Monthly Archives: Noiembrie 2014

EU, CEL DINTR-O VIATA VIITOARE – JURNAL DE CELULA

31 ianuarie 2007 – miercuri

91 zile de izolare în U.E.

06.00. – Mă trezesc şi mă pregătesc să merg la Tribunalul Municipiului Bucureşti. Începe calvarul transportului şi al aşteptărilor până la momentul procesului.

10.00. – Intră în sală judecătorul Mihai Udroiu. Soseşte şi presa.

Sunt audiaţi zece martori şi denunţători. Dintre aceştia s-au evidenţiat, cu o poziţie favorabilă: procurorul DNA Braşov, Şelaru Valentin, care a declarat că poate fi membru al O.A.D.O., dar, dacă a comis o infracţiune, automat trebuie cercetat şi judecat conform legii; precum şi denunţătorul Achim, care a făcut menţiunea că întâlnirile dintre noi nu erau decât cele de la sediul instituţiei pe care o conduc sau cele de la emisiunile TV.

Cel mai relevant a fost Gelu Voican Voiculescu, care a povestit toată istoria de când noi doi ne cunoaştem, cum am evoluat, cele trei simpozioane, munca noastră în cadrul O.A.D.O., dar şi aventura intervenţiei mele în cazul Băsescu şi a încheiat cu remarca: „Ce nu a reuşit Ceaşescu – să-l omoare – a reuşit Traian Băsescu – să-i îngroape imaginea publică, neşifonată timp de 17 ani”.

17.00. – Momentul consternării a apărut atunci când, în dispreţul tuturor şi, în primul rând, cu o vădită bătaie de joc la adresa subsemnatului, judecătorul decide dezbaterea cauţiunii tocmai pe 15 februarie, în timp ce, pentru tot procesul, s-a dat şi se vrea o lună şi jumătate pentru a da soluţia şi pentru a audia 20 de martori. Cu alte cuvinte, pentru discutarea cauţiunii, o problemă care necesita urgenţă, deşi am depus cererea pe 7 ianuarie 2007, nu s-a găsit timp pentru a o pune în discuţie. Şi, în bătaie de joc, ne-a anunţat că o va face în două etape:  întâi va dezbate admisibilitatea cererii şi abia apoi va dezbate cauţiunea în valoarea fabuloasă de 3 miliarde de lei.

17.15. – Plec dezamăgit şi trist din cauza faptului că putem avea o aşa justiţie jalnică.

Toată lumea este supărată pe atitudinea judecătorului, pe modul cum tratează apărarea. E clar o unealtă a puterii. De altfel, e judecător doar de două luni. Înainte a fost procuror. Tare mi-e să nu judece prin prisma procurorului, că atunci nimic din apărările noastre nu contează.

Toate canalele de televiziune au relatat de mărturia lui Gelu.

  1. Să fie toamnă, să plouă, să stai într-un fotoliu lângă fereastră şi să asculţi liniştea care picură pe acoperişuri.

            Din când în când să se clatine văzduhul sub paşii repezi ai unui fulger.

            Şi să vezi, în timp ce priveşti în depărtare, cum vine scrumul acestuia şi se aşează peste case. Apoi peste gândurile tale, iar în final, peste lume.

            Deşi ziua abia a început, îţi spui c-a venit înserarea. Şi chiar a venit. Plouă mai departe. Ţi-e bine. Eşti chiar fericit. S-a înserat afară.

            S-a înserat în viaţa ta. Există un singur lucru pe care ploaia nu poate să-l facă: să spele lumea de întuneric.

            Dar nu-i nimic, va veni o nouă dimineaţă, poate chiar în clipa următoare, adusă de aceeaşi ploaie care picură necontenit peste lume şi peste gândurile tale.

 

01 februarie 2007 – joi

92 zile de izolare în U.E.

 

07.00. – Apelul – Frig.

Supărat – pe situaţie, pe faptul că mai stau două săptămâni când ar fi putut să se întâmple ceva pentru mine, pentru libertatea mea.

Toată presa a scris de declaraţia lui Gelu Voican Voiculescu. Mă bucur cel puţin că mai sunt oameni care sunt alături de mine. Seara, este chemat la Ştirea zilei, cu D-na. Firea, tema dezbaterii fiind cazul meu.

20.00. – 21.00. – A fost un succes deplin. Gelu a dezavuat public tot mecanismul odios pus în funcţiune, maliţiozitatea puterii care a confecţionat această odioasă înscenare. A atacat şi lipsa de interes a oficialităţilor faţă de arestarea a doi conaţionali în urmă cu trei luni.

Până noaptea târziu, îi scriu lui Băsescu, ca Preşedinte, ca fost coleg, ca fost comandant, ca fost apărător al lui, o  scrisoare  deschisă  despre  toate gunoaiele din Justiţie şi toate nedreptăţile pe care oamenii sunt nevoiţi să le îndure.

Aştept cu demnitate reacţia la această scrisoare publică.

Faceţi ceva pentru România până nu e prea târziu !

Scrisoare deschisă

 

Fostul deţinut politic şi actualul reţinut politic, prof. univ. dr. Florentin Scaleţchi, aflat de 150 de zile într-o situaţie mai mult decât tragică pentru mine, familia mea, Organizaţia pentru Apărarea Drepturilor Omului, societatea civilă şi democraţia noastră şi aşa destul de fragilă.

Chiar azi, când România se alătură la masa mare a UE şi nu în fostul Gulag sovietic, de aici, dintr-unul din ghetourile groazei ale sistemului penitenciar românesc, trag un semnal de alarmă, care ar trebui să pună mari semne de întrebare: în ce lume trăim ? Ce ne dorim să facem ?

Ce lume dorim să lăsăm copiilor noştri ?

  1. Chiar dacă astăzi conduceţi şi guvernaţi această ţară, asupra căreia există o presiune fără seamăn la Bruxelles pentru rezolvarea capitolului Justiţie, vă informez că România a intrat în UE şi că e cazul ca o nouă decizie politică, care ar trebui să vă aparţină, să fie dată de maximă urgenţă: aceea de a ridica presiunea de pe cele două direcţii ale Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, DNA şi DIICOT de a face dosare la comandă, lipsite de substanţă.
  2. După cum au acţionat până în acest moment, atât DNA cât şi DIICOT, de foarte multe ori au fost asimilate cu fosta Direcţie a VI-a a Securităţii, cu mijloace mult mai perverse, atât timp cât în dispreţul legii, de dragul de a răspunde comenzii politice, îşi permit să încalce în mod flagrant drepturile fundamentale ale omului. Oare nu vă întrebaţi, de ce unii oameni devin subiect al SRI ani întregi?
  3. Se confundă noţiunea de denunţ. El nu apare niciodată firesc, ci ca urmare a unei oferte făcute de procurorul de caz. Oare aşa arată un stat de drept ? Nu mai faceţi dosare penale cu persoane şantajabile.
  4. Toţi cei care au fost investiţi cu putere de către stat, o folosesc abuziv, în dispreţul legii, în necunoaştere de lege de cele mai multe ori, sau cu încălcarea ei cu bună-ştiinţă, în contradictoriu cu toţi cei care devin victime sigure, pe de o parte, prin necunoaştere şi mai apoi prin diverse mijloace de constrângere, prin intimidare, violenţe verbale sau fizice, care mai de care mai perverse şi asta numai de dragul de a mai bifa un punct în lupta cu corupţia şi a raporta la UE cât de serioşi suntem.

Totul e de fapt o mare mascaradă.

  1. Vă sesizez faptul că magistraţii noştri, investiţi cu independenţă deplină şi inamovibilitate, în foarte multe situaţii devin independenţi de lege, ajungând să dea soluţii cel puţin bizare, dacă nu chiar total netemeinice şi nelegale.
  2. Alarmant de grav şi de periculos pentru întreaga justiţie românească este faptul că un astfel de magistrat, independent de lege, creează documente netemeinice, lovite de nulitate absolută, şi toţi ceilalţi, de pe următoarele trepte jurisdicţionale, în loc să intervină şi să corecteze imediat eroarea, nu fac altceva decât să persevereze în greşeală, nefăcând altceva decât să acopere nedreptatea creată în prima fază.
  3. De ce oare, nu o dată, magistraţii judecători nu au făcut altceva decât să copieze, „a la xerox” acuzaţiile făcute de procurori, care au creat probe fără să ţină deloc cont de apărările celui incriminat ?
  4. Se întâmplă ceva grav de tot, atât timp cât la cererile apărării unui inculpat se răspunde cu orice altceva, numai cu ce ar trebui, nu. Unde vom ajunge ? E momentul să stopaţi această inerţie, ea nu merge în UE. Apucăturile astea ne aduc aminte de alte perioade pe care am vrea să le uităm, dar se pare că încă nu am scăpat de ele.
  5. Nu mai produceţi probe după înregistrări pe perioade lungi de timp, luni de zile, chiar ani, prin extrageri din context şi interpretări selective şi abuzive, fără să se ţină cont de nuanţa, contextul dialogului între cine se desfăşoară el şi care este miza.
  6. De ce oare există destul de multe persoane care învinuite de procurori cu probe subţiri, lipsite de acoperire, cu fapte reale, în urma unui proces echitabil şi nepărtinitor obţin achitări. Nu e un semn mare de întrebare ?
  7. Vocea cea mai autorizată a Comisiei Europene – Vicepreşedintele şi Comisarul pentru justiţie Franco Frattini – a solicitat în mod expres ţărilor UE ca arestarea preventivă să fie o excepţie şi nu o regulă. Cred că a venit momentul să luaţi decizia politică ca şi în România arestarea preventivă, care este o regulă, să devină o excepţie cu adevărat. Cereţi imperativ acest lucru, pe considerentul că s-ar putea ca mulţi dintre cei incriminaţi în prima fază, să nu fie vinovaţi. Eu, care am avut neşansa să trăiesc în această zonă şi în perioada comunistă ca deţinut politic, vă pot informa că, în mare parte, multe din apucăturile acelor vremuri au rămas identice ca şi când trecerea celor 17 ani de aşa-zisă democraţie nu i-a afectat şi atins deloc.
  8. De doi ani încoace de când instituţiile statului au fost lăsate să lucreze, ,,la comandă politică”, la vedere, a început o agresiune, un atac fără seamăn, asupra intelectualilor. S-a ajuns la nebunia după care, tocmai faptul c-ai învăţat şi ai obţinut titluri academice, este un real pericol social pentru noua noastră societate, care devine tot mai găunoasă.
  9. Este extrem de periculos să susţii, atunci când te deranjează adevărul pe care îl relevă, că o asemenea organizaţie care apără drepturile fundamentale ale omului a fost creată pentru a face trafic de influenţă şi să o acuzi în mod parşiv de această infracţiune. De urgenţă, şi în cel mai scurt timp, faceţi modificările legislative prin care aşa-zisul trafic de influenţă să devină activitate de lobby.
  10. În închisori, la acest moment, un procent de 25% din cei condamnaţi chiar nu au vinovăţii de a sta după gratii, iar un alt procent de 25% dintre ei ar trebui internaţi în spitale de psihiatrie, în niciun caz în închisoare. Nu faceţi complezenţă din noua lege a aplicării pedepselor, care încă nu are norme de aplicare după două luni de la apariţia ei.

Sunt numai câteva constatări ale unuia care, deşi se află în suferinţă din cauza unei decizii politice, în urma unei odioase înscenări, juridice, nu uită niciodată să lupte pentru reformă şi democraţie, pentru un viitor mai bun.

Cele 150 de zile trăite în interiorul sistemului, mă transformă în martor ocular al acestui sistem, motiv pentru care mi-aş dori să le analizaţi obiectiv aceste constatări şi să interveniţi în sistem de urgenţă.

 

Îi scriu fetiţei mele câteva rânduri. Ştiu că acum nu va înţelege foarte multe, dar cu totul altfel vor sta lucrurile peste ani, când le va reciti.

 

  1. “Precum în cer aşa şi pe pământ “ Daaa ?

            Atunci de ce să mai vrem să urcăm după moarte la cer ?

            Nu ne ajunge lumea meschină de aici ?

            Nu ne sunt suficiente crimele de pe pământ ?

            Trebuie să o luăm de la capăt cu minciuna, cu lăcomia, cu îngâmfarea, sau cu trădarea ?. Le avem din abundenţă aici, pe pământ. De ce să mai plecăm după ele şi-n cer. Rămâi acasă, suflete. Nu te lăsa minţit de viaţa de apoi.

            Sau poate că n-am înţeles eu bine. Poate că-n cer este altfel decât pe pământ. Atunci, da, merită să fugim după moarte de aici.

            Merită să ne uităm cu evlavie şi speranţă la cer.  

02 februarie 2007 – vineri    

93 zile în arestul Penitenciarului Jilava, 93 zile de izolare în U.E.

 

09.30. – Apelul – Urmare a unei încercări de evadare, chiar pe Secţia I – secţia noastră, a doi deţinuţi care au tăiat gratiile şi au refuzat să iasă în curtea interioară, s-au luat măsuri restrictive.

Aştept vizita familiei şi probabil o discuţie lămuritoare.

Primesc vizita la masă. Vine şi Aurel Lazăr, şoferul. Facem strategia. Practic suntem în priză permanent. Vorbesc despre cât de chinuitoare şi umilitoare este închisoarea.

Se anunţă eliberarea celor doi români din Irak – un succes al presei româneşti, la care am contribuit şi noi.

Primul-ministru cere demisia Ministrului de Externe, Mihai Răzvan Ungureanu.

Din nou schimb de replici dure între needucatul Preşedinte Traian Băsescu, care  pretinde că premierul e un „mincinos odios”, şi Călin Popescu Tăriceanu care, cu eleganţa sa caracteristică, i-a replica prompt, printr-o acţiune concretă – cererea demisiei ministrului de externe.

Mai comentăm pe tema “golăniei” din Justiţie şi a faptului că nu ne poate naşte nimic bun de aici încolo.

Nu avem replică de la Ungureanu.

În scriu fiicei mele câteva sfaturi care sunt valabile pentru oricare copil din lumea asta.

  1. Dacă va veni un moment în care vei dori să stai de vorbă cu cineva de încredere, dar nu vei avea cu cine, alege marea. Du-te pe ţărmul ei şi spune-i tot ce ai pe suflet, tot ce te apasă. Ea ştie să asculte. Şi ştie să păstreze secretele.

            Marea n-o să povestească la nimeni ceea ce a auzit de la tine. Marea nu se preface niciodată. Ea chiar te ascultă cu atenţie. Ei chiar îi pasă de ceea ce-i spui. Şi nu dă semne că şi-ar putea pierde răbdarea.

            Marea nu se grăbeşte niciodată. Marea are întotdeauna timp. Are tot timpul din lume. Vorbeşte-i fără reţinere. Nu te ruşina de nimic. Şi nu-i ascunde niciun amănunt. Cu voce tare vorbeşte-i. Răspicat şi deschis. Spune-i totul. Pe îndelete. Descarcă-ţi sufletul. Dă-ţi sinceritatea la maxim. Şi dacă trebuie să plângi, plângi. Dacă trebuie să înjuri, înjură. Dacă trebuie să acuzi, acuză. Dar nu minţi. Spune-i adevărul. Până la capăt.

            Iar când ai terminat şi vrei un răspuns, îl vei afla tot de la ea. Căci marea ştie nu doar să asculte, ci şi să răspundă. Fără să se prefacă. La fel de deschisă. Cu aceeaşi răbdare şi sinceritate.

 

           

03 februarie 2007 – sâmbătă

94 zile în regim de izolare, ca reţinut politic în România şi U.E.

 

09.00. – Apelul – Frig şi ninsoare.

12.00. – Mergem la cumpărături. Ne completăm stocul de apă de băut şi ceva sucuri şi cafea.

Traian Băsescu a plecat cu familia la Predeal pentru plimbări cu snowbordul.

Întrebat de reporteri despre criza apărută în Ministerul de Externe, a răspuns, conform stilului caracteristic, că nu face politică şi nu-l interesează, acum se relaxează, un răspuns de bădăran care uită că a fost ales să reprezinte ţara tot timpul, nu a delegat pe altul sa-l reprezinte.

Luat la întrebări de două femei care lucrau la salubritate, Preşedintele le-a trimis la televiziune. A sosit în ţară de la Viena Ministrul de Externe Ungureanu. El continuă interimatul la Externe, deşi PNL-ul i-a găsit înlocuitori – Meleşcanu sau Cioroianu.

  1. Dintre toate operaţiile aritmetice, cea mai grea este numărătoarea până la doi.

            Mai departe este simplu. Trei vine firesc după doi, patru după cinci, cinci după şase şi aşa mai departe.

