AMINTIRI DIN PRIMA MEA VIATA – ZIUA ELIBERĂRII

Printr-o notă telefonică dată de generalul Guşe, cel care cu numai cinci zile înainte ordonase la Timişoara foc asupra demonstranţilor, am fost eliberaţi din închisoarea politică Aiud şi preluaţi de armată şi de forţele noii puteri.
După o bâlbâială a conducerii închisorii în care când se dorea eliberarea noastră, când nu, după un dialog destul de dur cu cei care până în acea clipă erau paznicii unor mari „trădători” , cu care dintr-o dată devenisem parteneri de dialog, am fost urcaţi într-o dubă a închisorii şi duşi la Alba Iulia, la Comandamentul Frontului Salvării Naţionale, cu sediul – ce să vezi ! – în fosta clădire a securităţii. Interesant, nu ?! Cine ar fi crezut aşa ceva ?! Am fost debarcaţi în curtea securităţii şi duşi în sala de mese (popota ofiţerilor), cu o grijă ieşită din comun, fostul comandant al securităţii se îngrijea de soarta noastră şi de pregătirea primei noastre mese în libertate.
Trăiam aceste deosebite momente într-o stare de emoţie cumplită. Bucuria schimbării mă copleşise, împlinirea gândurilor care mă năpădiseră continuu în cei cinci ani de detenţie mă umplea de fericire. Este momentul când încep să iau contact cu primele evenimente ale revoluţiei, într-un oraş de provincie, să văd oameni care se bucură, care ţipă, aclamă, cântă, după o dictatură care i-a adus la tăcere, umilinţă, suferinţă şi durere. Oameni pe faţa cărora citeai entuziasmul, oameni ce se eliberaseră de spectrul comunismului. Pur şi simplu clocoteam de entuziasm, mă răvăşea dorinţa de implicare directă în procesul schimbării radicale a societăţii. Pe vremea aceea eram un biet naiv, credeam că avea să fie o schimbare din temelii a tot ce era putred şi perimat, cu ceva nou şi solid. Abia mai târziu am realizat că aceste schimbări se fac cu oameni de un anumit calibru, care îşi doresc şi vor să se dedice acestui ideal.
Ajunşi în incinta securităţii am fost, aşadar, preluaţi de armată cu misiunea expresă de a ne duce la Bucureşti, la televiziunea de curând liberă, pentru a apărea pe post ca să spunem naţiunii ce a însemnat viaţa noastră în temniţele comuniste.
După terminarea mesei am încercat să am un dialog cu fostul şef al securităţii, colonel, dacă nu mă înşel, să iau câteva informaţii referitoare la propria persoană, dacă mă cunoaşte, dacă am reprezentat ceva pentru existenţa lui şi a subordonaţilor lui, căci noi, deţinuţii politici, eram ţinuţi în închisori sub directul control al securităţii.
Aici am aflat că cel care ne terorizase prin măsurile lui de opresiune, căpitanul Negrilă, fugise cu armamentul la el – şi a făcut chiar şi o victimă în rândul revoluţionarilor. Arestat, condamnat, eliberat, azi e o persoană marcantă a personalului S.R.I. Alba, pe un post în care îşi continuă nelegiuirile şi impertinenţele, căci de altceva nu este în stare. Unde, după revoluţie se spune că S.R.I. este o instituţie nouă, iată un exemplu tipic de aducere la matcă, sub acelaşi nume, a securităţii, care de-a lungul timpului a făcut atât de mult rău acestui popor nevinovat.
Trăiam în momentele acelea parcă între realitate şi ficţiune. În timp ce dialogam cu insul amintit, s-au prezentat doi militari cu grade inferioare şi l-au arestat. Cel care până mai înainte fusese dacă nu cel mai puternic, atunci unul din cei mai puternici oameni ai judeţului, era redus acum la tăcere.
Dintr-un om puternic, stăpân pe sine, la picioarele căruia stătea un judeţ întreg, l-am văzut un om slab, cu cătuşe la mână, aşezat lângă mine pe un scaun, aşteptându-şi verdictul mai mult decât cuminte cu ochi rugători, implorând parcă milă şi arătând căinţă. Am trăit un sentiment de milă, căci sufletul meu nu concepea răul.
În scurt timp de la acest eveniment, cu totul nou în viaţa mea, ni s-a pus la dispoziţie un autobuz de capacitate mică pentru a fi duşi la gara din Alba, ca mai pe urmă să luăm trenul spre Bucureşti. Spun „capacitate mică” pentru a se înţelege că eram extrem de puţini deţinuţi politici, iar dintre aceştia şi mai puţini autentici. Să mă fac înţeles mai clar. Erau consideraţi deţinuţi politici toţi cei care erau încadraţi în articole care prevedea pericol pentru securitatea statului, respectiv de la art. 154 la art. 165, cod penal.
Dar cum poţi crede că un om a subminat economia naţională fiindcă a băgat mai multă apă în cârnaţi, trimiţându-l pentru asta în faţa plutonului de execuţie? Şi ce faptă politică e aia când unul primeşte bani pentru a facilita o trecere peste frontieră, cu atât mai mult cu cât o făcea din postura de şef de post la grăniceri fiindu-i extrem de simplu să închidă ochii la o trecere „ilegală”? Oameni care au fost condamnaţi la moarte sau la ani grei de închisoare, în condiţiile în care ei săvârşiseră fapte pentru care orice instanţă de bun simţ le-ar fi dat 2-3 ani de privare de libertate. Cei eliberaţi în ziua de 22 Decembrie 1989 au fost în total ŞASE, aşa cum vedeţi scris cu majuscule, mai precis noi trei şi cei trei din lotul cu carne. Zic din lot, căci aşa eram priviţi în rândul gardienilor şi al acelora cu care intram în dialog.
În perioadele lungi de meditaţie, din timpul celor cinci ani de temniţă, m-am întrebat de ce suntem atât de puţini în închisori, căci m-am cam plimbat prin închisorile politice ale României Socialiste, când conform unei logici normale, ar fi trebuit să fim sute de mii de deţinuţi politici, dacă nu chiar milioane? Toţi românii trăiau într-o închisoare cu zidurile la graniţă, dar mai mult decât atât, trăiau cu sentimentul fricii, al neliniştii pentru ziua de mâine, lucru insuflat bine de supuşii lui Ceauşescu, de cei abilitaţi s-o facă: securitatea, miliţia şi organele de partid. Ei înşişi trăiau cu teama existenţei lor. La ce bun? Pentru cine oare o făceau? Chiar merita?
M-am întrebat retoric unde-or fi eroii noştri, cât le mai trebuie să rabde? Căci la istorie învăţasem că poporul nostru are nenumăraţi eroi. Începusem chiar să mă îndoiesc de existenţa lor atâta timp cât mii şi mii de oameni îngenucheau după modelul nord-coreean în faţa unui tablou; proslăvindu-l la nesfârşit pe bietul muritor din rama lui. Românii ajunseseră să se mişte ca nişte roboţi. Erau simpli executanţi, fără opinie proprie, o eventuală schimbare a existenţei lor o puneau doar pe seama providenţei sau poate că aşteptau ca ea să vină tot de la cel care îi chinuia şi îi oprimau, sau din exterior. Se consolaseră într-un anume fel cu ideea că asta e soarta ce le-a fost dată. Pentru cei care umpluseră închisorile comuniste în anii 45-60, când comunismul venise la putere şi se consolidase, pentru toate partidele politice istorice, care fuseseră desfiinţate, toată stima şi consideraţiunea, dar în nici un caz nu puteam aştepta din partea dumnealor semnalul de ridicare la luptă. Erau şi bolnavi şi bătrâni. Şi apoi îşi făcuseră cu prisosinţă datoria. Nu acceptaseră niciodată frăţia cu balaurul roşu, suferind cu vârf şi îndesat pentru asta.
E drept că orice analist putea prevedea căderea comunismului în Europa de Est, atunci când capitalismul a învins în războiul economic. Când performanţele economice obţinute de Vest au dus aceste ţări înainte cu cel puţin 50 de ani, era o utopie să mai ţii popoare întregi în minciună, într-o existenţă planificată, în robie, să menţii imperii imense sub ameninţarea armelor. Nu e mai puţin adevărat că Ronald Reagan, prin declanşarea programului „Războiul Stelelor”, a îngenuchiat pur şi simplu comunismul. Mai cu seamă din punct de vedere militar. La ce bun existenţa unui război rece, a traiului sub ameninţarea armelor nucleare? Doar pentru satisfacerea unor orgolii neîmplinite?
Cum pot suferi popoare întregi care nu ştiu să-şi aleagă conducătorii sau se lasă îngenucheate atât de uşor de indivizi pe cât de perverşi pe atât de periculoşi! Mulţi îşi pun întrebarea dacă în România a fost Revoluţie şi cei care o pun sunt personalităţi de calibru din presa noastră, din rândurile politicienilor, ori oameni de cultură şi artă.
Toată lumea ştie că la Malta cele două mari puteri militare ale lumii – S.U.A. şi Rusia, prin reprezentanţii lor, George Bush şi Mihail Gorbaciov, au luat decizia istorică de cădere a comunismului în Europa de Est. Ulterior acestui eveniment, rând pe rând, cu o rapiditate greu de înţeles, cad guverne, au loc mişcări stradale iar valul schimbării cuprinde aproape toate ţările comuniste ale Europei. Se vorbeşte de revoluţie de catifea în Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Bulgaria. Era de neimaginat ca România să poată scăpa acestui val.
În timp ce în ţările enumerate mai sus schimbarea a fost posibilă din interiorul partidului de guvernământ, în România, în demenţa lui, Ceauşescu nu concepea să părăsească puterea, ba mai mult, era decis să folosească orice metodă pentru a putea rămâne în fruntea bucatelor, inclusiv nimicirea propriului popor.
Eu, unul, trăiesc cu credinţa că a fost o revoluţie adevărată. E de ajuns să ne gândim la numărul mare de morţi, marea lor majoritate provenind din rândul celor tineri. Ei, tinerii au văzut că trăiesc de la o zi la alta mai rău, că părinţii lor sunt cuprinşi de frică fără şansa unei vieţi mai bune şi atunci au decis să iasă în stradă cu piepturile goale şi să lupte pentru schimbare, pentru îngroparea definitivă a comunismului.
Că schimbarea nu s-a produs în totalitate, că beneficiarii ei au fost tot cei care cândva ne-au oropsit este o altă problemă, asupra căreia voi reveni. Despre toate la timpul lor. Dar să revenim la cei şase care încă nu ne cunoşteam destinele, nu prevedeam ce va urma şi ce avea să ne ofere viitorul.
Senzaţionalul şi surprizele mai mult sau mai puţin plăcute nu au lipsit din viaţa mea. Să las deci cititorului meu surpriza de a descoperi el însuşi, în paginile următoare, ineditul situaţiilor, momentele cele mai aprinse ale zilelor care au urmat. Urcaţi în microbuz, cu pază armată, ne-am îndreptat spre gara din Alba Iulia, unde ni se rezervase un vagon pentru a fi duşi la Bucureşti.
Se avea în vedere nu doar aducerea noastră la TVR, ci şi cooptarea în noile structuri ale puterii, după competenţa fiecăruia, cum de altfel s-a şi întâmplat. Drumul spre gară trecea prin Piaţa Mare a Unirii, acolo unde cu ani în urmă se înfăptuise Unirea Principatelor Române – la 1 Decembrie 1918, moment istoric deosebit, devenit ulterior zi naţională şi sărbătorit ca atare.
Aici, o mare masă de oameni îşi manifesta bucuria provocată de fuga clanului Ceauşescu. Este momentul când are loc prima mea manifestare publică împotriva dictaturii şi a comunismului. Cuprins de o emoţie greu de imaginat, i-am cerut şoferului să oprească în piaţă.
Am deschis uşa şi m-am urcat pe bancheta din faţă a microbuzului, unde, de altfel îmi aveam locul şi pe un ton cât se poate de puternic, nu lipsit însă de accente euforice, m-am prezentat mulţimii ca un fost condamnat la moarte, ca un luptător împotriva regimului comunist, ca unul care de numai câteva ore părăsise zidurile reci ale închisorii din Aiud, i-am îndemnat la schimbare, la eliminarea putregaiului din societate, la lupta pentru transformarea acesteia, la susţinerea ideii de nou, la lupta pentru desfiinţarea din temelii a tot ceea ce a însemnat comunismul. Noi toţi trebuie să putem trăi altfel, după alte canoane, într-o ţară liberă, aşa cum o fac de sute de ani ţările civilizate ale lumii. Nu uitaţi, numai cu voinţă şi perseverenţă vom învinge. Vă iubesc şi vă admir că sunteţi aici şi susţineţi revoluţia noastră, schimbările pe care ni le dorim cu toţii. Noi plecăm spre Bucureşti, căci ţara ne-o cere, fiţi alături de noi în tot ce vom înfăptui. Acestea au fost cuvintele mele şi în ropot de aplauze am intrat în microbuz îndreptându-ne în trombă către peronul gării.
Intelectuali, oameni simpli, mulţi tineri, ieşiseră în stradă să susţină schimbarea, deşi, sincer să fiu, credeau mai puţin în ea, atâta timp cât sub ochii lor se construise şi se consolidase sofisticatul mecanism al comunismului. De-a lungul timpului fuseseră ei înşişi prinşi în ale angrenajului.
Nu mai văzusem oameni în civil de cinci ani de zile. Rămăsesem cu imaginea celor părăsiţi în 1985. Ce am constatat era o schimbare în rău, arătau parcă mai jalnic, şi zic mai jalnic pentru că erau mai prost îmbrăcaţi, mai amărâţi, mai împovăraţi de griji, cu sănătatea mai şubredă.
Sosiţi în gara Alba, debarcaţi şi pregătiţi pentru o călătorie cu trenul de câteva ore bune, am fost nevoiţi să mai zăbovim preţ de o oră în gară.
Cum informaţia reprezintă lucrul esenţial al vieţii şi existenţei umane, aici, în gara Alba, pentru mulţi nu exista Revoluţie, ei nu aflaseră nimic din ce se întâmpla la Bucureşti, în întreaga ţară, pentru ei era important ce făceau ei în acel moment şi ce aveau să facă a doua zi. Şi chiar dacă aveau habar de ce se întâmpla în Bucureşti sau în ţară, ei nu aveau poate puterea să creadă că un eşafodaj construit timp de 50 de ani cu preţul suferinţelor unui întreg popor poate să se prăbuşească peste noapte, că se poate trece într-o zi de la proslăvirea „marelui şi iubitului conducător şi a scumpei lui “soţii”, la huiduieli şi ameninţări, la „terfelirea” în public a numelui celor două zeităţi de… humă.
Nu acelaşi lucru se petrecea cu noi; eram nerăbdători să ajungem la Bucureşti, să putem să ne alăturăm mişcării revoluţionare, să punem umărul la înfăptuirea schimbării, să fim acolo când se vor pune bazele unui stat democrat, viabil.
Eram grăbiţi, poate agitaţi că trebuia să aşteptăm să vină trenul care urma să ne ducă unde ne era locul, în Frontul Salvării Naţionale. Aşteptarea era chinuitoare. Timpul curgea la fel de greu ca-n închisoare.
Simţeam nevoia să ne exprimăm cumva, voiam să transmitem oamenilor tot ceea ce gândisem cu privire la libertate timp de cinci ani de recluziune şi temniţă grea. Voiam să fiu întrebat acolo şi atunci de oameni despre ceea ce-mi doresc, despre ce vreau eu de la viaţă şi de la existenţa mea de om ca oricare altul.
Dar cum să le spui cine eşti, cum să le atragi atenţia, prin ce modalităţi să te exprimi?
Nu mai spun că în asemenea momente incandescente, când securitatea scăpase de sub control, când haosul îşi punea amprenta pe societatea românească, expunerea cu piepul gol în calea inamicului era un fel de inconştienţă.
Şi unde era inamicul? Cine era el? Ce haină îmbrăcase, cum se manifesta el? Erau numai câteva întrebări la care sigur nu puteam aştepta răspunsuri, puteam face doar prezumţii şi să nu uităm că erau prezumţiile unui om dispărut dintre oameni de cinci ani de zile. Prezumţiile sunt doar prezumţii şi numai câteodată se pot transforma în adevăruri. Ori eu aveam treabă, trebuia să ajung teafăr acolo unde simţeam că îmi cere ţara să fiu. Deşi eram păziţi de armată, totuşi exista teama unui atentat asupra noastră. Cu toate acestea, simţeam bucuria fiecărei clipe pe care-o trăiam. Eram, ca să zic aşa, cu mâna pe trăgaciul libertăţii.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: