AMINTIRI DIN PRIMA MEA VIATA – ÎNVIEREA

Cred că această carte ar trebui încheiată cu relatarea ultimelor zile petrecute în închisoarea Aiud. Cu puţin timp înainte de 22 decembrie a fost eliberat Dumitru Iuga. M-am străduit să iau legătura cu el înainte de a părăsi închisoarea. La un moment dat, am rugat un gardian să-i ducă nişte pâine. În pâinea respectivă era de fapt un bilet prin care-l rugam să ia legătura cu mama mea şi să-i spună unde sunt şi cum Iuga, imediat ce s-a eliberat, a contactat-o pe maică-mea, urmând să se întâlnească în Bucureşti, numai că mama a fost stopată de securitate, fiind arestată pe o perioadă de o zi, la fel şi Iuga, arestat şi el pentru încă o perioadă. Bătuţi şi maltrataţi, nu au mai avut posibilitatea să se întâlnească. Exact, dar exact când la Timişoara s-a aprins scânteia Revoluţiei, eu eram pentru a nu ştiu câta oară la izolare totală, ceea ce m-a făcut să nu miros nimic din ceea ce se întâmpla în ţară. Singurul lucru care ar fi putut să-mi atragă atenţia era faptul că, începând cu data de 16-17 decembrie, nu s-a mai auzit zgomotul deţinuţilor din curte care urmau să plece la muncă. Peste întreaga închisoare s-a lăsat o linişte suspectă. Dar asta putea să însemne mai multe lucruri, fie că se reorganiza munca per total, fie că se, pregătea o curăţenie în interior sau chiar în toată închisoarea. Fiecare din aceste variante era posibilă. În nici un caz, la o schimbare a sistemului politic din România nu ne-a dus mintea în zilele acelea, n-am intuit că în ţară se întâmplă lucruri atât de importante. Mai cu seamă că atitudinea gardienilor nu trăda nimic în acest sens, doar că deveniseră un pic mai apropiaţi faţă de noi, ne priveau cu nişte ochi ceva mai umani. Dincolo de asta însă, totul era ca mai înainte. Zilele curgeau normal… E vorba de ceea ce se poate numi normalitate în închisoare. Cel puţin aşa le percepeam eu din celula în care mă aflam. În dimineaţa de 22 decembrie, la ora 6 dimineaţa chiar, Doamne, ce coincidenţă! – mi se spune că pot să-mi scriu cartea poştală la care aveam dreptul o dată la 6 luni. Pentru asta am fost scos din celulă şi dus în camera de gardă, unde, sub privirile atente ale gardianului – de regulă erau doi, dar acuma era numai unul – trebuia să-mi compun mica epistolă. Se găsea acolo un aparat de radio şi parcă şi un televizor. Pe neaşteptate, gardianul a ieşit din încăpere, fiind chemat de urgenţă până sus la comandament. El m-a lăsat să-mi continui epistola la care migăleam din pricină că în subtext trebuia să trimit, ca de fiecare dată, un mesaj. Eu mi-am justificat încetineala prin faptul că totuşi scriu o dată la 6 luni şi trebuie să mă gândesc mult la ceea ce urmează să spun. Cum era vorba de o simplă bucată de hârtie, căutam ca literele aşternute pe ea să fie cât mai mici, astfel încât să transmit un mesaj cât mai limpede şi cât mai cuprinzător celor cu care comunicam. Plecând gardianul de lângă mine, un instinct m-a determinat să mă duc să dau drumul la radio. Dând drumul, am auzit că judeţele Timişoara şi Arad sunt în stare de urgenţă şi că elemente ostile orânduirii sunt împotriva… Din clipa aceea, lucrurile au luat pentru mine o întorsătură radicală. Am intrat într-o panică totală, fiindu-mi foarte greu să-mi termin cartea poştală. Simţeam că se întâmpla ceva în ţară de vreme ce apăruseră manifestări de genul celor pomenite la radio. Dar gândeam că, la fel ca în 1987, la Braşov, Ceauşescu nu o să scape situaţia, de sub control. Am fost dus de gardian în celula mea şi lăsat acolo. Dacă până atunci reuşisem să-mi păstrez în mai toate momentele liniştea, acum intrasem într-o panică şi într-o agitaţie fără margini. Mă tot gândeam la tot felul de situaţii, mi-aduceam aminte de frânturi din proces, de frânturi din fuga noastră pe mare. În jurul orei zece şi jumătate se deschide brusc uşa închisorii şi în faţa ei apare însuşi comandantul, maiorul Tărţan, care îmi spune, cu blândeţe în glas: „Domnule Scaleţchi, am venit la dumneavoastră să vă întrebăm dacă aveţi vreo doleanţă, dacă vă putem ajuta cu ceva, dacă vă trebuie ceva.” Bineînţeles, după întrebarea politicoasă: „Ce mai faceţi, domnule Scaleţchi?” (nu mi se mai întâmplase până atunci ca cineva să mi se adreseze cu „domnule” în puşcărie), răspunsul meu a fost foarte clar: „Ce-am învăţat, domnule comandant, puşcărie asta fac. Dacă n-am avut până acum, nu-mi trebuie nici de acum încolo nimic.” „Ştiţi, aţi primit un pachet şi o să trebuiască să mergeţi să-l luaţi.” „Dacă l-am primit şi se poate să mi-l şi daţi, sunt bucuros să-l iau.” După acest scurt dialog, şocant pentru mine, a părăsit incinta celulei mele şi a trecut la celelalte celule. În captivitate ajunsesem să ni se dezvolte foarte bine, ba chiar extraotdinar de bine simţurile. Cel mai tare ni se dezvoltase simţu auzului. Deja ştiam să numărăm paşii gardianului, ştiam cam din ce parte vine, a câta celulă este deschisă, cum se deschide şi chiar desluşeam, dacă ne concentram bine, discuţia de la două-trei celule depărtare de noi.
Nu peste mult timp, sunt scos din nou din celulă şi dus să-mi iau respectivul pachet. La nu mai puţin de o jumătate de oră se deschide iar uşa şi-mi apare în faţa ochilor educatorul penitenciarului, căpitanul Burz Cornel, un ins apreciat pentru bunăvoinţa lui, care se trăgea dintr-un profesor de provincie şi care probabil că ar fi vrut să facă mai multe în meseria asta de educator, dar desigur că nu putea. Se lovea întotdeauna de barierele impuse de securitate. Probabil şi de autorităţile penitenciarului. Căpitanul acesta s-a apropiat de mine şi, punându-mi amical o mână pe după umeri, mi-a spus să ies să mă schimb, că sunt liber. Nu ştiu de ce, a fost unul din momentele cele mai critice ale vieţii mele. Am crezut că s-a terminat cu mine. Simţeam că-mi fuge pământul de sub picioare, având sentimentul că de fapt nu sunt scos la eliberare, ci sunt scos ca să fiu dus la execuţie. Mă gândeam că-n ţară lucrurile s-au complicat atât de tare încât noi trebuie să fim exterminaţi. De altfel, nu eram prea departe de adevăr. În primul şi în primul rând, de deţinuţii politici le era frică dictatorilor. Pe ei s-au străduit ei tot timpul să-i lichideze. Văzând cât sunt de speriat, educatorul s-a speriat şi el puţin, după care mi-a spus: „Nu e cazul să te sperii, nu vreau să-ţi fac niciun rău, nici de departe, am primit ordin să fiţi eliberaţi.” „Bine, sunt de acord cu ce spuneţi dumneavoastră, dacă este ca să mor, ce rost mai are să mă scoateţi afară, lăsaţi-mă să mor în celula asta. Nu cred că trebuie mai mult de un cartuş ca să mor. Dacă aşa mi-a fost soarta lăsaţi-mă aşa.” „Bine, dar cum mă pot linişti atâta timp cât aţi venit direct la mine. Mai sunt şi alţii, de ce nu mergeţi la ei.” „Sigur, sigur, am să merg şi la ei.” Şi, într-adevăr, a ieşit din celula mea îndreptându-se spre celelalte celule. În acel moment am realizat că educatorul era de bună credinţă. Deschizându-se celulele, m-am reîntâlnit cu Iancu Lucian, cu Mateescu, cu toţi ceilalţi cu care cândva avusesem dialog. Au urmat cuvenitele îmbrăţişări. M-am gândit imediat să ajung în faţa unui televizor, să prind ultimele informaţii. În învălmăşala care s-a produs, m-am furişat de privirile gardianului şi-am dat fuga în camera lui de gardă, unde am dat drumul la televizor. Chiar atunci Ion Iliescu comunica faptul că începând din acel moment clanul Ceauşescu a fost demis şi că ţara are o altă conducere. Bineînţeles că vigilentul gardian mi-a luat urma, dîndu-mă afară din încăperea respectivă şi închizând televizorul. Am mai rămas câteva clipe pe culoare, am mai discutat, aşteptând să ni se aducă hainele şi să plecăm. Numai că la scurt timp după asta, s-a întâmplat un lucru neaşteptat. A apărut comandantul, urmat de locţiitorul său, maiorul Chiş, generalul Chiş de astăzi, care ne-au spus: „Ştiţi, ordinul s-a revocat, nu vă mai eliberăm acum, intraţi din nou în celule, până la noi ordine.” Vânzoleala era mare. Şi totuşi au reuşit să-i bage la loc în celule pe toţi. Când au ajuns la mine, la prima celulă de la intrarea pe zarcă, celula nr. 17, dacă nu mă înşel, mi-au spus să merg înăuntru. Eu însă m-am oprit în faţa uşii şi cu o forţă deosebită, pe care numai Dumnezeu mi-a dat-o, m-am adresat celor doi: “Domnilor comandanţi, începând din acest moment clanul Ceauşescu nu mai există. Ordinele de la el şi decrete de la Consiliul de Stat sau oricare alt organ existent în România nu mai puteţi primi. Dumneavoastră aveţi două posibilităţi: să fiţi de partea poporului, şi poporul suntem noi, deşi până acum câteva clipe am stat după gratii, sau să fiţi de partea trădătorilor dar pentru chestia aceasta va veni momentul când veţi plăti.” Sigur că aceste cuvinte spuse cu o tonalitate foarte puternică, exprimate din străfundul sufletului, i-au făcut pe cei doi să bată puţin în retragere şi fâstâcindu-se un pic să spună: „Nu, nu, nu, noi suntem cu poporul şi în nici un caz nu vrem ca să vă facem rău. Suntem cu voi, numai că afară se întâmplă lucruri foarte grave. Securitatea a fugit cu armele, şi ne e frica ca dându-vă drumul să nu vă omoare imediat ce ieşiţi.” Probabil că aveau dreptate. Atunci am spus: „Vă rog frumos, luaţi legătura cu organele competente, cu noile organe ale statului, puneţi-ne la dispoziţie o maşină sau luaţi legătura cu armata să ne scoată de aici din închisoare.” Mă gândeam că oricum era mai bine, chiar dacă Ceauşescu s-ar fi întors, era mai bine să ne prindă afară, decât înăuntru unde eram o pradă sigură. Afară probabil am fi găsit un loc în, care să ne ascundem. Am mai spus: „Dublaţi garda ca nu cumva să avem neşansa de care dumneavoastră aţi amintit.” “Am luat deja această măsură. Vom face tot posibilul ca în timpul cel mai scurt să părăsiţi închisoarea.” Şi, într-adevăr, s-au ţinut de cuvânt şi unul şi altul, ne-au făcut formele de eliberare în cel mai scurt timp. Dovadă faptul că actul meu de eliberare din închisoare are semnătura 22 decembrie 1989. Imediat ni s-au adus nişte haine, aşa-numitele haine politice, care nu ne aparţineau, ne-am îmbrăcat cu ele şi am urcat împreună cu comandantul într-o dubă a închisorii, îndreptându-ne spre Alba Iulia. Aici am fost debarcaţi şi preluaţi imediat de armată şi de către organele locale ale Frontului de Salvare Naţională, care ocupaseră obiectivele principale, respectiv primăria, securitatea, miliţia. Ni s-a dat să mâncăm, urmând ca apoi să pornim către Bucureşti. Vreau să spun că ordinul lui Ceauşescu dat comandantului penitenciarelor de atunci, colonelul sau generalul Boştină, nu mai ştiu sigur, a fost ca într-adevăr să fim omorâţi. Dacă astăzi trăiesc este pentru că el, comandantul, nu a executat acest ordin. Ce am uitat să spun. La ieşirea din închisoare, la porţile închisorii se găseau zeci şi sute de persoane. Am fi putut să cădem uşor într-o ambuscadă a securiştilor care fugiseră şi care erau, după câte ştiţi, scoşi în afara legii în momentele acelea.
Ajunşi la Alba, comandantul inspectoratului judeţean al miliţiei a venit la mine şi m-a întrebat dacă ne e foame şi dacă nu am vrea să mergem să servim masa. Am fost duşi la popota securităţii, unde am fost serviţi foarte bine, chiar de către el. Ca apoi să fie arestat. La puţin timp după ce am servit masa, am povestit pe post întregii ţări despre viaţa pe care o dusesem în închisoare. Ne-am declarat totodată adeziunea la noua conducere, angajându-ne să luptăm alături de ea pentru instaurarea democraţiei în România.
Deci la Alba Iulia am fost preluaţi de armată. În centrul oraşului erau adunaţi foarte mulţi locuitori ai oraşului. Eu m-am suit pe autobuzul care urma să ne ducă la gară şi le-am vorbit celor de acolo despre faptul că-n ţara noastră se va construi o societate nouă. Am mai spus că noi am suferit timp de cinci ani în închisori ca deţinuţi politici, că plecăm spre Bucureşti unde vrem să ducem şi vestea adeziunii lor depline la cauza Revoluţiei. N-au lipsit din discursul meu patetic noţiuni precum democraţia, bunăstarea, competenţa, libertatea. Sigur că nu toate s-au petrecut chiar aşa cum gândeam noi pe atunci. Dar în pieptul nostru bătea o inimă cu adevărat nouă. Am fost aplaudat şi aclamat de mulţime care ne-a urat succes în drumul către Bucureşti. Asta a însemnat pentru noi încă o dovadă a faptului că oamenii s-au descătuşat de ceea ce înseamnă comunism. Vedeam cu ochii noştri cum vechiul sistem se duce, se termină, trage să moară. Ne-am îmbarcat în tren, cu santinele militare la capetele vagonului, descinzând după câteva ceasuri în Gara de Nord. Am văzut tot felul de lucruri până la Bucureşti şi am auzit de nenumărate ori ţăcănitul repetat al armelor. Ba am zărit chiar şi trupe de la geamul vagonului în care stăteam. În Gara de Nord am fost duşi direct la şeful de gară. Şi acolo am aşteptat până când ne-a preluat cineva de la Primăria sectorului 1. Dacă nu mă înşel, actorul Costel Constantin de la Teatrul Nottara, care ocupase împreună cu alţi revoluţionari Primăria sectorului 1 şi coordonau zona în momentele acelea fierbinţi. Vreau să spun că am văzut şi câţiva terorişti dintre cei despre care spun unii că n-au existat. I-am văzut în Gara de Nord. Erau arestaţi. Ziceau că merg la munte, dar în bagajul lor s-au găsit arme şi gloanţe de diferite calibre. De asemenea, am văzut pe o copertină câţiva indivizi care trăgeau cu automatul de acolo de sus spre oamenii nevinovaţi din gară. Am văzut chiar şi oameni murind lângă noi. Dar mai mult decât orice, conta pentru noi faptul că eram liberi. Nu ne speriau gloanţele. Nici măcar nu realizam adevărata lor forţă, habar n-aveam că ele ne puteau secera într-o clipă. Foarte mulţi oameni au murit fără să-şi dea seama pentru ce şi de ce. Ajunşi la sectorul 1, a trebuit să ne lungim deseori pe burtă pentru a nu ne atinge vreunul din picurii ploii de foc. Din timp în timp, hohoteau năpraznic mitralierele. După asta, ne-a transportat o tanchetă a armatei la televiziune.
Despre tot ce a urmat, despre zilele revoluţiei, despre munca mea în cadrul conducerii Consiliului Frontului Salvării Naţionale, apoi despre activitatea pe care am avut-o ulteriar ca Preşedinte al Organizaţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului, despre acea domnişoară Mariana Rusu, moartă suspect în închisoare cu 3 ani înainte de Revoluţie, într-o carte viitoare. Sper să am puterea s-o scriu. Şi mai sper ca şi ea să vă stârnească interesul. În această viitoare carte voi vorbi despre colaborările pe care le-am avut cu domnul Iliescu, cu domnul Roman, cu Gelu Voican Voiculescu, cu domnul Mazilu, cu domnul Dan Iosif, cu toţi ce ce s-au aflat la conducerea statului după decembrie 1989. Voi relata, cu alte cuvinte, o etapă mai luminoasă, dar nu mai puţin zbuciumată a aventurii care a fost şi este viaţa mea. Vor fi în ea şi reproşuri, şi adevăruri supărătoare, şi dragoste, şi trădare, şi speranţă.
Acum, spre final, întorcându-mi privirea către trecut, mă întreb cum într-o ţară din Europa, fie ea şi comunistă, cum a fost România, dar totuşi din Europa, s-a putut întâmpla o revoluţie de tipul celor din Africa, America Latină, în care peste noapte toată conducerea să fie spulberată, să rămână un vid de putere, la toate nivelurile, chiar la nivelul întreprinderilor mici, nu mai vorbesc de fostul partid comunist, iar un fost condamnat la moarte şi apoi la 20 de ani de detenţie, să ajung printre cei aflaţi în fruntea statului, ocupând funcţia de Vicepreşedinte al Comisiei Legislative Juridice şi a Drepturilor Omului din cadrul Consiliului Frontului Salvării Naţionale! Sigur că aşa ceva nu putem să concepem, la aşa ceva nici nu mă puteam gândi. Eu, „trădătorul”, „criminalul”, „ocnaşul”, călcatul în picioare, umilitul, bătutul, scuipatul intrasem în nomenclatură. Se pare că Dumnezeu a vrut să fie aşa, cum tot el a vrut ca o întreagă construcţie, un eşafodaj la care s-a muncit pe brânci o jumătate de secol să se năruie peste noapte. Ce-i drept, construcţia asta avea temelii de nisip şi ziduri care plângeau pentru că-n ele fuseseră zidite de-lungul anilor mii şi mii de persoane nevinovate. În zilele, în foarte multe zile din vremea închisorii, orice gândeam, numai acest lucru nu. Îmi imaginam o schimbare paşnică, o înlocuire a „marelui” şi „iubitului” conducător, dar în nici un caz o prăbuşire a întregului sistem. Poate că Dumnezeu a vrut ca trecerea spre democraţie să fie însemnată cu sânge, ca o expresie a mântuirii noastre şi a răscumpărării păcatelor trecutului.
Dragă cititorule, aici se încheie prima parte a deznădejdilor mele din tinereţe, dar şi a speranţelor legate de curgerea aceleiaşi vârste.
Şi pentru că vorbeam de speranţe mai sus, acestea au căpătat valori aproape nesperate odată cu evenimentele din decembrie 1989 !

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: