AMINTIRI DIN PRIMA MEA VIATA – DRUMUL CU TRENUL

Ne-am cumpărat bilete, ca şi ceilalţi călători ce urmau să ajungă la Bucureşti sau în alte localităţi de pe traseul trenului din gara Alba până în Bucureşti. Ne diferenţia de restul călătorilor faptul că ni se rezervase un vagon şi că eram păziţi de soldaţi. Altfel, ne comportam cât se poate de firesc. Precizez că în oraşul Alba, din toţi cei care eram închişi pentru fapte contra securităţii, şi care, nu erau decât 11, ni s-a dat drumul doar la 6, cei 3 din lotul nostru şi 3 care fuseeseră implicaţi în afacerea cu carne. Restul au fost reîncarceraţi şi lăsaţi să aştepte până la noi ordine în închisoarea Aiud.
Tot cu noi a fost eliberat şi un anume Stana, locotenent-colonel în cadrul securităţii sau mai bine zis al Serviciului de Informaţii Externe (SIE) care lucrase, sub acoperire, ca secretar doi la Ambasada română de la Tokyo. Din spusele lui fusese condamnat la 20 de ani închisoare pentru înaltă trădare, fiind găsit vinovat de colaborare cu structurile create de Pacepa. Nu ştiu cât adevăr exista în cele spuse de el, cert a fost faptul că în cadrul închisorii atât eu cât şi Iancu, dar mai mult eu, am suferit „beneficiind” de numeroase pedepse graţie bunei lui colaborări cu securitatea închisorii.
Era o persoană care căuta în orice moment să ne incite la discuţii, aducând în mod repetat cuvinte de laudă marelui şi iubitului conducător, ceea ce nouă ne producea în chip vizibil repulsie şi silă. Acest personaj era tipul de slugă perfectă. Nu putea „divorţa” nicicum de puterea pe care-o servise şi pe care o pupa în continuare în fund.
Lui nu-i venea să creadă că omul cu mâna de fier, cum ades obişnuia să-i spună lui Ceauşescu, a ajuns în situaţia de a rugini şi a fi aruncat la lada de gunoi a istoriei. Nu realiza că marelui conducător şi întregii lui clici le-au sunat ceasul, că el a fost pus în libertate prin voinţa şi la dorinţa celor mulţi care, cu numai câteva ore în urmă erau cei mulţi şi chinuiţi.
Un personaj care era depăşit de evenimente. Deşi din cauza lui pot spune că suferisem enorm, nu-l uram. Îmi stârnea pur şi simplu compasiune.
În fine, trenul s-a pus în mişcare cu destinaţia Bucureşti. Era prima călătorie a unui om liber, un om pătruns de dorinţa de a vedea şi constata până unde a putut să ducă dezastrul creat de comunişti în perioada în care el a lipsit dintre oameni.
Chiar şi această călătorie care părea la început un lung şi monoton drum, a fost presărat cu nenumărate mici evenimente, demne de luat în considerare.
Desigur, voiam să ştiu cât mai mult din ceea ce se petrecea în ţară şi asta nu puteam să o aflu decât prin dialogul direct cu diverşi călători de pe aceeaşi rută. Crâmpeie de informaţii îmi parveneau din toate gările prin care oprea trenul.
La un moment dat se zvonea că în zona Sibiului s-ar afla fugit cu o maşină Emil Bobu. În gara Braşov am văzut oameni plângând şi spunând că teroriştii despre care ei spuneau că sunt arabi, s-au refugiat pentru a nu fi arestaţi în spitalul de copii de unde ameninţă cu moartea.
22 Decembrie a însemnat pentru toţi schimbarea, pentru cei mai mulţi schimbarea în bine, pentru alţii, cei cu privilegii, o schimbare în rău. Nu pentru foarte mult timp, însă.
Cu cât ne apropiam de gara Bucureşti, cu atât informaţiile deveneau mai incendiare, se vorbea de tot felul de indivizi înarmaţi, de diverse naţionalităţi, de regulă arabi, care făceau victime în rândul populaţiei civile.
Pe perioada călătoriei ne-am racordat sufletele la situaţia din ţară.
Aşa cum am mai spus, trebuia să ajungem la Televiziunea Română, să spunem naţiunii cine suntem, ce am făcut, de ce am fost condamnaţi, să povestim despre chinurile îndurate în cei cinci ani în închisorile regimului comunist.
Desigur, ar fi părut uşor penibil apariţia pe post a celor care fuseseră implicaţi în afacerea cărnii. Cam despre ce ar fi trebuit să vorbească ei naţiunii române? Că au furat mai puţin şi au fost condamnaţi pentru subminarea economiei naţionale, fiind luaţi ca exemple justificative pentru foamea ce bântuia în ţară?
Aceştia au înţeles inutilitatea ieşirii lor pe micul ecran, decizând ca de la gară să pornească direct spre casele lor.
Odată ajunşi în gara Bucureşti, am fost duşi în birou la Şeful Gării de Nord.
Informaţii de o grozăvie fără seamăn se succedau cu o repeziciune greu de crezut. Chiar atunci, la doi indivizi de origine arabă care, chipurile doreau să meargă la schi în Poiana Braşov, se găsiseră în rucsaci muniţie şi armament.
De pe una din copertinele de pe peroane un ins înarmat cu un automat trăgea nonşalant în oameni nevinovaţi şi fără nici un fel de apărare.
Un altul a deschis foc asupra celor care aşteptau liniştiţi să-şi cumpere bilete de călătorie. Pentru mulţi dintre ei acea clipă a însemnat sfârşitul. Ei n-au mai reuşit să ajungă niciodată acolo unde şi-ar fi dorit.
Lângă ieşirea dinspre sud a Gării de Nord un autobuz care transporta răniţi fusese ţinta altor terorişti. Oameni care trebuiau să ajungă pe paturile spitalelor pentru a putea primi îngrijire, au fost opriţi din drum şi privaţi de şansa de a-şi salva viaţa. Şuierături de gloanţe veneau din toate direcţiile. Nu ştiai de unde se trage, cine este inamicul, cum arăta el, sigur tot ce se dorea era de a crea panică în rândul unor oameni care nici măcar nu realizau ce putere pot avea armele.
Liniştiţi, ei aşteptau cu piepturile goale schimbarea. În viziune a multora Revoluţia însemna schimbare, dar schimbare nu cu sacrificii impuse, nu cu groază, nu cu teroare, nu cu ameninţarea şi zăngănitul armelor.
Ei veneau şi credeau într-o revoluţie de catifea. Ce păcat că n-a fost posibil aşa ceva şi în România, aşa cum, de altfel, s-a întâmplat în alte ţări foste comuniste, ca de exemplu Cehoslovacia.
În tot acest timp s-a căutat să se ia legătura cu Marele Stat Major al Armatei, cel care, de altfel, dăduse ordinul să fie eliberaţi toţi deţinuţii politici, pentru a găsi modalitatea cea mai lipsită de risc de a ajunge la Televiziune.
După repetate apeluri telefonice, într-un final s-a luat decizia să fim preluaţi de armată şi să intrăm sub ocrotirea Frontului Salvării Naţionale din sectorul 1, care se găsea în sediul Primăriei aferente, la circa 700-800 de metri de Gara de Nord. A rămâne mai departe în gară devenea un lucru riscant pentru noi.
În aceste condiţii s-a telefonat la Primăria sectorului 1, chiar acolo unde, cu o zi în urmă, trona nestingherit fostul primar comunist, ajuns între timp, ca atâţia alţi demnitari comunişti, în stare de arest, sub paza armelor.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: