Monthly Archives: Octombrie 2014

EU, CEL DINTR-O VIATA ANTERIOARA – O CONDAMNARE POLITICĂ ABUZIVĂ ŞI NEDREAPTĂ

După 17 ani în care despre OADO şi Preşedintele ei fondator, prof.univ.dr. Florentin Scaleţchi, adică eu, în carne şi oase, nu au existat decât aprecieri de bine, fără să fie implicată nici măcar în vreun banal scandal de presă, lucrurile au intrat pe un făgaş ciudat odată cu schimbarea puterii în 2004 şi venirea la conducerea ţării a Preşedintelui Traian Băsescu, care, e drept, nu avea o părere prea bună despre gestul de sacrificiu pe care a îndrăznit să îl facă fostul lui coleg de companie, de navigaţie NAVROM – Comandantul de cursă lungă Florentin Scaleţchi, tocmai în ziua de 17 martie 1985 în care trebuie să fie reales fiul cel mai iubit al poporului, Dictatorul Ceauşescu. La scurt timp au apărut dinspre Cotroceni semnele unei invidii şi a unei execuţii politice care nu s-a lăsat prea mult aşteptată.
Faptul că am avut proasta inspiraţie şi inabilitatea ca în Raportul OADO privind starea naţiunii pe 2005, am atacat cu argumente pertinente dur noua putere – Alianta DA (formată din PD-PNL) şi pe Ministrul independent al justiţiei, Monica Macovei, care tocmai ce îşi însuşise în mod ilegal o casă pentru părinţii ei, dar şi pentru că am organizat la Palatul Parlamentului, împreună cu Comisia pentru Drepturile Omului, culte şi minorităţi, trei simpozioane internaţionale pe teme foarte sensibile puterii – precum Legea Siguranţei Naţionale, Legea ANI şi Legea Lustraţiei – mi-am atras imediat decizia politică de a fi arestat şi însăilarea unui dosar penal de către DNA, în doar 18 zile, pe baza unor ascultări telefonice ilegale şi a denunţurilor unor ofiţeri sub acoperire SRI, la rândul lor cu dosare penale grele la acelaşi DNA, cu fraude de peste 16.000.000 €. Într-adevăr, pe 01 noiembrie 2006, exact în ziua Simpozionului cu tema Legea Lustraţiei, am fost reţinut de către omul de casă al doamnei Monica Macovei, procurorul Viorel Cerbu, cel care, abuziv, a făcut o percheziţie ilegală într-un sediu aparţinând ONU şi care a cerut în prima instanţă arestarea mea pentru 29 de zile. Domnul procuror a fost răsplătit pentru fapta sa cu avansarea în funcţia de Procuror General adjunct al DNA.
Timp de 17 ani am activat în slujba democraţiei prin angajarea în lupta pentru cunoaşterea, respectarea şi apărarea drepturilor omului în România şi în lume, sarcină pe care mi-am asumat-o şi am promovat-o cu o perseverenţă de neînchipuit.
Aş începe prin a vă spune că acest crez şi această vocaţie am căpătat-o în perioada detenţiei, atunci când mama, în disperare de cauză, lipsită de orice sprijin intern, înconjurată de adevăraţi trădători, de oportunişti şi de laşi, a apelat la toate organizaţiile internaţionale pentru apărarea drepturilor omului, pentru apărarea vieţii mele şi a familiei mele, pentru demascarea abuzurilor regimului comunist şi a justiţiei obediente a lui Ceauşescu. Au fost organizaţiile care, timp de 5 ani, adică perioada cât am stat în
Ceauşescu şi regimul lui, în a cere obsedant, ca picătura chinezească, eliberarea mea sau, dacă nu, expulzarea din ţară ca persoană non grata. Cred sigur că astăzi sunt în viaţă – deşi din nou în închisoare, din nou deţinut politic – numai datorită lor. Sunt convins că forţa lor a venit de undeva de sus şi tot de acolo drumurile mi-au fost îndreptate într-o asemenea direcţie, a luptei pentru drepturile omului.
Momentul se declanşează după întâlnirea din seara sfârşitului de februarie al anului 1990, în Restaurantul Balada de la etajul 27 al Hotelului Intercontinental, cu George Pop (un agent comercial, dar şi al MI6, plecat în 1985, cetăţean român şi englez, implicat în afacerea motoarelor Rolls al avioanelor Rombac), cu generalul Victor Atanasie Stănculescu, şi el agent MI6, pe atunci Ministrul Economiei, apoi Ministrul Apărării Naţionale şi cu Oliviu Tocaciu, avocat şi membru în aceeaşi comisie cu mine – Comisia legislativă, juridică şi a drepturilor omului.
În timpul acestei întâlniri, când luam masa de seară şi am avut diverse discuţii în care, în ghilimele spus, puneam ţara la cale, la un moment dat Oliviu Tocaciu a făcut o afirmaţie care m-a înfiorat : Vezi că tu ai cam luat-o razna cu democraţia ta şi cu schimbările tale, ar fi bine să îţi cam vezi de treabă, că dacă nu, avem noi ac de cojocul tău şi nu uita că dacă nu te-a omorât Ceauşescu, o s-o facem noi, că oricum armata e în mâna noastră. Stănculescu şi Pop George au încercat să calmeze atmosfera şi au schimbat subiectul discuţiei, spunând că a fost o simplă glumă.
Sigur, am înţeles că nu eram o persoană comodă şi, într-adevăr, ideile democrate acumulate în cei 5 ani de închisoare politică, tinereţea mea (aveam doar 35 de ani), neastâmpărul meu, caracterul meu, erau multe motive de teamă şi care dădeau fiori la mulţi. Dar şi eu învăţasem că viaţa, sănătatea şi libertatea sunt drepturi pe care numai eu trebuia să ştiu cel mai bine să mi le apăr. Toţi cei care îmi apăraseră viaţa, îmi trimiseseră un bilet open pentru Geneva, sediul ONU din Europa, imediat după revoluţie.
Chiar în seara aceea am simţit pericolul, căci oricum nu eram iubit, nici de Preşedintele Iliescu, care nu prea era entuziasmat de gestul meu din anii ’80 şi, mai mult ca sigur, cele spuse de Oliviu erau consecinţa altor discuţii referitoare la persoana mea. Mai târziu am înţeles de ce eram o persoană incomodă lor: nu eram din gaşca lor, mă ridicasem împotriva comunismului, aveam ideile mele despre economia de piaţă, nu fusesem colaborator al securităţii, eram din start contrariul lor, al celor care doreau o perestroikă şi un glasnost de tip sovietic, gorbaciovist. Atunci am decis că trebuie să plec în cel mai scurt timp dacă ţin la viaţă. Şi, într-adevăr, mi-am activat biletul şi a doua zi am plecat direct la Geneva, fără să anunţ pe nimeni în acest sens. Singura care ştia era tot mama, cea care a ştiut şi de plecarea din 17 martie 1985.
Odată ajuns la Geneva, am avut o primire, recunosc, cu care nu prea eram învăţat în România. Am fost întâmpinat ca un erou, ca unul care, prin gestul, faptele şi suferinţa lui, am contribuit la căderea unuia din cele mai inumane regimuri din lume. A fost perioada în care toţi cei care îşi făcuseră un crez din lupta pentru căderea acestui regim criminal mă invitau şi mă rugau să le povestesc ce au însemnat închisorile comuniste, până unde puteau merge cu activitatea de exterminare a fiinţei umane, care erau metodele, dar şi cine a luat puterea, ce idei au şi ce-şi doresc pentru România pe termen mediu şi lung. Aici, în scurt timp, a venit şi Corneliu Coposu, cu care am făcut echipă timp de câteva zile în întâlnirile avute cu diaspora română şi cu Regele Mihai.
Am fost în SUA, Franţa, Anglia, Elveţia, Germania, Austria, la aproape toate posturile de televiziune naţionale din aceste state, la postul de radio România Liberă cu sediul la Munchen. Aici l-am cunoscut pe Emil Hurezeanu şi pe Nicolae Constantin Munteanu, întreaga redacţie, cei care au ţinut treaz spiritul românesc în lupta de eliberare de sub jugul comunist.
Chiar şi acum, la aproape 24 de ani, îmi aduc aminte de ospitalitatea celor de la Europa Liberă şi interviul pe care Emil Hurezeanu mi l-a luat. Nici Vocea Americii nu m-a evitat, dorind să-i acord un interviu mai amplu. Toţi aceşti oameni minunaţi mi-au facilitat po-sibilitatea să câştig primii bani, pe interviuri. Am câştigat 350.000 $, bani mulţi la vremea aceea. Din aceştia, o parte erau fonduri strânse pentru eliberarea mea, plată către Ceauşescu dacă nu venea Revoluţia.
În Germania, la Frankfurt, se află Societatea Internaţională pentru Drepturile Omului, o organizaţie care luptase pentru apărarea vieţii mele şi eliberarea mea. Am avut două întâlniri cu staff-ul organizaţiei, le-am mulţumit pentru tot ce făcuseră pentru mine şi familia mea, le-am relatat tot ce îndurasem în perioada inchiziţiei comuniste. Ei mi-au spus: Alegeţi ţara unde vreţi să trăiţi şi acolo veţi trăi, cu rugămintea ca răspunsul să nu îl dau pe loc. După circa 10 zile, cât am zăbovit în acest minunat oraş, nu am avut alt răspuns decât ROMÂMIA.

Unu, doi, trei şi
Ce-o să fiu când n-oi mai fi ?
Ce eram când nu eram ?
N-am pentru cuvinte ham
Şi nici hăţuri pentru vise.
Gândurile pare-mi-se
Nu încap în colivie
Cât ne este mintea vie.

Când ne-am reîntâlnit pentru a le comunica decizia mea, au rămas surprinşi de alegerea făcută şi atunci mi-au propus să mă reîntorc şi să încerc să desfăşor activitatea de apărare a drepturilor omului, ca reprezentat al S.I.D.O. în România. Mi s-a părut o datorie de onoare şi o misiune de credinţă să intru în tranşeele acestei lupte, mai ales în ţara noastră, care suferea mult la capitolul democraţie şi drepturile omului. Tot la fel m-am comportat şi acelaşi răspuns l-am dat şi la Geneva când am fost întrebat despre ţara în care vreau să trăiesc.
Cu o asemenea stare de spirit şi dorinţă am revenit în ţară şi, aşa cum se procedează pentru orice nouă instituţie care ar fi de dorit să apară în noua democraţie românească, am cerut noului Guvern de la Bucureşti autorizaţia de funcţionare a unei filiale S.I.D.O.
Am primit acest aviz prin aprobarea dată de Gelu Voican Voiculescu, pe atunci viceprim-ministru, acelaşi om cu care stătusem în celulă la Rahova, pe secţia specială, după arestarea şi condamnarea din 25 martie 1985 şi cu care mă reîntâlnisem şi în zilele revoluţiei, în primul Consiliu al Frontului Salvării Naţionale.
Drumul nu a fost deloc uşor de urmat pe calea luptei pentru apărarea drepturilor omului. Îmi trebuiau, în primul rând, un sediu şi o minimă finanţare. Cu ce oameni vei lucra ? Nu aveam nimic din toate acestea în România începutului de an 1990.
După aprobarea de principiu primită la sfârşitul lunii aprilie, a fost nevoie să constitui un grup de iniţiativă, cu membri fondatori şi un comitet de conducere. Am făcut acest lucru, în prima fază, cu cei apropiaţi mie, din familie, cu prieteni, printre care Iancu Lucian cu care suferisem în închisoare. Am depus documentele la Judecătoria sectorului 1 – Bucureşti, având primul sediul în propria casă pe care o primisem de la Primăria Capitalei şi care nu era alta decât una din fostele case ale lui Nicu Ceauşescu, de care am mai scris.
Primim aprobarea şi practic legalizarea existenţei în România a filialei S.I.D.O. pe 11 iunie 1990, cu două zile înainte de prima acţiune antidemocratică, prima mineriadă, căci atunci nu ştiam că ea putea deveni un sindrom, urmând, în timp încă şase asemenea demonstraţii de huliganism, de lipsă de civilizaţie, de barbarism, de abuz de putere, de anarhie, de lipsă de respect faţă de instituţiile statului de drept. Filiala din România a S.I.D.O. a apărut într-o perioadă tulbure, mai ales că implementarea într-o ţară în care statul de drept se clătina, era foarte fragil şi instituţiile lui erau ameninţate cu dispariţia, e greu de crezut că poţi impune noţiuni despre drepturile omului. Lumea a rămas consternată de imaginile cu hoarde de oameni mânaţi de instincte primare, animalice, cu efect distrugător pentru mult timp asupra imaginii României. Prin chemarea minerilor în Capitală, conducerea de atunci a ţării a înţeles să dea o ripostă fermă partidelor istorice care demonstrau paşnic şi condamnau alegerile care tocmai avuseseră loc şi fuseseră fraudate.
Firesc, în asemenea condiţii şi firma-mamă a S.I.D.O. de la Frankfurt a avut un moment de pas înapoi vis-a-vis de ce se mai poate face într-o ţară unde nu ştii ce se poate întâmpla de la o etapă la alta.
Nu a fost uşor nici pentru mine, fără finanţare, fără susţinere externă şi internă, cu o populaţie demoralizată şi terorizată, şocată de atrocităţile făcute de mineri în Capitală.
Dar cum Bunul Dumnezeu are grijă de toate şi timpul le aşează pe toate pe făgaşul lor, încet-încet am reuşit să încheg un colectiv şi să încep să-mi exercit, e drept, sporadic, activitatea şi asta pentru faptul că e greu să lupţi în primul rând cu mentalităţile, cu instituţii care nu vor să cedeze din putere, cu lipsa de receptivitate la cerinţele unei societăţi democratice, la ce vrea să fie societatea civilă
Societatea civilă din România a cunoscut între timp o oarecare transformare, o dezmorţire, dar fără înţelegerea şi colaborarea cu conducătorii instituţiilor statului, mai aveam mult până departe.

M-am uitat dinspre cer la pădurea
De oameni ce se grăbea să-nverzească
Neştiind că o aşteaptă securea
Cu răbdare trufaşă să crească
Ca apoi să croiască din ea
Amintiri ce or să fie uitate
Mă uitam la pădure. Înverzea,
Gonind către moarte cu rădăcinile toate.

În aceste ape tulburi, cu o vădită batjocură la adresa celor care încearcă să coaguleze societatea civilă din România, am încercat să-mi desfăşor activitatea şi nu a fost deloc uşor. Zilnic erau încălcări flagrante ale drepturilor omului, făcute de instituţiile statului, pe de alta de către oameni între ei. Un precept biblic spune – iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi – cu alte cuvinte poţi beneficia de drepturile tale dacă cel de lângă tine ţi le respectă. Ce este grav este faptul că marea majoritate a oamenilor nu prea ştiu să se iubească pe ei ca oameni şi Doamne fereşte să te iubească cum s-ar iubi pe ei, că praful se alege de drepturile tale.
Deşi greu, câteodată periculos, trimis de multe ori în desuetitudine sau luat în derâdere, de genul – uite-l bă pe ăla de la drepturile omului, ce o mai vrea şi el !? – nu am obosit niciodată să cred serios în misiunea pe care mi-am asumat-o şi să o tratez cu maximă atenţie, deşi mă puteam întâlni câteodată cu manifestări total neortodoxe.
Astfel, nu m-am dat la o parte să critic: cazul liderului studenţilor din Universitatea Bucureşti, Marian Munteanu, bătut şi chinuit de mineri în piaţa publică; cazul puciului de la Moscova când a fost arestat Gorbaciov şi a intervenit Elţin, ca şi cazul Ilaşcu, patriotul nostru român, arestat de către oficialităţile ilegale de la Tiraspol în timpul conflictului dintre Republica Moldova şi Regiunea separatistă Transnistria. Dar vechile metehne ale regimului comunist răbufneau în tot locul, în primul rând prin ceea ce s-a dorit să impună comunismul în cei 50 de ani de dominaţie şi anume, frica şi ura faţă de proprietate şi scârba faţă de muncă, între duplicitarismul complezent cu valorile capitalismului, pe care l-au hulit atâta timp, şi metodele vechi, în baza unui conservatorism care aparţine fără doar şi poate fiinţei umane în general. Mi-a fost enorm de dificil şi de greu încercând să susţin această activitate cu bani proprii, obţinuţi din diverse afaceri sau servicii. Am făcut cam tot ce poate crede un om că poate face într-o economie în picaj vertiginos şi un capitalism de junglă, fără norme şi fără control. Am vândut pentru prima dată în România, direct din magazin, maşini noi, într-un salon auto pe care l-am amenajat în centrul Bucureştiului, am vândut hârtie de toate felurile, chiar şi hârtie igienică, felurite produse de larg consum, îmbrăcăminte, dar şi mobilă autohtonă din toată ţara şi de toate tipurile, am construit un restaurant cu profil marinăresc cu numele CAPTAIN SCALEŢCHI, un hotel O.A.D.O., un biliard şi jocuri mecanice, o farmacie, un atelier de inscripţionări autocolante şi materiale publicitare, produse de birotică, produse chimice, ambalaje de produse chimice şi chiar o crescătorie de porci de 50.000 de capete şi, în apropiere, am construit, cu un credit de la comunitate, pe fonduri Phare de 3,5 milioane $, un abator şi o fabrică de produse alimentare ultramodernă, afaceri imobiliare, etc. Toate astea, în anumite momente, au constituit surse de finanţare pentru O.A.D.O. A fost enorm de greu pe considerente deloc de neglijat, cu o investiţie la început de an de o anumită valoare.
După un an întreg de zbateri şi muncă zi şi noapte, renunţând la multe din ceea ce se cheamă plăcerile vieţii, constatai că de fapt, din cauza inflaţiei şi a faptului că aveam o economie de piaţă instabilă, nefuncţională, mai rămâneai cu jumătate din investiţie.
Şi totuşi S.I.D.O. a continuat să existe, ea devenind din 1995 – O.A.D.O., adică Organizaţia pentru Apărarea Drepturilor Omului, organizaţie de sine stătătoare, independentă, cu autofinanţare şi din ce în ce mai respectată şi mai puternică în zona societăţii civile. Cu toate că greutăţile au curs, totuşi, azi una, mâine alta, am reuşit să ne căpătăm credibilitatea în faţa populaţiei, de care aveam atât de multă nevoie. Am avut şi satisfacţii şi, după 10 ani de muncă şi compromisuri de toate felurile cu oficialităţile, O.A.D.O. reuşeşte să obţină, prin hotărâre de guvern de data asta, calitatea de instituţie juridică de interes naţional şi utilitate publică.
Întâlnirile cu oficialităţile erau tot mai dese, începusem să fim luaţi în seamă, să fim apreciaţi ca parteneri.
Îmi aduc aminte de câteva întâlniri cu preşedintele în exerciţiu Ion Iliescu, din vremea începuturilor activităţii mele. Am fost chemat la consilierul prezidenţial – ambasadorul Traian Chebeleu, care a fost extrem de interesat cu privire la activitatea şi modalitatea de finanţare a O.A.D.O., cu dorinţa perversă de a-i ajuta pe ei şi PSD-ul. Mai târziu am înţeles zelul lui, când Iliescu mi-a spus – Noi te ajutăm, dar faci ce-ţi spunem noi !. Desigur că nu am putut accepta acest mare compromis şi am rămas la stadiul de bune intenţii. O.A.D.O. a obţinut succese după succese, pe măsură ce şi România începea să guste din tortul dulce al democraţiei, nescăpând de invidia şi răutăţile cotidiene cu care am fost obişnuiţi de comunişti.
Am devenit membri cu statut special ECOSOC al Naţiunilor Unite, cu reprezentant permanent la New York, Geneva şi Viena, membru participativ al Consiliului Europei şi Uniunii Europene, cu reprezentant permanent la Bruxelles şi Strasbourg, membrii colectivului Academiei Oamenilor de Ştiinţă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului – C.E.D.O., care a mandatat O.A.D.O. ca, în cazul în care România ar urma să fie condamnată, înainte de aceasta Guvernul să-şi facă apărarea prin noi.
Ajunsesem la calitatea de a fi invitaţi să participăm la aproape toate evenimentele impor-tante interne şi internaţionale, să fim consultaţi şi să ni se ceară opinia în probleme importante ale ţării.
Am reuşit să avem credibilitate la nivel internaţional, un adevărat motiv de mândrie.
Am construit pentru prima oară în România, în 1992, un Monument al drepturilor omului, ca un simbol al luptei rezistenţei şi jertfei pentru apărarea drepturilor omului. Este un clopot mare, simbol al tăcerii veşnice.
Am scris cărţi, manuale, broşuri, am făcut simpozioane, mese rotunde, întâlniri cu elevi, studenţi şi diverse categorii de angajaţi din instituţii importante ale statului.
Pentru prima oară în România, OADO, în parteneriat cu Universitatea Bioterra, înfiinţează Colegiul Naţional al Drepturilor Omului, Combaterii Discriminării şi Siguranţei Cetăţeanului, alături de Colegiul Naţional de Apărare şi Colegiul Naţional de Informaţii.
Un program al U.E. numit Iniţiativa pentru dezvoltare şi drepturile omului în Europa de Est şi Sud-Est, lansat la 22 iulie 1999 şi preluat şi adoptat de O.A.D.O., a dat posibilitatea să se monitorizeze la nivel naţional toate instituţiile statului pe transparenţa şi pe modul în care sunt cunoscute, aplicate şi respectate drepturilor omului în România.
Am parcurs, timp de 7 ani, circa 40 de judeţe ale ţării şi aproape toate instituţiile importante ale statului, cu care am avut întâlniri, convorbiri, protocoale şi colaborări.
Cu un staff de 75 de persoane, din care 50 jurişti, am înţeles să punem în aplicare Ordonanţa 137 din 31 august 2000, devenită Legea nr.48 din ianuarie 2002, modificată cu Ordonanţa 77 şi devenită Legea nr.27 din aprilie 2004 şi remodificată cu o nouă Ordonanţă şi denumită Legea privind reglementarea discriminării în România, prin care O.A.D.O. are calitate procesuală activă în toate procesele civile, penale, comerciale şi de contencios administrativ, în favoarea legii, la plângere prealabilă şi aşa am ajuns să fim a treia parte într-un proces, care nu se judecă pe fondul problemei, ci pe Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, pe Constituţie şi pe această lege a discriminării. Astfel, am ajuns să fim prezenţi, la sfârşitul anului 2006, la 986 de procese pe diferite trepte jurisdicţionale, fie că era vorba de un proces civil, penal, comercial sau de contencios administrativ, în întreaga ţară.
În toată această perioadă de 17 ani, am trăit şi văzut cu ochii mei progrese majore şi lucruri de neînchipuit pentru o societate scăpată de comunism şi dictatură cu puţin timp în urmă. Trecerea de la totalitarism la o societate democrată s-a făcut cu nenumărate sincope, cu multe convulsii sociale, cu reglări de conturi, cu experienţe nefaste, şi toate pe spinarea aceluiaşi popor, de parcă nu i-ar fi fost de ajuns cei 50 de ani de regim criminal.
Democraţia de junglă a adus multe dezastre şi victime. De la sărăcia lucie şi traiul în canale, la bogăţia fără limită a unora care au avut la dispoziţie banul public. În 17 ani am trăit să văd o naţiune isterizată de politică. O naţiune debusolată, cu conducători care au uitat pentru ce au fost aleşi în fruntea ţării, punând interesul personal înaintea interesului general. Am asistat nu cum se fură dintr-o bancă, ci cum se fură banca cu totul. Am trăit să văd nu cum se fură dintr-o fabrică, ci cum se fură fabrica cu totul. Excrocherie la drumul mare, făcută de aleşii noştri, cu acte în regulă, asupra întregii naţiuni, prin acţiunea Cuponiada.
O întreagă industrie grea şi uşoară dusă în faliment, vândută pe te miri ce, apoi tăiată şi vândută la fier vechi.
Din a patra flotă comercială a lumii, cu un tonaj de 4,5 mil. Tdw şi circa 386 de nave, România nu mai are flotă.
Agricultura României, o agricultură de subzistenţă, în care încă mai vedem oameni sau cai, măgari ori boi trăgând la plug. O agricultură făcută pe parcele mici de pământ, cu cheltuieli şi costuri care de regulă depăşesc beneficiile recoltei.
Zootehnia a fost toată terminată, de parcă nu am fi avut niciodată aşa ceva.
Am văzut cum investitori cu o suta de dolari au adus şi vândut pe piaţa noastră toate gunoaiele lumii arabe şi occidentale, transformându-ne în adevăraţi cobai. Am avut rockeri, prostituate, peşti, pedofili, recuperatori, spărgători, taxe de protecţie, furturi electronice şi tot aşa, lista continuă cu trafic de droguri de toate tipurile, devenind treptat–treptat dintr-o ţară în care nici nu existase aşa ceva, o ţară de tranzit, ajungând în scurt timp o naţiune cu circa 100.000 de toxicomani. Ne-am adaptat destul de repede la tot ce are mai rău Occidentul.
Despre drepturilor omului, pot să spun că ele au fost încălcate prin necunoaştere, prin ignoranţă şi prin abuz. În schimb, declaraţii de bune intenţii am auzit la toate guvernările în toţi aceşti 17 ani de simulacru de democraţie.
De fapt, una este ce s-a adoptat în documente oficiale, cum este Constituţia, care se vrea cartea de căpătâi a unei naţiuni, şi alta e ce se întâmplă în realitatea vieţii de zi cu zi a oamenilor.
Referitor la dreptul la sănătate garantat de Constituţia României, am asistat cu toţii cum oamenii mor stând la coadă să-şi cumpere un medicament compensat, cum mor oamenii înainte ca salvarea să ajungă la casele lor, cu spitale degradate, infecte am putea spune, unde numai act medical nu se poate spune că se face, lipsă de personal auxiliar şi unde, de cele mai multe ori, atunci când ai nevoie de un medicament pentru tratament, medicul curant sau asistenta îţi indică să-ţi anunţi familia să-ţi cumpere şi să-ţi aducă medicamentul respectiv, pentru că stocul spitalului a fost epuizat de mult. Ce să mai spunem de oamenii care mor zilnic din cauza lipsei de bani pentru medicamente.
Ce să mai vorbim de dreptul la învăţământ ? Cu toate că şcoala are statut gratuit până la clasa a IX-a, starea de sărăcie lucie în care se găseşte mai mult de jumătate din populaţia României, face ca multe mame să-şi pună întrebarea firească, atunci când are 5-6 copii : “pe care îi trimit la şcoală şi pe care îi ţin acasă ??”. Dacă în perioada comunismului Nicolae Ceauşescu se lăuda cu eradicarea analfabetismului, ceea ce nu era întru totul adevărat, în perioadă de la revoluţie încoace analfabetismul a crescut, de la an la an, la o cotă alarmantă.
Dar cel mai greu, în toţi aceşti ani, a fost că toate guvernele şi toţi aleşii noştri au încălcat cu bună ştiinţă, deşi este garantat de Constituţie, dreptul la un trai decent.
La o populaţie de aproximativ 20 milioane de locuitori, la care speranţa de viaţă scade de la an la an, avem 4,8 milioane de pensionari, 1,7 milioane de asistaţi social, care trăiesc în sărăcie, deşi cam două milioane sunt pensionari pârâţi (mi-e greu să cred că la vârsta de 45-50 de ani erau de pensionat unii dintre ei). Avem o populaţie activă mult mai mică, în jur de 3,5 – 4 milioane de contribuabili la fondul de pensii. E cert că există un decalaj net defavorabil între cei care muncesc şi sunt plătitori de taxe la buget şi cei care sunt pensionari.
Pensiile sunt în marea lor majoritate lipsite de o minimă decenţă, cu care nu poţi nici să mori. Dar cel mai inuman este indolenţa pe care o manifestă instituţiile statului faţă de: cerşetorii, care au umplut intersecţiile în toate oraşele şi, mai nou, capitalele europene; de grămada de aurolaci, de cei care şi-au găsit adăpostul în canale, în case abandonate şi insalubre şi în tot felul de improvizaţii; comunităţile întregi de rromi aciuiţi la marginea oraşelor, care trăiesc în condiţii total inacceptabile secolului în care trăim – fără lumină, apă curentă, canalizare şi într-o mizerie comparabilă cu ţări din lumea a treia; oameni care aleg moartea atunci când vin portăreii la uşă cu factura la întreţinere, căldură sau energie; de toţi acei oameni care cad victime justiţiei din această ţară; de cetăţeni fără un loc unde să pună capul pe timpul nopţii; de cei care nu îşi mai găsesc un loc în societate; de agresiunea maselor de infractori de multe ori mână în mână cu oficialităţile; de cei de la sate, uitaţi de lume, de oameni care încă nu au cunoscut lumina deşi suntem în mileniul III şi suntem ţară membră UE; de conaţionali care cunosc umilinţa, lipsa de demnitate atunci când solicită un serviciu de la funcţionarii publici; de modul abuziv în care încă se pătrunde cu picioarele în intimitatea oamenilor, până în patul conjugal, de faptul că toată existenţa întregii naţiuni ţine de o decizie politică, care din păcate s-a dovedit a fi păguboasă şi falimentară. Am asistat, odată cu cele şapte mineriade, la limita în care putea apare disoluţia instituţiilor statului, la haos şi anarhism.
Toate experienţele politice au putut fi grefate pe acest popor obedient şi uşor de manevrat, minţit şi absurd de tolerant : de la comunismul autoritar al lui Ceauşescu, în care a fost posibil să se grefeze nebunia sistemului coreean cu tăbliţe, la capitalismul de junglă, în care fiecare a fost lăsat să-şi stabilească normele democratice.
Am asistat, penibil de pasivi, cum am fost şi suntem folosiţi drept cobai atunci când este nevoie să experimentăm legi propuse de persoane propulsate la putere prin forţa banului, intrigi perverse, prin jocuri murdare de culise, prin nepotisme şi interese de grup sau clan, fără să contorizăm consecinţele nefaste care ar putea apărea. Toate realizările şi nerealizările din aceşti 17 ani au purtat amprenta politicului.
Am văzut cum au triunfat eşaloanele 2 şi 3 din structurile de partid care din start s-au reorientat şi şi-au ales câte un partid politic sau şi-au făcut unul dacă au văzut că nu au sorţi de izbândă în fostele partide aşa-zis istorice.
Foştii securişti au devenit noii sereişti, metodele rămânând aceleaşi, poate mult mai perverse ca urmare a accesului la tehnologia de ultimă oră; economia de piaţă s-a făcut tot cu ei, deţinătorii codurilor şi cheilor de la seiful banilor noştri. Din neica nimeni până mai ieri, un noname, au ajuns mulţi milionari în UE, stupefiind chiar şi pe cei mai bogaţi oameni ai lumii. Cu bani, manipulând masele în fel şi chip, şi-au făcut trusturi de mass-media, cu care îi hărţuiesc pe toţi cei incomozi, care ar încerca să-i tragă la răspundere pentru anumite considerente sau acuze şi întrebări, care planează asupra lor.
Şi-au făcut partide şi am asistat la apariţia a o droaie de partiduleţe, în mare majoritate “de buzunar”, fără susţinere populară. Imediat după revoluţie, în afară de cele trei partide tradiţionale, PNŢCD, PSDR şi PNL, alături de un nou partid al Frontului Salvării Naţionale, provenit din fostul PCR cu reprezentaţi din liniile 2 şi 3, au apărut, nici mai mult nici mai puţin, 185 de partiduleţe, care, e drept, aşa cum au apărut, tot aşa au şi dispărut. Tot felul de combinaţii, care mai de care mai curioase, au apărut în zona politicului: partide ale unor posturi de televiziune, partide ale unor echipe de fotbal, partide ale unor reviste sau ziare, partide făcute de oameni care au fraudat ţara sau de oameni care au probleme psihice grave. Şi când te gândeşti că toate aceste făcături politice aveau un singur scop – accesul la putere, ajungerea la banul public şi fraudarea lui prin orice mijloace, indiferent cât de murdare, perverse şi obscure ar fi fost.
România s-a dovedit a fi în această perioadă şi locul în care găsim multe extreme, cutremurătoare, la prima vedere, ţara tuturor posibilităţilor, ţara multor paradoxuri. Aici se poate vedea cum pe străzi şi şosele, aflate unele la stadiu de drum de ţară, care ne trimit cu gândul la perioada feudală şi altele degradate şi pline de gropi, o ţară în care 17 ani de democraţie au însemnat preocuparea pentru recondiţionarea de patru ori a unei autostrăzi prăpădite, de pe vremea lui Ceauşescu, de 100 km. Şi construcţia a doar 110 km. de autostradă, nici asta la norme europene. Asistăm cum alături de mercedesuri şi cele mai scumpe maşini din lume, se găsesc foarte multe autoturisme care de mult ar fi trebuit casate şi trimise la cimitirul de maşini şi care produc o poluare inacceptabilă nici în multe ţări din lumea a treia. Nu mai spun de maşini de transport, de microbuze, autobuze, tiruri sau utilitare, toate de mult cu termenele de funcţionare expirate.
Tot pe aceste drumuri găsim şi multe atelaje, fie că sunt căruţe, şarete, trase de cai, boi sau măgari, tractoare sau diverse utilaje agricole, lucru de neacceptat într-o ţară care aparţine UE.
După ani de ziler de când România este stat cu drepturi depline în UE, vedem cum zilnic apar, ca ciupercile după ploaie, vile, construcţii futuriste, multe de un prost gust sfidător, cartiere întregi de blocuri cu apartamente moderne de lux, în contrast cu construcţia unor case din chirpici, nuiele şi stuf şi chiar bordeie, sau castele ţigăneşti în care locuiesc caii. România este ţara contrastelor, în care există două lumi paralele, una opulentă şi arogantă şi una săracă, mizeră, existând două măsuri pentru tot. Pentru cei cu bani, care pot cumpăra tot, căci totul costă şi totul poate fi cumpărat, sunt rezolvate problemele în justiţie, în învăţământ, în sănătate, în odihnă şi recreere, în siguranţa vieţii de zi cu zi.
Dacă în perioada concediilor cei cu bani îşi pot permite toate extravaganţele, pentru cei fără bani petrecerea concediului undeva este doar un vis frumos, de neatins, adică pentru unii mumă, pentru alţii ciumă. Singurul lucru pe care îl au în comun şi unii şi alţii este moartea care ne face egali pe toţi în drumul veşniciei, cu toate că sunt oameni cărora le este teamă până şi să moară, căci nu au bani nici pentru a fi îngropaţi creştineşte, rămânând la mila publică. Prin urmare, şi ultimul drum arată într-un fel pentru cei bogaţi şi cu totul altfel pentru cei săraci, care nu-şi permit nici măcar să aprindă o lumânare.
După ce ani buni Ceauşescu ne-a chinuit cu un program de două ore de propagandă comunistă şi proslăvirea dictatorilor, luându-ne dreptul la informare şi dându-ne cu pipeta informaţii de care orice popor trebuie să beneficieze, am ajuns să fim o naţiune minţită şi intoxicată, fără busola necesară de a şti în ce lume trăim, ce drepturi avem şi care e valoarea noastră reală.
Odată cu momentul 22 Decembrie 1989, am urmărit pentru prima dată la TV România Liberă, în direct, o Revoluţie. De atunci şi până acum am devenit o naţiune bolnavă, având ocazia să vedem războaie în direct, mineriade în direct, investiri de preşedinţi, de prim-miniştri, de miniştri, de parlamentari, de vizite oficiale, de ceremonii de toate felurile, dar şi de demiteri de toate felurile, de cancanuri politice şi economice, de descinderi de mascaţi, de arestări şi denigrări de persoane, de nunţi, botezuri şi înmormântări, de împroşcări cu lături, de plătirea de poliţe, de telejustiţie, cu scopul de reglare de conturi, tragedii umane cutremu-rătoare de multe ori.
Practic, am trecut paradoxal de la o făcătură de televiziune de două ore de îndoctrinare comunistă, la multiple televiziuni care au reuşit să scoată la suprafaţă tot răul din cadrul unei societăţi debusolate, manipulate, să declanşeze o adevărată isterie naţională şi să-ţi dirijeze viaţa şi existenţa fără pic de discernământ, cu aroganţa de a-ţi prezenta adevărul absolut. Cu o populaţie care vrea să-şi rezolve problemele vieţii la TV, nimic nu mai e normal. Ea deviază la propriu destinele, carierele şi şansele celor pe care îi prinde în obiectiv. Insistă obsedant pe indecenţă, pe tot ce e mai răul în noi, pe tot ce e mai abject, creând modele de viaţă pentru noua generaţie din tot felul de persoane asociale, din milionarii de carton, infractori cu vechi ştate de plată la instituţiile statului, din mediocritate, din tupeu golănesc, dintr-un vocabular suburban de ultimă speţă, din exploatarea la maxim a celei mai vechi meserii din lume – prostituţia, din promovarea unor indivizi care transformă noaptea în zi şi a zilei ochi închid, din persoane puse pe harţă şi scandal, din cei care fac un act de bravură atunci când încalcă normele unei civilizaţii cât de cât decente sau standardele minime ale unei democraţii.
Consecinţa a toate aceste lucruri este faptul că toate deciziile din România, fie locale sau generale, au fost mânate de o oarecare intenţie de răzbunare, de a nu respecta nici un standard, cultivându-se dorinţa de a muri şi capra vecinului, nu numai a lui.
Cu alte cuvinte, nu e important ce se întâmplă cu mine, ci mult mai important este ce face celălalt, nu vedem bârna din ochii noştri, ci paiul din ochii altora. Într-o asemenea societate bolnavă nu e necesar să înveţi să-ţi fundamentezi un viitor, să faci posibil să poţi să-ţi duci singur de grijă, să ai conştiinţa că eşti schimbul de mâine al generaţiilor care astăzi şi-au luat sarcina să conducă ţara. Nu ştim şi nici nu suntem învăţaţi să ne gestionăm responsabilitatea libertăţii după care am tânjit atâţia ani.
În România zilelor noastre valorile sunt transformate în non-valori, orice încercare de a face ceva bun, de a aduce un aport pozitiv întregii societăţi, este bagatelizată sau luată în derâdere (ce mai vrea şi ăsta ?, cine se crede ?), nu poţi fi vedetă decât dacă produci în jurul tău rău, şochezi sau, eventual, promovezi ori scoţi la iveală defectele altora. Eventual devii o personalitate de valoare abia după ce treci în nefiinţă. Cu alte cuvinte, eşti mai important mort decât viu !
Asta este lumea în care eu am căutat să-i fac pe oameni să înţeleagă că au drepturi pe care ei nu le cunosc şi nu le fructifică. Dar cum nimic nu e etern şi nici o zi nu seamănă cu alta, continui să cred că şi românii mei vor ajunge la înţelepciunea necesară intrării într-o normalitate pentru ei, pentru viaţa lor, în consonanţă cu ceilalţi semeni de-ai noştri europeni.

Porţi de sare, lacăte de vânt
Cade iarăşi toamna pe pământ
Stelele s-au copt, este vremea când
Le culegem de pe cer în gând
Şi-n lumina lor înfrigurată
Însăşi viaţa noastră se arată
Ca o poartă care stă-ncuiată.
Însă vântul o deschide, iată.

Avem probleme multe, pe care nu le putem rezolva peste noapte, chiar dacă formal suntem în U.E. unde asemenea racile au fost de mult asumate. Prima problemă e a percepţiei, apoi a schimbării de mentalitate şi, nu în ultimul rând, schimbarea de generaţii şi acumularea de democraţie, de experienţă, de a şti să exişti şi să subzişti unei noi societăţi, unei noi provocări.
Din păcate, în cei 24 ani de democraţie, dar mai ales în ultimii 9 ani cu Traian Băsescu ca Preşedinte, lucrurile au degenerat în mod dramatic, aproape iremediabil, pentru naţiunea română !

Anunțuri

EU, CEL DINTR-O VIAŢĂ VIITOARE

P r e f a ţ ă

FLORENTIN SCALEŢCHI,
alergător după dreptate…

Felul de a fi al lui Florentin Scaleţchi este unul paradoxal, în aparenţă. În realitate, după ce îl cunoşti mai bine îţi dai seama că felul lui de a fi este dictat de dorinţa de a face bine celorlalţi, indiferent dacă pentru aceasta trebuie să recurgă la mijloace ce unora le par greu de imaginat. Ca să explic o astfel de caracterizare este suficient să mă refer la felul în care a înţeles să protesteze împotriva regimului abuziv comunist, alegând calea unui protest nemaiîntâlnit: acela de a pleca din ţară cu vaporul pe care era numit comandant, împreună cu tot echipajul şi cu doar doi oameni, unul dintre ei actor şi poet, la modul propriu ca şi Scaleţchi, de unde şi impresia unei veritabile construcţii cinematografice.
De altfel, însuşi Florentin Scaleţchi, om cu simţul condeiului şi talent literar, a publicat ulterior o carte despre această poveste fenomenală a vieţii lui ce poate sta la baza scenariului unui film captivant. Dar până acolo, până la a scrie relaxat şi detaşat despre această teribilă încercare a vieţii lui, Florentin Scaleţchi a fost condamnat la moarte şi a ajuns de două ori în faţa plutonului de execuţie şi numai şansa istorică a făcut să nu zacă acum într-un mormânt neştiut din spatele închisorii Jilava. În schimb, a ajuns din nou, şi nu pentru prima dată după Revoluţie, între zidurile penitenciarelor despre care are o experienţă atât de tragică.
Acuzaţia este una care n-a putut sta în picioare decât după ce infracţiunea de mită, presupusă ca fiind săvârşită de el, a fost interpretată ca având drept laturi constitutive şi calitatea unui făptuitor care nu este funcţionar de stat, dar şi împrejurarea că banii i-au fost lăsaţi cu titlu de sponsorizare pentru Organizaţia de Apărare a Drepturilor Omului, al cărui Preşedinte fondator este.
Nu am căderea şi nici datele să reanalizez dosarul, şi la fel ca şi Florentin Scaleţchi, iau lucrurile aşa cum sunt. Ştiu însă că el a fost şi a rămas un alergător după dreptate, cum sună ce-a de-a opta fericire din Noul Testament şi unde scrie că astfel de oameni vor fi fericiţi.
Oricum, Florentin Scaleţchi este un om atipic şi un deţinut atipic care, şi acolo între zidurile celulelor, nu pregetă să facă bine oamenilor, atât celor de lângă el, cât şi celor la care se gândeşte mereu, scriind cărţi despre drepturile omului, despre modul ideal în care crede el că acestea pot fi apărate.
Întrucât l-am cunoscut şi l-am apreciat pe măsură ce l-am înţeles, nu pot decât să susţin că Florentin Scaleţchi este un om al societăţii, ajuns într-o situaţie limită tocmai din cauză că s-a dedicat binelui pentru această societate, riscând mai mult decât ar fi trebuit.
Florentin Scaleţchi, un om de o rară sensibilitate, a scris cândva o carte de poezii ce începea cu suferinţa atroce a mamei sale când a fost condamnat de regimul opresor comunist şi se sfârşea cu strigătul de disperare al micuţei sale fiice atunci când a fost din nou condamnat în regimul de libertate pentru care şi-a riscat viaţa. Prin ceea ce a făcut, prin felul în care a răspuns provocărilor vieţii sale, Florentin Scaleţchi este, aşa cum am spus de la bun început, un om paradoxal a cărui suferinţă vine de acolo de unde nici el, nici cei din apropierea sa nu s-ar fi aşteptat vreodată.
Prof.univ.dr. Ion Marin
„CUVÂNT INTRODUCTIV ”

Scriam acest „Cuvânt introductiv” la Raportul privind starea naţiunii în anul 2012, în închisoarea de maximă siguranţă Rahova-Bucureşti, unde am ajuns ca urmare a unei vechi conspiraţii (despre care v-am informat la timpul respectiv) din anul 2006, la comanda politică a fostului ministru al justiţiei Monica Macovei dată Direcţiei Naţionale Anticorupţie, care a însăilat un dosar penal pe bază de declaraţii mincinoase ale unor ofiţeri sub acoperire ai S.R.I. – deconspiraţi de presa română – şi, după 7 (şapte) ani de procese în diverse instanţe de fond, apel şi recurs, pe care aceeaşi Monica Macovei le-a controlat şi dirijat ca să fie judecat de „cine trebuia”, în februarie 2013 am fost condamnat la 6 ani de închisoare pentru lucruri pe care nu le-am făcut, inventate de poliţia politică din România – DNA.
Credeam, în naivitatea mea, că vremea deţinuţilor politici a apus odată cu căderea comunismului şi a dictatorului Ceauşescu la 22 Decembrie ’89, dar iată că m-am înşelat şi, la 23 de ani de la Revoluţie, eu, fostul deţinut politic al anilor ’80, pedepsit pentru că a protestat împotriva dictaturii comuniste, sunt din nou deţinut politic, de data asta pentru că am îndrăznit să lupt pentru apărarea drepturilor omului într-o ţară care îşi umileşte şi dezonorează eroii.
Anul care tocmai a trecut a fost unul extrem de greu şi neprietenos cu locuitorii acestei ţări, care au suferit din cauza unor politicieni iresponsabili, perverşi şi mincinoşi, care şi-au bătut joc de încrederea pe care au primit-o de la electorat. Un an plin de scandaluri şi ratări de obiective majore pentru naţiune, toate într-o atmosferă de continuă discordie la nivel naţional.
Amăgiţi tot anul cu o creştere economică (în final s-a dovedit că a fost o creştere minoră, insignifiantă), românii nu numai că nu au simţit efectele „benefice” ale acesteia în traiul lor de zi cu zi, ci au văzut cum, în termeni reali, au crescut preţurile la carburanţi, la utilităţi, la impozite şi, cel mai grav, la alimente şi medicamente. A crescut numărul celor care se gândesc zilnic ce să pună pe masă, în timp ce politicienii i-au acrit cu certurile lor interminabile, invadând ecranele televizoarelor, aruncându-şi invective şi acuze în disperarea lor de a-şi menţine ori câştiga puterea, în funcţie de „tabăra” din care făceau parte – putere sau opoziţie.
De asemenea, a fost şi un an electoral agitat, căci 2012 a fost anul în care poporul român a avut parte de 3 guverne, 2 rânduri de alegerei – locale şi parlamentare – şi un referendum pentru demiterea Preşedintelui Traian Băsescu, considerat perturbatorul şi răul acestei naţiuni.
După ce a condus dezastruos ţara timp de trei ani, luând, împreună cu Preşedintele Traian Băsescu, măsuri total antipopulare, tăind în 2010 salariile cu 25 %, punând pensionarii să plătească impozite, mărind TVA-ul de la 19% la 24% şi tăind definitiv stimulentele, primele şi sporurile pe un termen de un an de zile, (măsuri care însă s-au prelungit până în 2012, când guvernările aşa-zise de dreapta, au fost schimbate cu una de stânga, care, în două etape – 1 iunie şi 1 decembrie –le-a reintregit românilor salariile, readucându-le la nivelul momentului tăierii lor), Emil Boc, eşuând în mod lamentabil şi jalnic, a demisionat, împreună cu întreg guvernul lui, după ce a adus ţara la sărăcie şi disperare şi, în plină iarnă, la temperaturi cu mult sub minus 0 grade, i-a scos pe români în stradă, care i-au cerut demisia. Un guvern considerat de toţi analiştii politici ca fiind cel mai neprofesionist, obedient Palatului Cotroceni, care a distrus ţara în esenţa ei prin fraudele făcute la nivel instituţional.
În perioada Guvernului Boc, la sugestia Preşedintelui Băsescu, s-a făcut împrumutul de 20 de miliarde de euro de la F.M.I., Banca Mondială şi B.E.D., bani pe care nu prea îi regăsim în economia reală şi nici în prosperitatea din casa românilor, iar odată cu trecerea timpului datoria publică a ajuns la peste 100 miliarde de euro !
După demisia celui de al 5-lea Guvern Boc, exact ca în sistemele totalitare, unde Dictatorul este nevoit să numească un nou Prim-ministru, şi o face doar cu oameni apropiaţi lui, de regulă dintre conducătorii serviciilor secrete, Preşedintele României, Traian Băsescu, uimeşte întreaga clasă politică naţională şi internaţională nominalizându-l pentru funcţia de Premier pe cel care conducea de ani buni Serviciul de Informaţii Externe, pe domnul Mihai Răzvan Ungureanu. Indecent şi sfidător pentru regulile unei democraţii a fost faptul că acesta, pe lângă calitatea de Prim-ministru, ocupa în acelaşi timp şi funcţia de Director al S.I.E. A fost un guvern cu cea mai scurtă existenţă din istoria postdecembristă, de numai 73 de zile, format din tineri miniştri, marionete ai foştilor „brontozauri” din PDL – partid la guvernare.
După ce o formaţiune politică creată din emigrări politice şi din trădări, PUNR – Partidul Unităţii Naţionale Române, s-a alăturat opoziţiei, iar un membru marcant al PDL-ului, chiar vicepreşedintele lui, domnul Sorin Frunzăverde, Preşedinte al Consiliului judeţean Caraş-Severin, demisionează în mod public din partidul care l-a consacrat şi alege să intre într-un partid aflat în opoziţie şi component al Alianţei USL – în Partidul Naţional Liberal, a fost posibilă înlăturarea Guvernului Ungureanu (năşit de Traian Băsescu) şi venirea U.S.L. la guvernare cu Victor Ponta Prim-ministru, pe care de data asta Traian Băsescu l-a nominalizat, indiferent dacă i-a convenit sau nu.
Noul guvern promite şi chiar pune în aplicare reîntregirea salariilor şi restituirea sumelor reţinute abuziv din renta pensionarilor, stabilizarea ţării şi audituri pentru toate ministerele din cauza jafului făcut timp de atâţia ani. A promis populaţiei liniştea dorită, dar de care se pare că nu o să avem parte niciodată !
Cu toate că, printr-o ordonanţă de guvern, Emil Boc şi Traian Băsescu au încercat o manevră politică care să-i avantajeze, aprobând comasarea alegerilor locale cu cele parlamentare, totuşi, Curtea Constituţională, deşi dirijată politic, în faţa evidentei încălcări a Constituţiei, a respins cu 5 la 4 voturi acest lucru, stabilind că nu pot exista concomitent două feluri de alegeri.
Pe 10 iunie 2012, alegerile locale au dat câştig de cauză USL-ului, confirmând pentru prima dată ceea ce era deja evident şi o prefigurau toate sondajele de opinie, că PDL, partidul care a guvernat ţara în mod abuziv şi discreţionar în ultimii ani, şi-a pierdut electoratul pe care l-a minţit şi de care şi-a bătut joc. Culoarea portocalie a PDL-ului, prezentă în multe localităţi ale ţării, începe să fie înlocuită şi să dispară definitiv după aceste alegeri locale.
Înfierbânţaţi şi îmbătaţi de succesul de la locale, U.S.L., în 3 zile, decide suspendarea din funcţie a Preşedintelui Băsescu şi declanşarea referendumului pentru demiterea lui la 30 de zile de la data luării deciziei de plenul Parlamentului.
OADO a avut opinia, la momentul respectiv, că a fost o iniţiativă pripită, care nu a fost explicată partenerilor din cancelariile lumii. Deşi suspendarea s-a făcut conform Constituţiei, confirmată în trei rânduri prin decizii ale Curţii Constituţionale, totuşi, la Bruxelles, Berlin şi Washington, prin bunăvoinţa unor „oameni de bine” din România, „animaţi doar de dragostea lor pentru ţară !?! ”, respectiv, europarlamentari PDL precum Monica Macovei, Cristian Preda sau Elena Băsescu – fiica preşedintelui, s-a ştiut că în România aveam de-a face cu o lovitură de stat, că au fost atacate instituţiile fundamentale ale statului, cum ar fi Curtea Constituţională, ANI (Agenţia Naţională de Integritate) şi DNA (Direcţia Naţională Anticorupţie), devenit parchet de prima mână.
Nimic mai fals şi mai neproductiv pentru ţară. Măsura faptului că denaturarea adevărului a funcţionat a fost dată de rapiditatea cu care mari personalităţi ale Europei, precum domnul Jose Manuel Barroso–Preşedintele Comisiei Europene, d-na Viviane Reding – Vicepreşedintele Comisiei Europene, domnul Martin Schultz – Preşedintele Parlamentului European, au cerut o întrevedere cu Premierul României, domnul Victor Ponta, chiar la Bruxelles, pe care l-au dojenit şi i-au impus respectarea unei „liste cu 13 reguli”, care, în opinia domniilor lor, garantau menţinerea statului de drept şi a normelor impuse de U.E. Au fost chiar şi intervenţii publice ale unor lideri ai lumii, precum Angela Merkel, ori misionari ai SUA, care, extrem de alarmaţi, au cerut ferm respectarea statului de drept şi a regulilor impuse pentru referendum. Dar s-a uitat să se spună că Legea Referendumului a fost modificată chiar de PDL cu câteva luni în urmă, schimbând regula ca 50+1 să fie nu din numărul electorilor, ci acest procent să fie calculat din numărul de votanţi înscrişi în listele electorale raportat la numărul exact al populaţiei ţării. Noua administraţie şi aici a dovedit inabilitate, nefiind în stare ca, în decursul a două luni, să stabilească exact numărul populaţiei României, din care apoi să rezulte numărul corect de electori.

Tu ţii cerul într-un scrin
Când noros şi când senin,
Când tunând, când fulgerând
Cum îţi vine ţie-n gând.
Eu te rog numai atât
Nu mai ţine zăvorât
Zborul păsărilor, căci
Mii de ochi jelesc pe crăci.

O bâlbâială de-a dreptul penibilă a tuturor instituţiilor statului abilitate cu această sarcină, a dus la apariţia a diverse cifre, care mai de care mai aberante. A fost o ruşine naţională pe care nici până azi nimeni nu şi-o asumă ! Practic, noi, românii, nu ştim câţi suntem cu exactitate, câţi sunt plecaţi peste hotare, câţi au renunţat la cetăţenia română, câţi şi-au stabilit definitiv reşedinţa în alte state ale Europei sau ale lumii, câţi au murit şi câţi s-au născut, câţi pot vota şi câţi nu, câţi au restricţii de a vota în urma unei decizii judecătoreşti, câţi, pentru că şi-au schimbat domiciliile, apar pe două liste electorale – la noua adresă de domiciliu, dar şi la cea veche. Toate acestea sunt întrebări la care statul român a rămas repetent, iar România rămâne pentru mult timp cu o bilă neagră primită din partea partenerilor străini, membri ai UE şi nu numai, şi asta doar din cauza incapacităţii celor care astăzi gestionează atât de şovăielnic destinele ţării.
Deşi la referendumul din luna iulie, în plină vară caniculară, s-a atins o prezenţă record la vot, de 8,3 milioane de electori, din care 7,4 milioane au votat pentru demiterea Preşedintelui suspendat Traian Băsescu, acesta a revenit în funcţie în urma deciziei Curţii Constituţionale, dată pe baza statisticii vechi, plină de date eronate, greşeli şi omisiuni, de cele mai multe ori voite. Faţă de această situaţie, poporul şi-a arătat în continuare nemulţumirea şi dorinţa de a-l schimba pe actualul preşedinte, care se pare că şi-a epuizat deja oferta electorală, devenind între timp preocupat mai mult de propriul scaun decât interesul naţional şi soarta acestui popor. Cu toate că domnul Băsescu s-a reîntors în scaunul cald de la Cotroceni, acoliţii domniei sale, precum Monica Macovei, au continuat să mintă pe la porţine Bruxelles-ului, vorbind de circa 2 milioane de voturi fraudate, în timp ce garda pretoriană de la DNA a descins prin comunele şi satele ţării, timorând oamenii simpli, obligându-i să spună, sub jurământ cu mâna pe Biblie, cu cine au votat. Este expresia certă a unui stat poliţienesc, cu metode ce ţin mai degrabă de un stat totalitar, în care drepturile fundamentale ale omului nu sunt cunoscute, respectate şi aplicate, aşa cum o cer şi o impun instituţiile internaţionale – ONU şi Consiliul European. Se pare că statul român mai degrabă este preocupat de necunoaşterea acestor drepturi universale.
La finele anului, în 09 decembrie 2012, au avut loc alegerile parlamentare, când poporul a dat votul USL-ului într-o proporţie foarte mare. Astfel, din totalul de 7.694.180 persoane prezente la urne, USL a obţinut 4.344.288 voturi, adică 58,63 %, pentru Camera Deputaţilor şi aproape 4.500.000 voturi, respectiv 60,10 %, pentru Senat. O lege electorală proastă, bazată pe votul proporţional, a făcut posibilă accederea în actualul Parlament al României a 588 de senatori şi deputaţi, cu mult peste ce şi-a dorit poporul la referendumul din 2009, când au votat varianta propusă de maxim 300 de aleşi. Dar şi mai trist, din cauza aceleiaşi legi prost înfăptuită, candidaţi care au obţinut 48 % din voturile electorilor nu au accesat în actualul legislativ, întrucât, prin redistribuire, locul lor a fost luat de aşa-numiţii „aleşi cu o mie de voturi”, clasaţi pe locurile 2, 3 sau 4. Sunt anomalii legislative pe care le-au admis aceşti politicieni incompetenţi şi dispuşi la tot felul de compromisuri în folosul lor. Nu o dată au pus interesul personal sau al grupului din care fac parte înaintea interesului general şi naţional.
PDL-ul, aflat în pierdere vizibilă de electorat, s-a disimulat într-o alianţă electorală sub sigla A.R.D. (Alianţa România Dreaptă), care nu prea a avut succes, chiar dacă, vezi Doamne, nu mai era portocalie şi a avut ca semn electoral INIMA.
A mai apărut pe eşichierul politic un nou partid – PPDD – partidul televiziune-OTV, al patronului acestui post TV, domnul Dan Diaconescu, arestat puţin de regimul Băsescu. Partidul Poporului Dan Diaconescu, deşi formaţiune foarte tânără, a obţinut un scor electoral surprinzător de bun.
Deşi ar fi dorit ca niciodată să nu-l mai nominalizeze pentru funcţia de Prim-ministru pe Victor Ponta, pe care l-a gratulat cu tot felul de invective, care mai de care mai urâte, în final, obligat de rezultatul alegerilor, Preşedintele Băsescu a fost nevoit să-l numească premier pe acelaşi Victor Ponta, la rândul lui singurul nominalizat al USL pentru această funcţie, decizie luată prin trei congrese consecutive ale partidelor componente ale alianţei – PSD, PNL şi PC.
În condiţiile unei vieţi politice deosebit de trepidante şi stresante, în anul 2012 criza economico-financiară a continuat „să-şi arate colţii” prin degradarea continuă a drepturilor fundamentale ale omului, fie că e vorba de dreptul la muncă, la trai decent, la sănătate, învăţământ sau cultură.
Încheiam „Raportul privind starea naţiunii” pe anul 2011, cu capitolul „În loc de concluzii – POPORUL ROMÂN – Un popor ajuns la saturare ! – Deziluzie, Deznădejde, Disperare, Insatisfacţie, Teamă, Groază, Neîncredere, Lipsă de Perspectivă, Minciună, Umilinţă, Grobianism, Desconsiderare, Încălcarea Demnităţii Umane” – iată doar câteva din trăirile sufleteşti pe care le percep oamenii la acest moment în societatea românească, aflată într-un vizibil derapaj”.
Orice încercare a recuperării demnităţii umane nu poate fi făcută decât printr-o dorinţă fermă a forţelor politice de a da curs cerinţelor celor mulţi care, în 22 de ani de aşa-zisă democraţie, au înţeles foarte bine care sunt cu adevărat hibele şi chichiţele perverse ale politicienilor, care au făcut posibilă denaturarea rezultatului votului şi transformarea minciunii în adevăr.
1. Oamenii îşi doresc lucruri simple, de bun simţ, care să ducă la o curăţire a mizeriei acumulate în întreaga politică românească şi o primenire a clasei politice, care se găseşte într-o vizibilă pierdere de identitate. Au început să vadă şi să simtă pe propria piele că politicul e mult prea prezent în viaţa lor şi că depind de el, motiv pentru care azi ei nu mai cer măsuri sociale, ci doresc schimbări politice, care se vor concretiza în Modificarea Constituţiei cu atribuţii legislative diferite, pentru eliminarea oricărei forme de dualism, adaptarea la schimbările politice şi socio-economice actuale şi în conformitate cu Acordurile şi Tratatele internaţionale pe care România le-a semnat şi adoptat.
2. Micşorarea numărului de parlamentari la 300, fără însă a se modifica structura bicamerală a Parlamentului.
3. Prezenţa la vot trebuie să fie obligatorie, absenteismul urmând a fi sancţionat cu amendă modică. Prin absenteismul la vot se încalcă o regulă de bază în orice democraţie şi anume – majoritatea decide.
4. Depolitizarea Curţii Constituţionale şi limitarea pronunţării ei strict la problemele constituţionale.
5. Consultarea cetăţenilor români, prin refe-rendum, înainte de adoptarea unor proiecte de interes naţional.
6. Adoptarea legilor electorale care stau la baza jocului democratic cu cel puţin 75% din voturile parlamentarilor. Dacă majo-ritatea parlamentară deţine cel puţin 75 % din voturi, legile vor fi adoptate prin referendum, astfel încât nicio putere politică să nu poată vota vreodată astfel de legi în favoarea sa (vezi legea votului prin corespondenţă, alegerea primarilor dintr-un singur tur, comasarea alegerilor etc.).
7. Eliminarea discriminării electorale pozitive a minorităţilor. Aceste partide ale minori-tăţilor – s-a dovedit – reprezintă un preş al puterii şi ajung să decidă soarta României.
8. Toate funcţiile de conducere publice să fie pe mandate de 4 ani, maximum două mandate.
9. Alegerile parlamentare să nu poată fi organi-zate niciodată în aceeaşi zi cu alegerile locale.
10. Organizarea imediată de alegeri anticipate dacă majoritatea simplă a Parlamentului demisionează.
11. Partidul, sau alianţa care obţine cel mai mare număr de parlamentari, să desemneze automat premierul.
12. Sancţionarea traseismului politic. Indiferent de funcţia în care se află “alesul” demisionar în partidul din care a făcut parte la momen-tul scrutinului electoral, va pierde funcţia eligibilă, dar şi celelalte funcţii politice şi administrative ce i-au fost acordate datorită funcţiei eligibile.
13. Decizia de numire şi cea de revocare a unui membru al Guvernului să aparţină exclusiv premierului.
14. Adoptarea unei moţiuni simple de Parlament trebuie să ducă automat la demiterea ministrului care a făcut obiectul acelei moţiuni.
15. Guvernului să i se interzică amânarea apli-cării legilor odată ce ele au fost promulgate şi publicate în Monitorul Oficial, precum şi amânarea aplicării sentinţelor şi hotărârilor judecătoreşti.
16. Limitarea guvernării prin ordonanţe de ur-genţă, prin definirea clară a domeniilor şi a momentelor în care aceste ordonanţe pot fi emise.
17. Limitarea asumării răspunderii guverna-mentale în Parlament la o singură dată într-o sesiune Parlamentară, astfel încât legile fundamentale, precum Legea educa-ţiei, Codul muncii, Codul penal, Codul civil etc., să nu mai ocolească Parlamentul.
18. Depolitizarea funcţiilor de conducere ale autorităţilor şi instituţiilor publice din administraţia centrală şi locală. Funcţiile politice să fie doar cele de miniştri şi de secretari de stat.
19. Drepturile câştigate în instanţă sunt inviolabile şi trebuie puse în aplicare atât de către Stat şi instituţiile lui, cât şi de privaţi. Guvernul să nu mai poată abroga sau amâna plăţile către cei care câştigă în instanţă.
20. Modificarea Legii educaţiei, astfel încât conducerile inspectoratelor judeţene şi ale instituţiilor de învăţământ să fie desemnate prin concurs şi, respectiv, prin alegeri organizate de consiliul de administraţie.
21. Depolitizarea CNA. Membrii CNA să fie aleşi prin concurs.
22. Depolitizarea instituţiilor mass-media pu-blice. Conducerea Societăţii Române de Televiziune şi a Radiofuziunii să fie desemnate prin concurs.
23. Găsirea unei formule de comasare şi de coordonare a tuturor serviciilor secrete în furnizarea de informaţii, prin comparti-mentarea şi desemnarea concretă a dome-niilor de acţiune vizate, eliminându-se eventuale suprapuneri (dubluri) în ges-tionarea rezultatelor activităţii acestora.
Din totalul celor 23 de cerinţe ale românilor, numai două au fost rezolvate. În ritmul acesta, ne-ar trebui cam 12 ani pentru ca aceste cereri să fie realizate de politicieni !
S-a înfăptuit cererea de la poziţia 9 pentru că, onor Curtea Constituţională a decis ca alegerile locale să nu fie organizate în aceeaşi zi cu cele parlamentare, chiar înainte de scrutinul de la locale.
Şi solicitarea de la punctual 11 a fost îndeplinită, dar foarte greu, numai printr-un compromis, care a însemnat încheierea unui protocol de coabitare între Preşedintele Băsescu şi Premierul Victor Ponta.
Urmează ca şi restul de 21 de solicitări să fie soluţionate… Când ?!? Dumnezeu ştie !
Şi în acest an OADO, deşi este instituţie juridică de interes naţional şi utilitate publică, fiind, conform Legii 544/2004 (Legea Conten-ciosului Administrativ), asimilată Autorităţii publice, a fost nevoită să-şi continue activitatea în condiţii extrem de dificile, cu nenumărate impedimente, cu susţinere finan-ciară doar din cotizaţia membrilor şi a Preşedintelui ei fonda-tor – Prof. univ. dr. av. Florentin Scaleţchi.
Anul 2012 a scos la iveală un lucru foarte grav la nivelul celei de a treia puteri în stat – Puterea Judecătorească ! Aceasta s-a dovedit a fi obedientă, coruptă, influenţabilă şi, mult mai grav, uşor penetrată şi ocupată de cadre provenite din serviciile secrete. Faptul că unii procurori au fost numiţi peste noapte judecători, rămânând tributari fostei meserii, puşi să judece direct, fără o minimă pregătire, nu face decât să descalifice elita magistraţilor.
Consiliul Superior al Magistraturii se dovedeşte a fi în continuare o instituţie care răspunde la comandă politică şi care, prin repetate luări de poziţii şi atitudini, şi-a pierdut credibilitatea, imparţialitatea şi independenţa de care face atâta caz ! Colectivul de 17 membri din CSM se dovedeşte mai degrabă a fi unul al dezbinării şi al dezonoarei faţă de toţi cei care i-au mandatat să-i reprezintă la acest for.
Evoluţiile pozitive, pe care ni le doream cu toţii, nu au apărut nici în 2012. Cetăţenii acestei ţări pot răsufla liniştiţi că U.S.L. măcar le-a întregit salariile şi le-a restituit pensionarilor banii reţinuţi ilegal de guvernul Boc-Băsescu.
Şi în anul 2012 Curtea Europeană a Drepturilor Omului a continuat să condamne România pentru încălcări repetate ale drepturilor omului şi pentru nerespectarea de către Justiţia Română a procedurilor judiciare. Faceţi ceva, dragi parlamentari, guvernanţi şi oameni politici, pentru a ameliora aceste grave derapaje de la democraţie !

Să facem pace, vine ploaia
Şi-o să ne spele de păcate
Cât suntem vii şi se mai poate
În viaţa asta, nu în aia…
Alt început să ni se-arate.
Da, vine ploaia, pacea însă
În altă viaţă stă ascunsă.
Plouă, dar ploaia nu ne poate….

Cât timp România va continua să-şi trimită după gratii eroii, oameni care au făcut ceva pentru ţara asta, foşti deţinuţi politici şi, mai nou, chiar pe cel care a devenit un simbol al luptei pentru apărarea drepturilor omului, Preşedintele fondator OADO – prof.univ.dr.av. Florentin Scaleţchi, pentru că toţi aceştia au deranjat prin atitudini şi curajul de a spune adevărul despre cei care ne conduc, ne indrituieşte să constatăm că naţiunea română trece prin cea mai neagră perioadă a istoriei postdecembriste.
Până unde poate merge perversitatea clasei politice româneşti ?
Ce naţiune este aceea care şi-a ales un conducător, pe domnul Traian Băsescu, care îşi pune, în 2013, întrebări de genul „este dispusă clasa politică să sacrifice 2-3 oficiali corupţi, pentru interesul naţional, sau nu ?” Răspunsul îl găsim într-o succesiune de întrebări pe care OADO şi le pune : „Cine stabileşte şi pe baza căror criterii sunt selectaţi cei 2-3 oficiali sau persoane publice, am spune noi chiar înainte de a fi sacrificaţi ? Oare puterea politică de azi care într-un fel dirijează puterea judecătorească? Serviciile secrete ? Preşedintele României în funcţie ? Care dintre aceştia ? Cine are dreptul asupra libertăţii unor oameni ? ” Le dă voie Constituţia ?
Însă concepţia de a aduce sacrificii în numele naţiunii nu are nici cea mai mică legătură cu statul de drept înt-o ţară a Uniunii Europene. Ea se apropie cel mult de mecanismele jertfelor simbolice oferite zeilor, în sistemele politeiste. Ori, după mii de ani de existenţă şi progres continuu al omenirii, astfel de abordări trădează o gândire a trecutului şi nicidecum a prezentului !
Dar ce pare să fie cel mai grav pentru cetăţenii acestei ţări este că actul de justiţie a devenit un act politic, ceea ce a atras după sine gradul scăzut de încredere în cea de a treia putere în stat – puterea judecătorească – îngenunchiată de politicieni. Se pune întrebarea retorică, este oare Preşedintele fondator Florentin Scaleţchi unul dintre cei doi-trei sacrificaţi de ţară de pe lista scurtă a lui Traian Băsescu, că domnia sa cunoaşte cel mai bine ce înseamnă să te sacrifici pentu România ?!?
Lucru deosebit de păgubos pentru o naţiune a fost – şi a continuat să fie şi în 2012 – folosirea urii şi a dihoniei ca instrument de conducere al unei ţări.
„Divide et impera” este unica filozofie, singurul mod în care s-a exercitat dintotdeauna puterea, puterea portocalie însă împingând-o spre perfecţiune, prin ticluirile mârşave ale unor minţi malefice, mefistofelice, din laboratoarele diverselor instituţii punitive ale statului, prin care s-a practicat semănatul dezbinării şi urii în toate mediile politice şi sociale. Astfel, au ajuns „să se încaiere” copiii cu părinţii, elevii cu profesorii, sindicatele cu patronatele, soldaţii cu gradaţii şi gradaţii cu ofiţerii, tinerii cu adulţii şi adulţii cu bătrânii, pensionarii cu salariaţii, pacienţii cu medicii, şomerii cu angajaţii, angajaţii cu patronii, sau, în cazul bugetarilor – cu administraţiile. Ura, dihonia şi invidia au pus stăpânire pe cetăţenii acestei ţări. Societatea civilă a fost adusă la tăcere, îngenunchiată şi speriată prin condamnări succesive abuzive, aşa cum s-a întâmplat şi în cazul meu.
Starea de haos general este tot mai apăsătoare şi distructivă pentru o naţiune ascultată şi controlată zi şi noapte de „cine trebuie”. Teama şi isteria ascultării telefoanelor din perioada comunistă şi a Dictatorului Ceauşescu, a reapărut, înmulţită de zeci de mii de ori, ca un coşmar care nu se mai termină. Sub pretextul siguranţei naţionale, a protejării cetăţenilor împotriva eventualelor acte de terorism, ascultările ilegale apar la tot pasul, dar sunt de fapt folosite în lupta politică, în răfuielile dintre putere şi opoziţie, precum şi în instrumentarea dosarelor cu iz politic de către DNA şi DIICOT, care, atunci când „trebuie”, fac reţineri şi propuneri de arestări la comandă.
Atâta timp cât „regina probelor” în aproape toate dosarele penale ale DNA-ului o constituie ascultările telefonice şi interpretările aleatorii ale te miri’ce procuror fără experienţă, spune tot despre ce fel de justiţie penală se face în România ! Ce pare de neînţeles pentru noi toţi, este că, atât ÎCCJ cât şi CEDO, în nenumărate rânduri, prin deciziile date, au condamnat instanţele şi statul român pentru că în judecarea unor dosare nu s-au administrat probe, ci doar indicii şi nimic altceva, indicii care nu sunt coroborate cu probe indubitabile. În România există tot mai multe condamnări la închisoare cu executare, având ca probe numai câteva ascultări telefonice. Până când instanţele de judecată, în speţă judecătorii, nu vor judeca faptele din dosarele din faţa domniilor lor şi vor accepta să primească tot felul de alte dosare informative, fiţuici şi telefoane de la diverse servicii secrete, de la „şefii mari” şi de la DNA, care să influenţeze actul de justiţie, în România justiţia va rămâne o batjocură !
Cert este că în anul de graţie 2012, la comanda politică a Preşedintelui Traian Băsescu, atât DNA, DIICOT, ANI, CSM şi CNSAS au continuat să facă poliţie politică. Ca să nu mai spunem că „fabrica” de dosare cu iz politic, regimentate, aranjate şi dirijate de DNA, a funcţionat din plin. Ceea ce agravează şi dăunează actului de justiţie este că justiţia politică este întotdeauna urmată de o „telejustiţie” bine regizată din laboratoarele DNA, pentru a da greutate acestor acţiuni.
Am încheiat un an greu, cu enorm de multe certuri, ameninţări, răfuieli, proteste, în detrimentul unei concordii naţionale şi a unei vieţi liniştite şi prospere, după modelul ţărilor din vestul Europei.

Hai să nu mai vrem.
Hai să vrem şi să nu mai.
Dar oare putem ?
Sau se ţine scai
Gândul nărăvaş
De a vrea mereu ?
Să-l gonim. Dar aş,
Nu putem. E greu !!