chiar atunci, la doi indivizi de origine arabă care, chipurile doreau să meargă la schi în Poiana Braşov, se găsiseră în rucsaci muniţie şi armament.
De pe una din copertinele de pe peroane un ins înarmat cu un automat trăgea nonşalant în oameni nevinovaţi şi fără nici un fel de apărare.
Un altul a deschis foc asupra celor care aşteptau liniştiţi să-şi cumpere bilete de călătorie. Pentru mulţi dintre ei acea clipă a însemnat sfârşitul. Ei n-au mai reuşit să ajungă niciodată acolo unde şi-ar fi dorit.
Lângă ieşirea dinspre sud a Gării de Nord un autobuz care transporta răniţi fusese ţinta altor terorişti. Oameni care trebuiau să ajungă pe paturile spitalelor pentru a putea primi îngrijire, au fost opriţi din drum şi privaţi de şansa de a-şi salva viaţa. Şuierături de gloanţe veneau din toate direcţiile. Nu ştiai de unde se trage, cine este inamicul, cum arăta el, sigur tot ce se dorea era de a crea panică în rândul unor oameni care nici măcar nu realizau ce putere pot avea armele.
Liniştiţi, ei aşteptau cu piepturile goale schimbarea. În viziune a multora Revoluţia însemna schimbare, dar schimbare nu cu sacrificii impuse, nu cu groază, nu cu teroare, nu cu ameninţarea şi zăngănitul armelor.
Ei veneau şi credeau într-o revoluţie de catifea. Ce păcat că n-a fost posibil aşa ceva şi în România, aşa cum, de altfel, s-a întâmplat în alte ţări foste comuniste, ca de exemplu Cehoslovacia.
În tot acest timp s-a căutat să se ia legătura cu Marele Stat Major al Armatei, cel care, de altfel, dăduse ordinul să fie eliberaţi toţi deţinuţii politici, pentru a găsi modalitatea cea mai lipsită de risc de a ajunge la Televiziune.
După repetate apeluri telefonice, într-un final s-a luat decizia să fim preluaţi de armată şi să intrăm sub ocrotirea Frontului Salvării Naţionale din sectorul 1, care se găsea în sediul Primăriei aferente, la circa 700-800 de metri de Gara de Nord. A rămâne mai departe în gară devenea un lucru riscant pentru noi.
În aceste condiţii s-a telefonat la Primăria sectorului 1, chiar acolo unde, cu o zi în urmă, trona nestingherit fostul primar comunist, ajuns între timp, ca atâţia alţi demnitari comunişti, în stare de arest, sub paza armelor.


PROTEST

S-A ÎNTÂLNIT DE NENUMĂRATE ORI CU
PROCURORI ŞI JUDECĂTORI.
A ŢINUT PRELEGERI ÎN FAŢA LOR.
Atunci nu era un pericol social !
I-AU TRECUT PRAGUL POLITICIENI
DE PRIM RANG
Atunci nu era inamicul public nr. 1 !
I-AU TRIMIS SCRISORI DE FELICITARE
INSTITUŢII ŞI FUNCŢIONARI INTERNAŢIONALI
DE PRESTIGIU
Atunci nu i se punea la îndoială onorabilitatea !
S-A BĂTUT PENTRU DREPTURILE
A MII ŞI MII DE OAMENI
Atunci nu i se contesta buna-credinţă !
S-A AFLAT ÎN PRIMA CONDUCERE A ROMÂNIEI
POSTDECEMBRISTE
Atunci nu punea în pericol ordinea publică !

Cui îi este frică de Scaleţchi ?
Ar avea de suferit statul de drept şi democraţia
dacă el ar fi în libertate ??

De ce instanţele nu au ţinut cont de viciile de procedură pe care trei avocaţi de mare prestigiu şi probitate profesională
le-au prezentat cu claritate în toate instanţele ?
Aceasta să fie esenţa statului de drept ?
Aceasta este Justiţia reformată de doamna Macovei ?

Au trecut 558 (cincisutecincizecisiopt) zile de când, printr-o conspiraţie mişelească, Preşedintele Fondator OADO, prof. univ. dr. Florentin Scaleţchi, a fost rearestat. După o înscenare juridică odioasă şi o cercetare şi condamnare abuzivă, netemeinică şi nelegală, prin care instanţe după instanţe de judecată, sub presiunea vizibilă a DNA, au ignorat atât cererile avocaţilor, cât şi ale OADO, încălcând în mod repetat procedura şi, implicit, drepturile fundamentale ale acestui om care, pentru a doua oară în viaţă, trăieşte drama de a deveni din nou deţinut politic într-un regim aşa-zis democrat, regimul Băsescu, pentru că, prin opiniile lui, ieşirile publice, a deranjat de atâtea şi atâtea ori puterea.
De asemenea, au trecut 463 zile de când în România, ţară membră cu drepturi depline a ONU, a UE, a NATO, a OSCE şi a CEDO, deţinutul politic prof. Florentin SCALEŢCHI este ţinut ilegal în detenţie peste mandatul de executare, prin abuz de putere din partea organelor statului român.
OADO, împreună cu Patronatul Român, în numele a celor 1.200.000 de membri cotizanţi şi voluntari, protestează faţă de condamnarea politică la care a fost supus Preşedintele Fondator OADO şi Vicepreşedintele Patronatului Român, un apărător de notorietate internaţională al drepturilor fundamentale ale omului.
Cere instituţiilor statului român şi forţelor responsabile care şi-au asumat în faţa poporului obligaţia de a face lumină în toate cazurile care au avut la bază o imixtiune a politicului în actul de justiţie, să iasă din starea de tăcere şi lipsă de reacţie, mai ales că, în conformitate cu Rezoluției Parlamentului European din 17 iunie 2010 referitoare la politicile UE în favoarea apărătorilor drepturilor omului (2009/2199(INI)), art. 24 care – condamnă climatul de impunitate în privința actelor comise împotriva apărătorilor, care predomină în numeroase țări din lume (de data asta chiar într-o ţară membră a UE-România ); solicită Consiliului și Comisiei să ridice această problemă în cadrul contactelor bilaterale, îndemnând toate statele să asigure aducerea în fața justiției a făptuitorilor, indiferent de poziția sau funcția lor, prin intermediul unor proceduri disciplinare și penale independente și eficiente, având în vedere întotdeauna posibilitatea de a face recurs în fața Curții Europene a Drepturilor Omului, după epuizarea căilor interne de atac, au obligaţia să acţioneze şi să intervină cu maximă celeritate !
OADO nu va precupeţi niciun efort ca, prin mijloace nonviolente, să-şi apere Preşedintele Fondator, prof. univ. dr. Florentin Scaleţchi, apelând la toate forurile naţionale şi internaţionale, pentru a opri suferinţa acestui erou recunoscut al României.
Oricât de mult va dura demersul nostru de luptă, pentru a se face dreptate în cazul unui abuz fără seamăn, având în spate dovezi zdrobitoare ale nevinovăţiei acestui luptător pentru drepturile tuturor oamenilor, un coleg deosebit, un tată de excepţie pentru copiii lui, un prieten adevărat al tuturor celor care i-au fost aproape.
Gândiţi-vă că orice clipă pierdută prin inacţiunea dumneavostră, atrage continuarea unei umilinţe şi a unei suferinţe pricinuite unui om care nu o merită şi căruia România îi este datoare cu respectul ei pentru jertfă adusă pe altarul luptei împotriva dictaturii şi comunismului.
Faceţi ceva cât mai curând posibil, cu atât mai mult cu cât dispuneţi de toate pârgâile legale internaţionale şi naţionale de a apăra viaţa şi libertatea unui luptător pentru drepturile omului.

CONSILIUL DIRECTOR OADO PATRONATUL ROMÂN


AMINTIRI DIN PRIMA MEA VIATA – ZIUA ELIBERĂRII

Printr-o notă telefonică dată de generalul Guşe, cel care cu numai cinci zile înainte ordonase la Timişoara foc asupra demonstranţilor, am fost eliberaţi din închisoarea politică Aiud şi preluaţi de armată şi de forţele noii puteri.
După o bâlbâială a conducerii închisorii în care când se dorea eliberarea noastră, când nu, după un dialog destul de dur cu cei care până în acea clipă erau paznicii unor mari „trădători” , cu care dintr-o dată devenisem parteneri de dialog, am fost urcaţi într-o dubă a închisorii şi duşi la Alba Iulia, la Comandamentul Frontului Salvării Naţionale, cu sediul – ce să vezi ! – în fosta clădire a securităţii. Interesant, nu ?! Cine ar fi crezut aşa ceva ?! Am fost debarcaţi în curtea securităţii şi duşi în sala de mese (popota ofiţerilor), cu o grijă ieşită din comun, fostul comandant al securităţii se îngrijea de soarta noastră şi de pregătirea primei noastre mese în libertate.
Trăiam aceste deosebite momente într-o stare de emoţie cumplită. Bucuria schimbării mă copleşise, împlinirea gândurilor care mă năpădiseră continuu în cei cinci ani de detenţie mă umplea de fericire. Este momentul când încep să iau contact cu primele evenimente ale revoluţiei, într-un oraş de provincie, să văd oameni care se bucură, care ţipă, aclamă, cântă, după o dictatură care i-a adus la tăcere, umilinţă, suferinţă şi durere. Oameni pe faţa cărora citeai entuziasmul, oameni ce se eliberaseră de spectrul comunismului. Pur şi simplu clocoteam de entuziasm, mă răvăşea dorinţa de implicare directă în procesul schimbării radicale a societăţii. Pe vremea aceea eram un biet naiv, credeam că avea să fie o schimbare din temelii a tot ce era putred şi perimat, cu ceva nou şi solid. Abia mai târziu am realizat că aceste schimbări se fac cu oameni de un anumit calibru, care îşi doresc şi vor să se dedice acestui ideal.
Ajunşi în incinta securităţii am fost, aşadar, preluaţi de armată cu misiunea expresă de a ne duce la Bucureşti, la televiziunea de curând liberă, pentru a apărea pe post ca să spunem naţiunii ce a însemnat viaţa noastră în temniţele comuniste.
După terminarea mesei am încercat să am un dialog cu fostul şef al securităţii, colonel, dacă nu mă înşel, să iau câteva informaţii referitoare la propria persoană, dacă mă cunoaşte, dacă am reprezentat ceva pentru existenţa lui şi a subordonaţilor lui, căci noi, deţinuţii politici, eram ţinuţi în închisori sub directul control al securităţii.
Aici am aflat că cel care ne terorizase prin măsurile lui de opresiune, căpitanul Negrilă, fugise cu armamentul la el – şi a făcut chiar şi o victimă în rândul revoluţionarilor. Arestat, condamnat, eliberat, azi e o persoană marcantă a personalului S.R.I. Alba, pe un post în care îşi continuă nelegiuirile şi impertinenţele, căci de altceva nu este în stare. Unde, după revoluţie se spune că S.R.I. este o instituţie nouă, iată un exemplu tipic de aducere la matcă, sub acelaşi nume, a securităţii, care de-a lungul timpului a făcut atât de mult rău acestui popor nevinovat.
Trăiam în momentele acelea parcă între realitate şi ficţiune. În timp ce dialogam cu insul amintit, s-au prezentat doi militari cu grade inferioare şi l-au arestat. Cel care până mai înainte fusese dacă nu cel mai puternic, atunci unul din cei mai puternici oameni ai judeţului, era redus acum la tăcere.
Dintr-un om puternic, stăpân pe sine, la picioarele căruia stătea un judeţ întreg, l-am văzut un om slab, cu cătuşe la mână, aşezat lângă mine pe un scaun, aşteptându-şi verdictul mai mult decât cuminte cu ochi rugători, implorând parcă milă şi arătând căinţă. Am trăit un sentiment de milă, căci sufletul meu nu concepea răul.
În scurt timp de la acest eveniment, cu totul nou în viaţa mea, ni s-a pus la dispoziţie un autobuz de capacitate mică pentru a fi duşi la gara din Alba, ca mai pe urmă să luăm trenul spre Bucureşti. Spun „capacitate mică” pentru a se înţelege că eram extrem de puţini deţinuţi politici, iar dintre aceştia şi mai puţini autentici. Să mă fac înţeles mai clar. Erau consideraţi deţinuţi politici toţi cei care erau încadraţi în articole care prevedea pericol pentru securitatea statului, respectiv de la art. 154 la art. 165, cod penal.
Dar cum poţi crede că un om a subminat economia naţională fiindcă a băgat mai multă apă în cârnaţi, trimiţându-l pentru asta în faţa plutonului de execuţie? Şi ce faptă politică e aia când unul primeşte bani pentru a facilita o trecere peste frontieră, cu atât mai mult cu cât o făcea din postura de şef de post la grăniceri fiindu-i extrem de simplu să închidă ochii la o trecere „ilegală”? Oameni care au fost condamnaţi la moarte sau la ani grei de închisoare, în condiţiile în care ei săvârşiseră fapte pentru care orice instanţă de bun simţ le-ar fi dat 2-3 ani de privare de libertate. Cei eliberaţi în ziua de 22 Decembrie 1989 au fost în total ŞASE, aşa cum vedeţi scris cu majuscule, mai precis noi trei şi cei trei din lotul cu carne. Zic din lot, căci aşa eram priviţi în rândul gardienilor şi al acelora cu care intram în dialog.
În perioadele lungi de meditaţie, din timpul celor cinci ani de temniţă, m-am întrebat de ce suntem atât de puţini în închisori, căci m-am cam plimbat prin închisorile politice ale României Socialiste, când conform unei logici normale, ar fi trebuit să fim sute de mii de deţinuţi politici, dacă nu chiar milioane? Toţi românii trăiau într-o închisoare cu zidurile la graniţă, dar mai mult decât atât, trăiau cu sentimentul fricii, al neliniştii pentru ziua de mâine, lucru insuflat bine de supuşii lui Ceauşescu, de cei abilitaţi s-o facă: securitatea, miliţia şi organele de partid. Ei înşişi trăiau cu teama existenţei lor. La ce bun? Pentru cine oare o făceau? Chiar merita?
M-am întrebat retoric unde-or fi eroii noştri, cât le mai trebuie să rabde? Căci la istorie învăţasem că poporul nostru are nenumăraţi eroi. Începusem chiar să mă îndoiesc de existenţa lor atâta timp cât mii şi mii de oameni îngenucheau după modelul nord-coreean în faţa unui tablou; proslăvindu-l la nesfârşit pe bietul muritor din rama lui. Românii ajunseseră să se mişte ca nişte roboţi. Erau simpli executanţi, fără opinie proprie, o eventuală schimbare a existenţei lor o puneau doar pe seama providenţei sau poate că aşteptau ca ea să vină tot de la cel care îi chinuia şi îi oprimau, sau din exterior. Se consolaseră într-un anume fel cu ideea că asta e soarta ce le-a fost dată. Pentru cei care umpluseră închisorile comuniste în anii 45-60, când comunismul venise la putere şi se consolidase, pentru toate partidele politice istorice, care fuseseră desfiinţate, toată stima şi consideraţiunea, dar în nici un caz nu puteam aştepta din partea dumnealor semnalul de ridicare la luptă. Erau şi bolnavi şi bătrâni. Şi apoi îşi făcuseră cu prisosinţă datoria. Nu acceptaseră niciodată frăţia cu balaurul roşu, suferind cu vârf şi îndesat pentru asta.
E drept că orice analist putea prevedea căderea comunismului în Europa de Est, atunci când capitalismul a învins în războiul economic. Când performanţele economice obţinute de Vest au dus aceste ţări înainte cu cel puţin 50 de ani, era o utopie să mai ţii popoare întregi în minciună, într-o existenţă planificată, în robie, să menţii imperii imense sub ameninţarea armelor. Nu e mai puţin adevărat că Ronald Reagan, prin declanşarea programului „Războiul Stelelor”, a îngenuchiat pur şi simplu comunismul. Mai cu seamă din punct de vedere militar. La ce bun existenţa unui război rece, a traiului sub ameninţarea armelor nucleare? Doar pentru satisfacerea unor orgolii neîmplinite?
Cum pot suferi popoare întregi care nu ştiu să-şi aleagă conducătorii sau se lasă îngenucheate atât de uşor de indivizi pe cât de perverşi pe atât de periculoşi! Mulţi îşi pun întrebarea dacă în România a fost Revoluţie şi cei care o pun sunt personalităţi de calibru din presa noastră, din rândurile politicienilor, ori oameni de cultură şi artă.
Toată lumea ştie că la Malta cele două mari puteri militare ale lumii – S.U.A. şi Rusia, prin reprezentanţii lor, George Bush şi Mihail Gorbaciov, au luat decizia istorică de cădere a comunismului în Europa de Est. Ulterior acestui eveniment, rând pe rând, cu o rapiditate greu de înţeles, cad guverne, au loc mişcări stradale iar valul schimbării cuprinde aproape toate ţările comuniste ale Europei. Se vorbeşte de revoluţie de catifea în Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Bulgaria. Era de neimaginat ca România să poată scăpa acestui val.
În timp ce în ţările enumerate mai sus schimbarea a fost posibilă din interiorul partidului de guvernământ, în România, în demenţa lui, Ceauşescu nu concepea să părăsească puterea, ba mai mult, era decis să folosească orice metodă pentru a putea rămâne în fruntea bucatelor, inclusiv nimicirea propriului popor.
Eu, unul, trăiesc cu credinţa că a fost o revoluţie adevărată. E de ajuns să ne gândim la numărul mare de morţi, marea lor majoritate provenind din rândul celor tineri. Ei, tinerii au văzut că trăiesc de la o zi la alta mai rău, că părinţii lor sunt cuprinşi de frică fără şansa unei vieţi mai bune şi atunci au decis să iasă în stradă cu piepturile goale şi să lupte pentru schimbare, pentru îngroparea definitivă a comunismului.
Că schimbarea nu s-a produs în totalitate, că beneficiarii ei au fost tot cei care cândva ne-au oropsit este o altă problemă, asupra căreia voi reveni. Despre toate la timpul lor. Dar să revenim la cei şase care încă nu ne cunoşteam destinele, nu prevedeam ce va urma şi ce avea să ne ofere viitorul.
Senzaţionalul şi surprizele mai mult sau mai puţin plăcute nu au lipsit din viaţa mea. Să las deci cititorului meu surpriza de a descoperi el însuşi, în paginile următoare, ineditul situaţiilor, momentele cele mai aprinse ale zilelor care au urmat. Urcaţi în microbuz, cu pază armată, ne-am îndreptat spre gara din Alba Iulia, unde ni se rezervase un vagon pentru a fi duşi la Bucureşti.
Se avea în vedere nu doar aducerea noastră la TVR, ci şi cooptarea în noile structuri ale puterii, după competenţa fiecăruia, cum de altfel s-a şi întâmplat. Drumul spre gară trecea prin Piaţa Mare a Unirii, acolo unde cu ani în urmă se înfăptuise Unirea Principatelor Române – la 1 Decembrie 1918, moment istoric deosebit, devenit ulterior zi naţională şi sărbătorit ca atare.
Aici, o mare masă de oameni îşi manifesta bucuria provocată de fuga clanului Ceauşescu. Este momentul când are loc prima mea manifestare publică împotriva dictaturii şi a comunismului. Cuprins de o emoţie greu de imaginat, i-am cerut şoferului să oprească în piaţă.
Am deschis uşa şi m-am urcat pe bancheta din faţă a microbuzului, unde, de altfel îmi aveam locul şi pe un ton cât se poate de puternic, nu lipsit însă de accente euforice, m-am prezentat mulţimii ca un fost condamnat la moarte, ca un luptător împotriva regimului comunist, ca unul care de numai câteva ore părăsise zidurile reci ale închisorii din Aiud, i-am îndemnat la schimbare, la eliminarea putregaiului din societate, la lupta pentru transformarea acesteia, la susţinerea ideii de nou, la lupta pentru desfiinţarea din temelii a tot ceea ce a însemnat comunismul. Noi toţi trebuie să putem trăi altfel, după alte canoane, într-o ţară liberă, aşa cum o fac de sute de ani ţările civilizate ale lumii. Nu uitaţi, numai cu voinţă şi perseverenţă vom învinge. Vă iubesc şi vă admir că sunteţi aici şi susţineţi revoluţia noastră, schimbările pe care ni le dorim cu toţii. Noi plecăm spre Bucureşti, căci ţara ne-o cere, fiţi alături de noi în tot ce vom înfăptui. Acestea au fost cuvintele mele şi în ropot de aplauze am intrat în microbuz îndreptându-ne în trombă către peronul gării.
Intelectuali, oameni simpli, mulţi tineri, ieşiseră în stradă să susţină schimbarea, deşi, sincer să fiu, credeau mai puţin în ea, atâta timp cât sub ochii lor se construise şi se consolidase sofisticatul mecanism al comunismului. De-a lungul timpului fuseseră ei înşişi prinşi în ale angrenajului.
Nu mai văzusem oameni în civil de cinci ani de zile. Rămăsesem cu imaginea celor părăsiţi în 1985. Ce am constatat era o schimbare în rău, arătau parcă mai jalnic, şi zic mai jalnic pentru că erau mai prost îmbrăcaţi, mai amărâţi, mai împovăraţi de griji, cu sănătatea mai şubredă.
Sosiţi în gara Alba, debarcaţi şi pregătiţi pentru o călătorie cu trenul de câteva ore bune, am fost nevoiţi să mai zăbovim preţ de o oră în gară.
Cum informaţia reprezintă lucrul esenţial al vieţii şi existenţei umane, aici, în gara Alba, pentru mulţi nu exista Revoluţie, ei nu aflaseră nimic din ce se întâmpla la Bucureşti, în întreaga ţară, pentru ei era important ce făceau ei în acel moment şi ce aveau să facă a doua zi. Şi chiar dacă aveau habar de ce se întâmpla în Bucureşti sau în ţară, ei nu aveau poate puterea să creadă că un eşafodaj construit timp de 50 de ani cu preţul suferinţelor unui întreg popor poate să se prăbuşească peste noapte, că se poate trece într-o zi de la proslăvirea „marelui şi iubitului conducător şi a scumpei lui “soţii”, la huiduieli şi ameninţări, la „terfelirea” în public a numelui celor două zeităţi de… humă.
Nu acelaşi lucru se petrecea cu noi; eram nerăbdători să ajungem la Bucureşti, să putem să ne alăturăm mişcării revoluţionare, să punem umărul la înfăptuirea schimbării, să fim acolo când se vor pune bazele unui stat democrat, viabil.
Eram grăbiţi, poate agitaţi că trebuia să aşteptăm să vină trenul care urma să ne ducă unde ne era locul, în Frontul Salvării Naţionale. Aşteptarea era chinuitoare. Timpul curgea la fel de greu ca-n închisoare.
Simţeam nevoia să ne exprimăm cumva, voiam să transmitem oamenilor tot ceea ce gândisem cu privire la libertate timp de cinci ani de recluziune şi temniţă grea. Voiam să fiu întrebat acolo şi atunci de oameni despre ceea ce-mi doresc, despre ce vreau eu de la viaţă şi de la existenţa mea de om ca oricare altul.
Dar cum să le spui cine eşti, cum să le atragi atenţia, prin ce modalităţi să te exprimi?
Nu mai spun că în asemenea momente incandescente, când securitatea scăpase de sub control, când haosul îşi punea amprenta pe societatea românească, expunerea cu piepul gol în calea inamicului era un fel de inconştienţă.
Şi unde era inamicul? Cine era el? Ce haină îmbrăcase, cum se manifesta el? Erau numai câteva întrebări la care sigur nu puteam aştepta răspunsuri, puteam face doar prezumţii şi să nu uităm că erau prezumţiile unui om dispărut dintre oameni de cinci ani de zile. Prezumţiile sunt doar prezumţii şi numai câteodată se pot transforma în adevăruri. Ori eu aveam treabă, trebuia să ajung teafăr acolo unde simţeam că îmi cere ţara să fiu. Deşi eram păziţi de armată, totuşi exista teama unui atentat asupra noastră. Cu toate acestea, simţeam bucuria fiecărei clipe pe care-o trăiam. Eram, ca să zic aşa, cu mâna pe trăgaciul libertăţii.


PROTEST

S-A ÎNTÂLNIT DE NENUMĂRATE ORI CU
PROCURORI ŞI JUDECĂTORI.
A ŢINUT PRELEGERI ÎN FAŢA LOR.
Atunci nu era un pericol social !
I-AU TRECUT PRAGUL POLITICIENI
DE PRIM RANG
Atunci nu era inamicul public nr. 1 !
I-AU TRIMIS SCRISORI DE FELICITARE
INSTITUŢII ŞI FUNCŢIONARI INTERNAŢIONALI
DE PRESTIGIU
Atunci nu i se punea la îndoială onorabilitatea !
S-A BĂTUT PENTRU DREPTURILE
A MII ŞI MII DE OAMENI
Atunci nu i se contesta buna-credinţă !
S-A AFLAT ÎN PRIMA CONDUCERE A ROMÂNIEI
POSTDECEMBRISTE
Atunci nu punea în pericol ordinea publică !

Cui îi este frică de Scaleţchi ?
Ar avea de suferit statul de drept şi democraţia
dacă el ar fi în libertate ??

De ce instanţele nu au ţinut cont de viciile de procedură pe care trei avocaţi de mare prestigiu şi probitate profesională
le-au prezentat cu claritate în toate instanţele ?
Aceasta să fie esenţa statului de drept ?
Aceasta este Justiţia reformată de doamna Macovei ?

Au trecut 554 (cincisutecincizecisipatru) zile de când, printr-o conspiraţie mişelească, Preşedintele Fondator OADO, prof. univ. dr. Florentin Scaleţchi, a fost rearestat. După o înscenare juridică odioasă şi o cercetare şi condamnare abuzivă, netemeinică şi nelegală, prin care instanţe după instanţe de judecată, sub presiunea vizibilă a DNA, au ignorat atât cererile avocaţilor, cât şi ale OADO, încălcând în mod repetat procedura şi, implicit, drepturile fundamentale ale acestui om care, pentru a doua oară în viaţă, trăieşte drama de a deveni din nou deţinut politic într-un regim aşa-zis democrat, regimul Băsescu, pentru că, prin opiniile lui, ieşirile publice, a deranjat de atâtea şi atâtea ori puterea.
De asemenea, au trecut 464 zile de când în România, ţară membră cu drepturi depline a ONU, a UE, a NATO, a OSCE şi a CEDO, deţinutul politic prof. Florentin SCALEŢCHI este ţinut ilegal în detenţie peste mandatul de executare, prin abuz de putere din partea organelor statului român.
OADO, împreună cu Patronatul Român, în numele a celor 1.200.000 de membri cotizanţi şi voluntari, protestează faţă de condamnarea politică la care a fost supus Preşedintele Fondator OADO şi Vicepreşedintele Patronatului Român, un apărător de notorietate internaţională al drepturilor fundamentale ale omului.
Cere instituţiilor statului român şi forţelor responsabile care şi-au asumat în faţa poporului obligaţia de a face lumină în toate cazurile care au avut la bază o imixtiune a politicului în actul de justiţie, să iasă din starea de tăcere şi lipsă de reacţie, mai ales că, în conformitate cu Rezoluției Parlamentului European din 17 iunie 2010 referitoare la politicile UE în favoarea apărătorilor drepturilor omului (2009/2199(INI)), art. 24 care – condamnă climatul de impunitate în privința actelor comise împotriva apărătorilor, care predomină în numeroase țări din lume (de data asta chiar într-o ţară membră a UE-România ); solicită Consiliului și Comisiei să ridice această problemă în cadrul contactelor bilaterale, îndemnând toate statele să asigure aducerea în fața justiției a făptuitorilor, indiferent de poziția sau funcția lor, prin intermediul unor proceduri disciplinare și penale independente și eficiente, având în vedere întotdeauna posibilitatea de a face recurs în fața Curții Europene a Drepturilor Omului, după epuizarea căilor interne de atac, au obligaţia să acţioneze şi să intervină cu maximă celeritate !
OADO nu va precupeţi niciun efort ca, prin mijloace nonviolente, să-şi apere Preşedintele Fondator, prof. univ. dr. Florentin Scaleţchi, apelând la toate forurile naţionale şi internaţionale, pentru a opri suferinţa acestui erou recunoscut al României.
Oricât de mult va dura demersul nostru de luptă, pentru a se face dreptate în cazul unui abuz fără seamăn, având în spate dovezi zdrobitoare ale nevinovăţiei acestui luptător pentru drepturile tuturor oamenilor, un coleg deosebit, un tată de excepţie pentru copiii lui, un prieten adevărat al tuturor celor care i-au fost aproape.
Gândiţi-vă că orice clipă pierdută prin inacţiunea dumneavostră, atrage continuarea unei umilinţe şi a unei suferinţe pricinuite unui om care nu o merită şi căruia România îi este datoare cu respectul ei pentru jertfă adusă pe altarul luptei împotriva dictaturii şi comunismului.
Faceţi ceva cât mai curând posibil, cu atât mai mult cu cât dispuneţi de toate pârgâile legale internaţionale şi naţionale de a apăra viaţa şi libertatea unui luptător pentru drepturile omului.

CONSILIUL DIRECTOR OADO PATRONATUL ROMÂN