            De fiecare dată este foarte greu ca unul să i se alăture lui unu. De fiecare dată se ajunge cu mare dificultate la doi. De ce ? Pentru că punerea împreună a lui unu cu alt unu nu înseamnă neapărat doi, ci, adeseori doar unu plus unu.

            Este o chestiune care ţine numai de compatibilitatea sufletelor. Doi oameni total nepotriviţi nu pot da, prin simplul exerciţiu al adunării, o pereche. De aceea şi este grea numărătoarea până la doi, pentru că doi este numele matematic al perechii, iar perechea înseamnă dragoste, înseamnă ieşirea din singurătate, înseamnă împreună, adică unul pentru altul, nu unul cu altul.

            Ai înţeles, draga mea, că vorbesc despre oameni. Nu despre pere, sau despre mere, nu despre stele. Am uitat să-ţi spun, atunci când se referă la oameni, este foarte grea numărătoarea până la doi. Fiindcă, deşi este vorba de o adunare, fiecare trebuie să se împartă pe sine cu celălalt.

04 februarie 2007 – duminică

95 zile în recluziune, ca reţinut politic în România şi în U.E.

 

08.00. – Apelul  – Frigşi lapoviţă. Ieşim la slujbă la biserică.

Se aşteaptă o conferinţă de presă a ministrului de externe, un apropiat al Preşedintelui Băsescu. Este cel care a votat în CSAT pentru rămânerea trupelor româneşti pe teatrele de război din Irak şi Afganistan, în contradictoriu cu colegii lui liberali.

10.30. – Merg la telefon şi vorbesc cu Gelu Voican Voiculescu, şi îmi spune de o eventuală întâlnire cu Băsescu. Eu îl rog să meargă la reprezentanţa ONU, la domnul Song Navy şi la Comisia Europeană de la Bucureşti.

11.30. – La emisiunea Pro Vest – Băsescu dă din nou cu bâta în baltă, făcând o grămadă de politicieni români “LICHELE” – jignindu-l şi pe ,,Felix Motanul” (Dan Voiculescu) şi spunând că premierul minte.

15.00. – Ministrul de externe face o conferinţă de presă şi îşi anunţă demisia din funcţie. Recunoaşte public că nu l-a anunţat pe premier, deci am văzut de fapt cine minte (Sâc!!!), acelaşi Băsescu care joacă totdeauna la cacealma. Are dreptate Călin Popescu Tăriceanu când spune că Preşedintele foloseşte jumătăţi de adevăruri şi jumătăţi de minciuni.

În acelaşi timp, Ungureanu recunoaşte că la demnitarii români e cam rară decizia de a demisiona atunci când greşesc şi îşi asumă vina – şi să nu uităm ca ministrul are un şef şi el este premierul.

Făcea referire directă la miniştrii PD şi UDMR, care se cred a fi buricul târgului, un fel de prim-miniştri fiecare în parte, dar în mod special la obrăzniciile Monicăi Macovei.

23.00. – Ministrul de externe Ungureanu este invitat la TV în ediţie specială – de fapt televiziunile nu mai funcţionează, în ultima perioadă, decât cu ediţii speciale de când a început războiul Băsescu – Tăriceanu.

Există o variantă nepusă în discuţie de nimeni din sfera politică şi nici din mass-media şi anume, ca Tăriceanu să-l nominalizeze din nou pe Mihai Ungureanu.

           

            Draga mea fetiţă,

  1. Oare este un mare noroc să fii om ?

            Mă uit la copaci şi-mi pare rău că nu sunt ca ei.

            Viaţa lor o ia în fiecare primăvară de la capăt. Îi vezi toamna şi crezi că i-a devastat bătrâneţea. Le cad mai întâi fructele. Apoi îi părăsesc păsările, care sunt şi ele, într-un anume fel, tot fructe ale copacilor. Ale copacilor şi ale cerului, deopotrivă. În final rămân şi fără frunze.      

            Vânturile iernii îi biciuiesc fără milă, rupându-le crengile. Ai spune că şi-au dat sufletul. Că s-a scurs şi ultima picătură de viaţă din ei, că-şi duc, cum stau în poziţie verticală, moartea pe picioare.

            Dar imediat ce vine primăvara, înţelegi că n-au murit. Dimpotrivă, sunt mai vii ca oricând. Dau în clocot de atâta viaţă. Îşi vestesc bucuria renaşterii prin miresme iar frunzele se întorc în scurt timp la ei. Apoi păsările şi fructele.

            Cu oamenii nu se întâmplă niciodată aşa. Ceea ce pierd, pierd definitiv. Anii tinereţii nu se mai întorc înapoi. Când se ivesc semnele toamnei, ele anunţă apropierea unui sfârşit care va veni pentru totdeauna, nu vremelnic, precum la copaci.

            Spune şi tu acum, chiar este o fericire să fi om ?

Oare nu era mai bine să fi fost copaci ?

 

           

05 februarie 2007 – luni

96 zile în recluziune, ca reţinut politic în România şi în U.E.

 

08.00. – Apelul – 3 ore de aşteptare în acelaşi context al rigorii impuse de încercarea de evadare a celor doi.

Azi îşi depune demisia ministrul Ungureanu.

15.00. – Încep să fac o analiză a fostului sistem penitenciar din România, în subsidiar mă gândesc la ministrul Macovei, PD somează PNL-ul să îşi spună clar poziţia faţă de PSD.

După o şedinţă de 3 ore, ca de obicei, într-un fariseism fără seamăn, cele două partide, prin doi reprezentanţi – Adrian Videanu şi Crin Antonescu – vorbesc de colaborarea Alianţei DA. Ruşine ! Tare sunt curios cât îi va ţine.

  1. Vei spune, ca răspuns la scrisoarea de mai înainte, că oamenii nu pot fi comparaţi în nici o împrejurare cu copacii. Un copac nu poate şti niciodată ce este dincolo de linia orizontului, el stă, de la naştere până la moarte, în acelaşi loc, cu rădăcinile adânc înfipte în pământ. Prin urmare, nu poate umbla. Şi neumblând, nu poate să vadă. Şi nevăzând, nu poate să ştie.

            Dar ce trebuie să ştie un copac ? Ce-i trebuie lui în plus faţă de ceilalţi copaci alături de care trăieşte în pădure ?

            Nu este pădurea o lume suficientă pentru el ? Şi apoi, de ce n-am crede că se poate umbla şi altfel decât cu picioarele ?

            Poate că păsările care vin şi pleacă sunt felul în care călătoresc copacii. Ei văd prin ochii păsărilor tot pământul. Cu ajutorul lor se înalţă până la cer. De aceea n-au nevoie să se urnească din loc. De aceea nu trebuie să-şi mişte rădăcinile.

            Aşa că, rămân la părerea mea, fata tatii, copacilor nu le lipseşte nimic să fie fericiţi. Oricum, mai fericiţi decât oamenii.

            Nu sunt, desigur, nemuritori. Dar nu nemurirea este secretul fericirii. Ei, ca şi oamenii, mor într-o zi. Dar după câte renaşteri ? După câte înfloriri ? După câte vieţi luate în chip miraculos de la capăt ?

 

 

Anunțuri

EU, CEL DINTR-O VIATA VIITOARE – JURNAL DE CELULA

26  ianuarie 2007 – vineri

86 zile de izolare în U.E.

 

07.00 – Apelul – Zi de iarnă. Se aşteaptă ninsori în întreaga ţară.

14.00 – Încă nu sunt scos la vizită.

Alegere istorică pentru Federaţia Internaţională de Fotbal – Mircea Sandu, Preşedinte F.R.F., a fost ales pentru prima oară în forul internaţional, iar Michael Platini a fost ales Preşedinte al forului european U.E.F.A.

Nu am mai avut vizită şi nu ştiu de ce. Numai să nu se fi întâmplat ceva cu familia, în rest, nici nu mă interesează.

O fi un nou mod de exprimare a puterii, pe care o ignor şi o dispreţuiesc. Trebuie să trec de minciunile şi răutăţile tuturor celor care îmi vor răul.

Am scris un articol „DIICOT – Mai presus de lege”, am făcut „Pulsul lunii ianuarie” şi „CARTONAŞ ROŞU pentru Preşedintele Jucător”, articole pentru revista pe luna februarie, care trebuie pregătită şi finalizată zilele astea.

Mă culc şi mă gândesc că aş fi putut dormi în patul meu.

Libertatea omului este mai presus de orice când eşti sănătos, dar mai ales atunci când o pierzi ca urmare a urzelilor presupuşilor duşmani, pentru că ai început să devii incomod. O astfel de situaţie este de-a dreptul distrugătoare pentru psihicul celui care ştie că e nevinovat.

Îi scriu copilului meu încă o scrisoare.

  1. Aşa cum nu sunt toţi oamenii egali între ei, nu sunt egale nici lucrurile.

            Un munte nu este niciodată egal cu un alt munte, chiar dacă au aceeaşi înălţime, chiar dacă sunt străbătuţi de aceleaşi poteci, chiar dacă sunt acoperiţi de acelaşi număr de copaci, chiar dacă îi luminează noaptea aceleaşi stele şi aceiaşi nori li se aşează în chip de cuşmă pe creştet.

            Un râu nu este niciodată egal cu râul care porneşte din acelaşi izvor.

            O puşcă nu este niciodată egală cu o puşcă identică.

            Două exemplare ale aceleaşi cărţi nu sunt egale între ele.

            De ce, mă vei întreba ?

            Pentru că munţii, oricât ar fi de asemănători, au suflete diferite. Unul crede despre el că este rudă cu cerul de care se simte foarte aproape. Celălalt ştie că a ţâşnit spre lumină din văgăunile pământului şi se mândreşte cu originea sa.

            Cât despre râuri, diferenţa pleacă de la întâmplările care se oglindesc în apele lor.

            Puştile sunt separate de cantitatea de moarte care a ieşit pe ţevile lor.

            Valoarea unei cărţi este legată de valoarea celui care o citeşte. Doi oameni care citesc aceeaşi carte nu descoperă aceeaşi poveste. Ochii lor văd diferit. De aceea sunt diferite şi sensurile ce li se dezvăluie.

 

27 ianuarie 2007 – sâmbătă

87 zile de izolare în U.E.

 

07.00. – Apelul – Zi friguroasă de iarnă, fără precipitaţii.

10.00. – Am fost scoşi să ne facem cumpărături. Nu mai aveam dreptul dar, cu bunăvoinţa gardianului, mi s-au dat 35 de lei, cu care mi-am cumpărat apă plată şi o pungă de seminţe.

Am mai scris două articole pentru revista lunii februarie: „Seriozitatea, o bagatelă pentru guvernanţii noştri” şi „România – Europa şi drepturile omului”.

  1. Acum când scriu aceste rânduri, ninge. Nu ştiu cum sunt alţii, dar mie, atunci când ninge, mi se face dor de copilărie. De fapt cred că ninsoarea are chiar această menire: să ne aducă aminte că odată, cândva, am fost copii.

 Fireşte că şi oamenii care trăiesc în ţări în care nu ninge niciodată au fost, la rândul lor, copii. Dar copilăria nu este peste tot la fel. În funcţie de loc, ea ni se înfăţişează, peste ani, sub forme diferite. Diferite sunt şi semnele pe care ni le trimite prin timp. Pentru mine, copilăria ia chipul ninsorii. Zăpada care îmi bate cu degetele de gheaţă în geam, este semnul care mă tulbură cel mai tare. Şi oriunde m-aş afla, simt că sunt acasă. Ninsoarea mă aduce de pretutindeni acasă. Şi mai face un miracol: nu mă aduce cu anii mei de acum, din prezent. Ninsoarea mă întoarce înapoi, la vârsta copilăriei. Mai bine zis, mă înalţă, pentru că nu am nici o clipă sentimentul mersului în jos, ba dimpotrivă. Deşi îmi plac toate anotimpurile deopotrivă, mă încearcă uneori regretul că nu ninge tot timpul.

            Acum îmi este bine şi atunci când nu ninge. Pentru că eşti tu. Tu înlocuieşti ninsoarea, draga mea. Tu îmi redai prin copilăria ta propria-mi copilărie.

            Dar ce o să mă fac atunci când vei creşte mare şi nici nu o să mai ningă?  Vorba lui Brâncuşi, atunci voi şti că am început să nu mai fiu copil.

28 ianuarie 2007  – duminică

88 zile de izolare în U.E.

07.00. – Apelul – O zi friguroasă dar însorită de iarnă, fără precipitaţii.

10.00. – Mergem la capelă unde îmi fac datoria de dascăl, alături de preotul unităţii.

16.00. – Facem baie cu apă rece. Drumul până la baie, care arată aproape sinistru, se face printr-o băltoacă cu apă până aproape de genunchi. Te poţi îmbolnăvi având în vedere că şobolanii îşi fac veacul prin aceste locuri.

18.00. – Continui să scriu câte ceva pentru revistă.

22.00. – Sunt anunţat că trebuie să merg dimineaţă la Curtea de Apel, pentru recursul declarat de mine.  Nu îmi fac mari iluzii şi mă gândesc cum ar fi mai bine să abordez acest proces. Vreau să încerc o altă abordare, cu răspunsuri care ar satisface instanţa sau care ar fi în măsură să-i sensibilizeze pentru a lua o decizie favorabilă mie, de punere în libertate.

  1. Oamenii sunt ca formele de relief. Sunt oameni-câmpie, oameni-dealuri, oameni-munţi, oameni-văi, oameni-deşert. De la această diversitate pornesc cele mai multe necazuri. Ce are un om, nu are un altul. Numai că adesea se întâmplă să căutăm la unul ce are celălalt.

            Să luăm, de exemplu, omul-câmpie. Nu-i putem afla înălţimile, aşa cum omului-vale nu-i putem afla orizonturile. Pe omul-munte nu-l putem măsura pe orizontală, aşa cum pe omul-deşert nu-l vom convinge niciodată să se îmbrace în verde.

            Toate aceste diferenţieri nu sunt de ordin fizic. Prin urmare ele nu pot fi percepute cu ochiul liber. Totul ţine de geografia lăuntrică a fiecăruia. Are, adică, legătură şi cu sufletul şi cu mintea. Ceea ce se petrece înlăuntrul acestora indică forma de relief a oamenilor. Acolo unde nu sunt idealuri, nu există înălţime. Fără dorinţa de a privi cât mai departe, nu există orizonturi.

            Degeaba semeni grâu în deşert, aşa cum degeaba încerci să atingi cerul cu mâna de pe fundul unei văi. Nu te căţăra pe “vârful” unei câmpii şi nu te lăsa potopit de cântecul greierilor în afunzimea unui munte. Cu alte cuvinte, caută la un om ceea ce şti că poţi găsi la el.

            Aceasta este morala scrisorii de faţă. Ea vrea să spună că deprinzând întotdeauna gestul potrivit la omul potrivit, nu te vei pierde niciodată pe tine însăţi.

 

    

29 ianuarie 2007  – luni

89 zile de izolare în U.E.

 

06.00. – Mă trezesc şi mă pregătesc să merg la Curtea de Apel.

Sunt dus într-o încăpere, unde erau deja alţi deţinuţi, cu mult peste numărul minimei decenţe, ca sardele în conservă. O hărmălaie şi un fum de ţigară de-l tăiai cu cuţitul.

08.00. – Am fost escortaţi la duba groazei şi apoi la Curte.

09.20. – Sunt dus la sala de judecată. Completul, format din trei bărbaţi judecători, mi-au acceptat amânarea cauzei până la sosirea avocaţilor mei.

11.00. – Se pune în discuţie Dosarul nr. 13, în stare de recurs. Nu reuşeşte să ajungă în timp util decât av. Constantin Son, naşul meu.

Începe procesul, dar judecătorii par destul de acri şi parcă deranjaţi de anumite constrângeri generate de exemple similare din zona  fostă  sau  actuală  a puterii, cum ar fi dosarul „Flota”, a milioanelor lui Năstase, a mitei lui Brădişteanu, etc.

Cuvântul procurorului – o reluare până la disperare a aceloraşi considerente, o înşiruire interminabilă de minciuni şi acuze.

A luat cuvântul, mai bine zis a dat o replică, şi av. Mihai Eftimescu, care a susţinut că în dinamica procesului nu este normal să participăm numai la simple formalităţi.

Abordez cuvântul meu de pe poziţia aceluia care manifestă vădita frământare şi care îşi doreşte cu disperare un răspuns la întrebarea: oare există ceva, vreun lucru pe care să vrea să-l audă instanţa, care să o determină să mă pună în situaţia de a fi eliberat ? Sau ne aflăm în faţa teatrului absurd al lui Eugen Ionescu, în care unii vorbesc, iar alţii se fac că ascultă.

Decent şi politicos, am vorbit cam 20 de minute, abordând toate faţetele dramei prin care trec, dar inutil, de parcă m-am adresat unor roboţi, fără sentimente, demnitate şi onoare.

Sunt dezolat şi indignat de JUSTIŢIA jalnică pe care o avem. La aşa ministru, aşa reformă şi aşa justiţie: cocoşată, aservită şi obedientă politicului. Se pare că Preşedintele „Lukashenko de România” ar vrea să ordone Justiţiei la fel cum ordona el, cândva, la sala maşinilor, ca să pornească motorul principal al vapoarelor pe care a navigat.

Stereotipul acestor androizi – în robe de judecători, îi califică sigur pentru o perioadă ca cea de care am zis că am scăpat acum 17 ani şi de care această societate ar trebui repede de tot să se lepede, ca de un vis urât, ca de ciumă.

 

  1. Se poate întâmpla aşa: să te simţi un străin printre oameni apropiaţi sau să te simţi ca acasă printre oameni străini. Nu sunt reguli scrise în această privinţă. Vreau să spun că nu este obligatoriu ca străinii să-ţi ofere dovezi de prietenie, iar prietenii să te trateze cu răceală. Când nu găseşti însă căldură la nişte oameni pe care nu-i cunoşti, nu este nici o problemă. Nu te încearcă nici suferinţa, nici tristeţea.

            Dar când dai de indiferenţă sau chiar ostilitate la cei apropiaţi, începi să simţi cum te doare. E mai rău decât te-ar durea capul sau picioarele. E mai rău chiar decât te-ar durea splina sau burta.

            Te dor amintirile. Te dor anii copilăriei. Te doare parcă, tot trecutul. Iar durerea se adună în suflet. O simţi acolo chircită. Umbli cu ea prin lume.

            Te duci cu ea printre străini în speranţa că o poţi alina cumva. Dar dragostea acestora, oricât de mare şi de sinceră ar fi, nu poate compensa pe de-a-ntregul lipsa de dragoste a celor dragi.

 

 

30 ianuarie 2007  – marţi

90 zile de izolare în U.E.

 

07.00. – Apelul – Ne-am trezit cu zăpada la firul ierbii.

Îmi fac pregătirile pentru întrebările martorilor de mâine, când am şedinţa de judecată a fondului, cu un complet special.

Azi, Băsescu pleacă la Bruxelles, pentru prima dată în calitate de preşedinte al unei ţări europene, ocazie cu care se va întâlni, rând pe rând, cu domnul Barosso, Preşedintele Comisiei Europene, practic Primul Ministru al UE, şi cu Preşedintele Parlamentului European. Va ţine un discurs în plenul Parlamentului.

La plecare, a mai aruncat o răutate, o săgeată, celor de la PNL, care au fost de acord în, Comisia juridică, cu modificarea legii referendumului, ca voturile cu care este ales de electori să fie aceleaşi cu voturile care se şi demit (lucru care nu-i este deloc pe plac lui Băsescu) sau când se pune foarte serios problema suspendării lui şi apoi organizarea referendumului pentru demiterea sa.

 

  1. Vezi, toate se întâmplă într-o clipă. 

            Într-o clipă se duce copilăria. Într-o clipă te pomeneşti om mare. Într-o clipă te îndrăgosteşti. Într-o clipă îţi mor părinţii. Într-o clipă îţi albeşte părul. Într-o clipă ţi se termină viaţa.

            Sunt doar câteva clipe mari, esenţiale de la naştere până la moarte. Zilele, lunile şi anii dintre ele aproape că sunt de prisos.

Dar nu se poate altfel. Cum să te naşti şi-n clipa următoare să ajungi la vârsta maturităţii, iar apoi, într-o altă clipă, să-ţi duci părinţii la groapă, după care să îmbătrâneşti într-o clipă pentru ca, în clipa de pe urmă, să te desparţi definitiv de lumea în care ai trăit doar câteva clipe ? Nu ! Aşa ceva nu se poate ! E nevoie de zile, luni şi ani ca să te întâlneşti cu clipele mari ale vieţii. Nimic nu este de prisos. Timpul există, ca să poată exista ele, clipele esenţiale.                


EU, CEL DINTR-O VIATA VIITOARE – JURNAL DE CELULA

21 ianuarie 2007 – duminică

81 zile de izolare

 

07.00. – Apelul – Zi însorită de iarnă, cu temperaturi record de 18 grade.

10.00. – Ies la slujba de duminică şi îmi fac datoria de dascăl.

12.00. – Facem baie şi îmi schimb aşternuturile. Baia, de fapt, a fost o bătaie de joc cu apă fiartă în care te-ai opărit şi, în nici un caz te-ai spălat.

Azi are loc Congresul PNŢCD, unde partidul de buzunar şi-a schimbat conducerea, pe Ciuhandru cu Miluţ.

Invitat de seamă la Congres, Călin Popescu Tăriceanu, noul preşedinte PNL şi premier, a făcut un atac direct la Preşedintele Traian Băsescu. Îl acuză direct că îndreaptă ţara spre o dictatură de tipul Belarusului şi are aceleaşi metode ca Lukachenko. Despre acest lucru eu am spus mai demult, chiar pe un canal de televiziune, când am afirmat că este prea mult să-l compari sau asemeni pe Băsescu  cu  Putin  şi  că  e  bine  să  păstrăm proporţiile şi să-l punem alături de Lukachenko.

La urma urmei, la vremea respectivă, amândoi aveau ceva în comun – înclinaţia spre dictatură.

Orban a mers mai departe, făcând PD-ul un urmaş firesc al FSN-ului, al Partidului Comunist care a distrus PNŢCD-ul şi a vrut să-l scoată din istorie, şi că încercarea de a distruge cel de-al doilea partid – PNL – nu o să-i meargă.

  1. Poţi minţi soarele, prefăcându-te că îţi este dor de întuneric.

            Poţi minţi iarba, prefăcându-te că umbli cu tălpile goale prin zăpadă.

            Poţi minţi apa, prefăcându-te că nisipul îţi ţine de sete.

            Poţi minţi păsările, prefăcându-te că eşti înnebunit după zborul şerpilor.

            Poţi minţi florile, prefăcându-te că îţi place cum miroase noroiul.

            Îţi poţi minţi mama. Îţi poţi minţi tatăl.

            Îţi poţi minţi prietenii. Îţi poţi minţi iubitul.

            Poţi minţi un oraş, o ţară, un continent, o lume.

            Exisă un om, un singur om pe care nu-l poţi minţi niciodată. Pe omul acesta nu ai cum să-l ocoleşti. N-ai cum să-l goneşti de lângă tine. Omul acesta te însoţeşte pretutindeni. Îi simţi prezenţa mai cu seamă seara, înainte de culcare, şi dimineaţa când te uiţi în oglindă.

            Acum ai înţeles ?

Eşti tu însuţi !!. Pe tine nu te poţi minţi niciodată. Dacă o faci, înseamnă că începi să mori. Fiindcă atunci când reuşeşti să te minţi chiar pe tine, simţi că vrei să mori. Şi, într-un anume fel, chiar mori.

22 ianuarie 2007 – luni

82 zile de recluziune

07.00. – Apelul – Zi superbă. Nimic comun cu data calendaristică.

Aştept termenul pentru Curtea de Apel, pentru recurs. Nimic nou…

Am fost scoşi la plimbare. Nu greşesc dacă spun că, de fapt, ne-a dus pe o alee făcută în groapa de gunoi de la Glina. Mă abţin să nu vomit. Cred că unuia care ar avea o sensibilitate mai mare la ficat i-ar ieşi bube pe el instantaneu.

Camera e plină de ploşniţe. Găsim zilnic 2-3, eu însă nu am găsit nici una, dar totuşi, am muşcături. Trebuie să cer un spray de acasă să dăm prin cameră…

20.30. – Neanunţat, Traian Băsescu se vede nevoit să apară la Televiziunea Publică cu moderatorul Rodica Culcer, o ruşine a acestei categorii de jurnalişti.

Am întâlnit un preşedinte disperat că îşi pierde locul, am ascultat minciuni cu abordări inadmisibile…

După ce purtătorul de cuvânt de la Cotroceni, Adriana Săftoiu, susţinuse că Traian Băsescu a scris, cu o notă de ironie, pe cererea ALRO, pentru Codruţ Sereş, vine el şi spune că nu a fost o ironie, ci un avertisment sever. Despre telefonul dat în prealabil, nici pâs!

L-a atacat şi i-a pronunţat numele lui Ion Iliescu aproape obsesiv, considerându-l un real pericol.

Dintr-o dată, vrea să fie lăsat în scaunul de Preşedinte şi să nu fie confundat nici cu PD-ul pe care îl simpatizează, nici cu PNL-ul pe care l-ar desfiinţa !!!

13.00. – Pleacă Alecu Chitaru din celulă. În sfârşit, am scăpat de un nebun care ne făcea viaţa deosebit de grea.

  1. Mi-ar fi plăcut, draga mea, să-ţi las moştenire pe lângă o bibliotecă plină cu cărţi, şi una plină de poze cu tine însăţi când nu erai încă născută (cu mine şi mama ta, adică, apoi cu bunicii tăi şi cu bunicii noştri şi bunicii bunicilor tăi, până îndărătul vremurilor ce pot fi ţinute minte), o bibliotecă plină de fluturi.

            Pentru ca atunci când te vei simţi tristă şi înfrigurată, să iei de pe rafturile ei câteva aripi colorate şi să vezi cum picură de pe ele lumina tandră a primăverii.

            Sau atunci când ai să să-ţi simţi paşii grei şi n-ai să poţi să răspunzi depărtărilor care te cheamă, să te strecori în biblioteca de fluturi, şi, răsfoind câteva pagini, să te încerce brusc bucuria zborului. Şi chiar să zbori.

            Dar n-am fost prevăzător, fata tatii.

 Nu am strâns suficienţi fluturi pentru o bibliotecă. Aşa că iartă-mă ! O să-ţi las doar cărţi, doar poze înrămate, doar încăperi încărcate de mobilă, doar conturi în bancă, doar un nume de care n-o să-ţi fie niciodată ruşine.

 N-am ştiut să fiu cu adevărat bogat, adunând din timp pentru tine o bibliotecă de fluturi.

 

23 ianuarie 2007 – marţi

83 zile de izolare

 

07.00. – Apelul – O zi mohorâtă, cu temperaturi destul de mari pentru mijlocul iernii.

Am fost ameninţaţi de cineva că ne va fi scos câte un ochi la toţi din celulă pentru ceea ce i-am făcut noi lui Chitaru.

Rând pe rând, Partidul Conservator, PSD şi PRM, prin preşedinţii lor, în urma şedinţelor ce au avut loc, au luat decizia suspendării Preşedintelui Băsescu.

Totodată, în conferinţa de presă, toţi l-au atacat dur pe Traian Băsescu, în urma interviului de la TVR, de ieri seară.

A venit decizia Tribunalului de rămânere a mea în arest, la care am declarat recurs ca fiind total neîntemeiată şi nelegală.

În schimb, noaptea târziu, ÎCCJ a decis punerea în libertate a celor patru (S. Stancev, Vadim Benzatov, Dorinel Mucea şi Mihai Radu Donciu, aflaţi în arestul IGPR pentru spionaj şi privatizări care au atins siguranţa naţională), după două luni şi jumătate şi după ce Curtea de Apel decisese rămânerea în arest.

Nici Ion Iliescu nu s-a lăsat mai prejos şi i-a cerut lui Băsescu să-şi ceară public scuze, dar a afirmat şi că „Tiranul de Băsescu” trebuie pus la punct şi că, în acest fel, trebuie întărit şi Parlamentul. L-a acuzat direct că de doi ani nu a avut consultări politice cu nici un partid şi a ţinut-o dintr-un scandal în altul.

Încă o epitolă pentru Rebecca.

  1. Deşi nu existai, mă gândeam deseori la tine în zilele când mi se furase libertatea, nelipsind mult să mi se fure chiar viaţa. Libertatea are, ştiam încă de pe atunci acest lucru, chipul unei femei. Al unei femei care are mai multe vârste în acelaşi timp. Mai întâi, femeia-mamă, apoi femeia-iubită şi, în fine, femeia-copil.

            Acolo, în spatele gratiilor gândurile mele n-o găseau pe ultima. Adică pe tine. Aşa că, pe lângă faptul că-mi lipsea cu desăvârşire libertatea fizică, nici cealaltă, libertatea pe care mi-o construiam în minte, nu era întreagă. Pentru că nu existai tu.

Eu mă gândeam la tine, dar  nu  puteam  să  mi  te  imaginez. Nu puteam să-ţi văd foarte desluşit, chipul de viitor copil al meu. Şi, prin urmare, nu reuşeam să văd desluşit nici chipul libertăţii. Întreagă şi clară era doar dorinţa mea de a mă bate până la capăt pentru libertate. Altfel spus, pentru şansa de a mă întâlni într-o zi din viitor cu tine.

A trebuit să umblu mult prin timp, să las în urmă o sumedenie de anotimpuri pentru a te găsi. Căci ziua aceea a venit destul de târziu. Pot însă spune: târziu, dar la timp.

Absenţa ta a fost ultima puşcărie prin care am trecut.

Când tu te-ai născut, m-am eliberat.

            Femeia-mamă, femeia-iubită şi femeia-copil sunt cele trei chipuri ale libertăţii mele. Pentru această sfântă treime m-aş lăsa oricând închis din nou şi dus, ca în urmă cu 20 de ani, în faţa plutonului de execuţie.

24 ianuarie 2007 – miercuri

84 zile de recluziune, în U.E.

07.00. – Apelul – Zi mohorâtă de iarnă, fără precipitaţii.

Azi se împlinesc 148 de ani de la momentul Unirii sub Domnitorul Alexandru Ioan Cuza, ales în acelaşi timp, Domn al Moldovei şi Ţării Româneşti.

Traian Băsescu se află la Iaşi, pentru comemorarea evenimentului. El şi Bogdan Olteanu au depus coroane de flori.

A XIV-a zi de criză politică în România. Premierul Călin Popescu Tăriceanu a sărbătorit ziua Unirii printr-o  şedinţă de Guvern.

Băsescu a făcut o nouă baie de mulţime, atât la Iaşi cât şi la Focşani – penibil total. Am mai văzut eu preşedinţi din ăştia….

Seara, pe postul TVR1, şi-a făcut numărul, de data asta,  Premierul,  cu acuze grave  la adresa  lui Traian Băsescu pe care îl învinovăţeşte de circ de doi bani şi de faptul că are o problemă cu el, în timp ce pe el nu-l interesează problema lui Băsescu. Mai mult, a spus lucruri grave de intervenţie în executiv ale Preşedintelui: ordine la miniştri, peste capul Premierului, făcute de Preşedinte, folosirea serviciilor de informaţii pentru ascultarea miniştrilor, şi acuza la adresa Premierului cum că nu ar fi informativ.

Criza continuă şi se adânceşte, cu Băsescu lăsat pe centură.

22.00. – Deşi mâine la ora 09.00 am instanţă la Curtea de Apel Bucureşti, cei de la penitenciar îmi spun că nu figurez pe nicio listă în acest sens. Sunt curios ce se va întâmpla mâine. Sunt posibile două variante:  să nu fiu dus ca nu cumva să „mă iau” de Traian Băsescu şi Monica Macovei, sau pur şi simplu vor să întârzie judecarea.

  1. Ce-ai zice de un oraş în care toate sunt făcute din turtă dulce ? Bulevarde din turtă dulce, case din turtă dulce, cinematografe din turtă dulce, grădini cu copaci din turtă dulce, tramvaie şi maşini din turtă dulce.

            Să tot ieşi la plimbare ! Când ţi se face foame, ronţăi un pic din bulevardul pe care te plimbi. Când vrei să te uiţi mai de aproape la soare, dai gata unul din copacii care ascund cerul de privirile tale.

            Să te tot uiţi la maşinile care se ciocnesc! Poc, şi se transformă în firimituri de turtă dulce la care se reped păsările să le ciugulească. Poliţiştii, care sunt şi ei făcuţi din turtă dulce, nu mai înţeleg nimic. Pe cine să amendeze ? 

Priveşti la acest spectacol vesel şi simţi cum te ia somnul. Sari repede într-un tramvai de turtă dulce şi ajungi acasă unde te cufunzi într-un somn dulce. Chiar mai dulce decât oraşul din turtă dulce.

            – Ei, ce spui ? Se apucă tata de construit un asemenea oraş ? Măcar aşa, ca să-i pună pe poliţişti în situaţia de a nu avea cui să dea amenzi.

 

25 ianuarie 2007 – joi

85 zile de recluziune, în U.E.

 

07.00. – Apelul – Nu se întâmplă nimic.

09.30. – Se deschide uşa celulei şi, intempestiv, sunt anunţat că în 5 minute trebuie să fiu gata pentru că trebuie să fiu dus la Curtea de Apel. Încerc să mă grăbesc şi intru în toaletă ca să-mi fac tabietul de dimineaţă.

Deodată, mă trezesc cu un gardian peste mine în WC. Presupun că în mintea lui era ideea că vorbesc la telefonul mobil…

Sunt luat cu un ARO care pe toată perioada cât a durat „călătoria” ne-a băgat gaze de eşapament înăuntru, în dubă. De altfel, am fost nevoiţi să  mergem cu  uşa  la  dubă deschisă. Aş putea să exploatez situaţia şi să suspectez că o fac intenţionat, să mă intoxice.

Ajung la Curte, începe procesul, îmi expun apărarea, ascult pledoaria procurorului – o repetare, ca un papagal, a cinci propoziţii pe care le spune de opt instanţe încoace. Nu uită să repete că pe 2 noiembrie 2006 s-a dat o sentinţă temeinică şi legală,  deşi ea nu a fost niciodată nici temeinică şi nici legală, pentru că s-a făcut :

– Fără apărător la întocmirea Procesului- verbal la flagrant.

– Ascultări telefonice autorizate de o altă persoană decât Preşedintele Tribunalului.

– Toate probele au fost strânse înaintea începerii urmăririi penale.

Rămâne în pronunţare şi sunt luat şi adus din nou la penitenciar.

Aştept verdictul cu oarecare emoţie, deşi nu-mi pun mari speranţe.

17.00. – Din nou se deschide celula şi mi se spune că trebuie să mă îmbrac pentru că trebuie să merg din nou la instanţă. Nu se ştie unde. La sosirea la dubă, aflu că voi fi dus la Tribunalul Bucureşti.

Odată ajuns, aflu soluţia. Mi s-a admis recursul şi, consternare, s-a casat sentinţa şi s-a trimis la rejudecare pe o motivaţie care pare mai mult o eroare materială (lipsa din motivarea judecătorului a patru file) bună de pus în discuţie înaintea de începerea procesului la Curte.

Înainte de începerea judecăţii, i-am spus judecătorului că este puţin probabil să cred că dânsul va schimba soluţia primă, numai pentru că-i lipsesc patru pagini. El m-a minţit şi înşelat cu cuvinte îmbietoare şi asiguratorii, de genul  „oricând se poate discuta temeinicia stării de arest şi oricând se poate schimba opinia”.

Se fac pledoariile apărării avocaţilor, aproape aceleaşi ca la Curte, se insistă de către av. Ion Panaitescu  asupra faptului că starea de  normalitate este judecarea în stare de libertate şi nu în starea de arest, care ar trebui să fie o excepţie.

Avocatului Mihai Eftimescu, care a vrut să-l recuze pe judecător, măcar pentru această soluţie, i-am cerut să se abţină, Domnia sa nu prea a vrut să renunţe la intenţia de recuzare, dar mi-a respectat dorinţa în cele din urmă.

Eu am sperat că poate îi dă Dumnezeu gânduri bune judecătorului şi ia o decizie corectă.

Deşi m-am concentrat să-l fac să înţeleagă, cu argumente pertinente, că nu eu sunt cel mai rău, nu sunt infractorul nr. 1, că nu am făcut nimic şi consider că nu pot fi acuzat pentru faptul că mă luptat pentru ca O.A.D.O. să existe, totul a fost în zadar. A ieşit pentru deliberare şi, după jumătate de oră, cu un ton sec, a anunţat că menţine starea de arest.

Acum am înţeles că este un tip periculos care, cu zâmbetul pe buze, te condamnă la ani grei de închisoare.

La bătaie de joc, mi-a spus că suma pentru cauţiune, sumă unică şi astronomică pentru România, pentru un om care a luptat pentru apărarea drepturilor omului, este de 3 miliarde.

Cu prima ocazie trebuie obligatoriu recuzat. Perversitatea lui este deosebit de periculoasă pentru soarta mea.

Pleoştit, chinuit, deziluzionat pentru a nu ştiu câta oară de Justiţia română, convins de faptul că va continua comanda politică, cu lacrimi în ochi, am fost adus la penitenciar.

Am făcut o criză gravă de lombosciatică, după o zi petrecută pe drumuri şi chinuit prin maşini. Încerc să previn acutizarea şi mă dreg cu câteva medicamente de care dispun personal.

Am depus recurs pe loc, urmând ca până pe 31 februarie, când e şedinţa de fond, să se judece recursul la Curtea de Apel, eventual luni, cine ştie…

Aştept mâine vizita soţiei dar şi a Comisarului UE –  Ştefan Rostaş.

Adorm cu greu din cauza durerilor fizice şi sufleteşti, prima cauzată de lombosciatică şi a doua de abuzurile justiţiei române.

  1. Cuvintele sunt făcute din litere. Literele sunt toate la fel, în sensul că nu există nici una mai bună sau mai rea decât celelalte. Atunci de ce unele cuvinte sunt bune, iar altele rele ?

Eu cred, draga mea, că până la urmă şi cuvintele sunt la fel. Doar că unele definesc lucruri care nu seamănă între ele. Unele sunt bune, altele rele. Cuvintele în sine n-au nicio vinovăţie. Realitatea la care ele se referă este vinovată.

Se poate întâmpla şi aşa : cuvintele cucernice să devină cuvinte vulgare sau invers. Depinde de cel care le rosteşte. De mintea acestuia. Un om cu o minte vulgară face din cele mai cucernice cuvinte, cuvinte vulgare. În cazul unui om cu o minte cucernică, ceea ce poate părea vulgar devine cucernic.

            Omul care le rosteşte dă profilul moral al cuvintelor. Sau dimensiunea lor estetică. O gură urât-rostitoare nu va putea spune niciodată lucruri frumoase. E ca şi cum ai pune la gâtul porcilor mărgăritare.

            O gură frumos-rostitoare nu va urâţi nici unul din cuvintele pe care le rosteşte. E ca şi cum ai încerca să estompezi frumuseţea unei femei cu haine de calitate îndoielnică. Oricum ai îmbrăca-o, ea va fi la fel de frumoasă.

            Aşa că nu te feri niciodată de cuvinte.

            Atenţie însă, mare atenţie, la cei care le rostesc!


EU, CEL DINTR-O VIATA VIITOARE – JURNAL DE CELULA

16 ianuarie 2007 – marţi

77 zile de izolare.

 

07.00. – Apelul. Se aşteaptă o zi deosebit de frumoasă cu temperaturi de 15-16 grade.

Azi la OADO se fac pregătiri pentru o eventuală conferinţă de presă cu tema: „OADO la început de drum o dată cu integrarea în UE”.     Se va discuta şi cazul meu de reţinut politic.

  1. În viaţă se poate întâmpla aşa: să dăruieşti unui om un imperiu, dar omul respectiv să nu-l primească.

Sau să-i dai altcuiva tot aurul din lume, iar acesta să nu pună nici un preţ pe el. Poţi să dăruieşti bani mulţi, foarte mulţi, şi să fie prea puţin. Poţi să-i faci cadou haine scumpe şi tot puţin să fie. Poţi să-i oferi toată averea ta şi să nu însemne nimic.

Să nu te miri dacă într-o zi toridă de vară o să-i dai unui călător însetat o cană cu apă şi lucrul acesta să însemne totul. Da. Cana cu apă poate fi mai preţioasă ca aurul, mai valoroasă decât hainele scumpe sau un imperiu, ea întrecând ca importanţă averea cea mai mare. Cu o singură condiţie, s-o dai din toată inima celui care e pe punctul de a muri de sete.

 

 

17 ianuarie 2007 – miercuri

78 zile izolare în U.E.

07.00. – Apelul. O frumoasă zi cu temperaturi de 14-15 grade în plină iarnă.

12.00. – Merg la Capelă, îmi spun rugăciunea. Se fac comentarii pe tema: în ce ţară trăim !

Mâine am proces – pe fond – încep audierile în cazul delatorilor. E programat la ora 1300. Sper să plec la ora 1200.

Se discută şi eliberarea pe bază de cauţiune. Am pus gaj casa de la Breaza.

S-a declanşat scandalul bileţelului, nu e roz, e galben – „întărâtă-i doamne !”. Se va dovedi ce persoane au ales oamenii în fruntea ţării. Declaraţii pline de acuze atât la adresa lui Băsescu, cât şi la a lui  Tăriceanu.  Şi într-un caz şi în altul avem  de-a face cu grupurile de interese din jurul lor, pe care le susţin şi cărora le oferă contracte pe bani publici. A reieşit  ce interese are Băsescu în zona restaurantului Goldan Blitz, proprietarul acestuia obţinând contracte preferenţiale pentru reparaţia aceleiaşi autostrăzi care se tot repară de 17 ani încoace – Bucureşti-Piteşti.

Imediat după arestarea mea abuzivă, de la sediul O.A.D.O. din data de 01 noiembrie 2006, cu un simulacru de flagrant, bine regizat de DNA, i-am trimis o scrisoare deschisă Preşedintelui Băsescu, fără nici un fel de reacţie.

 

18 ianuarie 2007 – joi

78 zile de recluziune

 

07.00. – Apelul – Zi însorită de iarnă cu timp anormal de cald.

10.00. – Sunt scos să fiu dus la Tribunal. O nouă şedinţă de fond. Se audiază cei trei fraţi Găină, Guran şi Gămălie.

Şedinţa a început la ora 12.00. şi a durat până la ora 18.00. S-a identificat faptul că cei trei fraţi au recunoscut că i-am ajutat de multe ori, dar şi că au dorit ca denunţul la DNA să le aducă reducerea la jumătate a pedepsei şi să-şi ia banii înapoi. Trei fraţi şi trei declaraţii diferite referitor la sumele vehiculate.

Se identifică câteva lucruri comune la cei audiaţi :

-Toţi cei care au făcut denunţul sunt vechi cunoştinţe, chiar prieteni, de ani de zile.

-Pe toţi i-am ajutat, în mai multe cazuri ca Preşedinte OADO, iar organizaţia le-a făcut demersuri de susţinere.

-Toţi erau şi membri OADO şi au donat ori sponsorizat organizaţia.

-Toţi erau condamnaţi sau arestaţi, cu probleme juridice grave, deci vulnerabili în faţa DNA-ului şi la presiunile şi ofertele Parchetului.

-Sunt trei fraţi Găină, dar numai unul a vorbit cu mine, ceilalţi au date din ce au auzit.

-Gămălie şi Guran, acuzaţi de delapidare – de 16 milioane de Euro, au fost manevraţi de DNA şi au spus că au venit la mine sperând  că o să fac trafic de influenţă, având în vedere relaţiile pe care le aveam cu toată lumea.

-Toţi au depus memorii la OADO cu problemele lor juridice, pentru care organizaţia a făcut demersuri, adică a prestat un serviciu pentru ei.

-Au dat nişte bani pe care puteau să-i ceară înapoi oricând, fiind membri OADO.

-Toţi au susţinut că ei doreau un  lucru şi mi l-au prezentat „ca fiind obligatoriu de rezolvat”, susţinând că urma să vorbesc cu judecători, cu procurori, cărora urma să le dau banii  primiţi de la ei. Adică eu, practic, nu luam banii, ci îi dădeam judecătorilor şi procurorilor. Nu cred că poţi condamna pe cineva pe ceea ce cred alţii.

-Banii daţi de membrii OADO erau cu titlu de donaţie sau sponsorizare, dar delatorii mei au făcut acest lucru pentru a-şi rezolva problemele cu Justiţia.

-Nu există nici o acuză de intervenţie la vreun complet de judecată sau la vreun procuror, decât strict în limita şi spiritul legii.

-Toţi recunosc că nu ştiau ce urma să fac eu, ci doar credeau că eu merg la persoanele care erau direct implicate. Se vede clar că au fost învăţaţi de procurorii DNA să spună că eu le-am confirmat dorinţele că voi da banii „ştiu eu cui” pentru a le rezolva problemele. Sigur, toate acestea sunt fabulaţii. Totul a fost o construcţie fondată pe minciuni şi delaţiuni, cu persoane racolate, strânse cu uşa, folosite pentru a pune în aplicare comanda politică a cuplului Traian Băsescu – Monica Macovei.

-Un membru O.A.D.O., conform Statutului, în afară de obligaţia de a-şi însuşi Carta ONU şi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, obţine dreptul de a primi, el şi familia lui, asistenţă şi consultanţă juridică, eventual reprezentare în instanţă şi asistenţă sanitară gratuită. Cine nu a pactizat cu DNA-ul şi nu  a vrut să intre în jocul lor, din cei „selectaţi” din convorbirile telefonice, i s-a făcut dosar penal. Aşa s-a întâmplat în cazul domnului Mărgean.

-Cât timp lucrurile li s-au rezolvat, toţii banii daţi către O.A.D.O. reprezentau donaţii sau sponsorizări. Când au intrat în sfera de influenţă a DNA-ului, spun că au dat banii pentru trafic de influenţă şi nu-i mai interesa deloc OADO sau calitatea de membru.

-Ca o concluzie, din audierea celor care au făcut denunţul s-au demontat, rând pe rând, acuzaţiile false despre luare de mită, înşelăciune, fals intelectual şi trafic de influenţă sub forma continuată, acuzaţii care nu au existat niciodată decât în minţile încălzite ale procurorilor, ca urmare a comenzii politice primite de la Băsescu şi Monica Macovei.

S-au pus în discuţie şi temeinicia şi legalitatea arestării mele şi dacă se mai impune menţinerea stării mele de arest.

În intervenţia de azi a procurorului, pe care la un moment dat, într-un dosar la Curtea de Apel, l-am trimis să pună mâna pe carte, l-am auzit spunând aceleaşi prostii lipsite de orice temei legal. A bătut câmpii în mod tradiţional, folosindu-se de un argument mai mult golănesc – folosim faptul că există o decizie a Tribunalului Bucureşti, temeinică şi legală, pentru că între timp nu s-a schimbat cu nimic situaţia din proces.

Trebuie să spun că niciodată nu a existat temeinicia arestării mele, atâta timp cât la data arestării, 1 noiembrie 2006, la dosar nu exista decât o declaraţie a mea în care spuneam că sunt nevinovat, şi că toate ascultările şi denunţurile erau făcute înaintea urmării penale şi aflate în situaţia nulităţii absolute, cu o apărare formală, lăsând la aprecierea judecătorului soluţia pe care să o ia.

Când mi s-a dat cuvântul pe fond, i-am spus că suntem, de la 1 ianuarie 2007 în Uniunea Europeană, cu drepturi depline. Replica judecătorului a fost  „Da,  dar  vă judecăm după un Cod care e din 1996”, la care eu am venit cu completarea: „Tot cu cel comunist !”.

Am atenţionat judecătorul să-şi motiveze mai aprofundat soluţia dată, pentru că eu sunt nevinovat şi sunt în arest pentru ceva pentru care nu mă fac vinovat şi că Justiţia Monicăi Macovei şi a lui Daniel Morar este o batjocură.

Plec către închisoarea Jilava convins că nu mai este niciun impediment în a fi pus  liber, deşi procurorul a dat drumul la acelaşi disc uzat şi prost înregistrat.

Ajung în jur de ora 19.00.

Mă gândesc că presiunile internaţionale poate îşi fac efectul.

Vă redau încă o scrisoare către fiica mea.

  1. Priveşte cu ochii, dar încearcă să vezi fie cu mintea, fie cu inima. E bine ca la cei dragi să te uiţi cu inima. La fel şi la locurile prin care treci. Tot cu inima priveşte şi la rândurile acestei scrisori. Foloseşte-ţi mintea pentru a vedea adevărul din spatele cuvintelor şi gesturilor oamenilor pe care nu-i cunoşti. Foloseşte-ţi mintea şi atunci când măsori şi cântăreşti întâmplările reci ale vieţii.

Nimic mai rău şi mai dezastruos pentru tine decât să încurci lucrurile. Adică să te uiţi la cei dragi cu mintea, să-ţi cerni amintirile prin sita raţiunii, iar la cele ce ţin de alcătuirea cerului şi pământului să te uiţi fără sentimente. Asta în timp ce sentimentele le foloseşti la privitul lumii în care trăieşti, iar pe oamenii cu care îţi intersectezi întâmplător paşii îi împovărezi cu afecţiune. Ca să nu mai vorbesc de greşeala de a amesteca dragostea cu aritmetica. Ochii ştiu să discearnă. Ştiu ce şi cum să vadă. Totul depinde de felul în care hotărăşti să priveşti. După cum priveşti, vei fi privită. Şi mă priveşte ca tu să înveţi să te privească felul în care priveşti. Şi mai ales, felul în care vezi şi eşti văzută.

 

19 ianuarie 2007 – vineri

79 zile de recluziune

 

07.00. – Apelul. Vânt puternic, dar temperaturi destul de ridicate pentru această perioadă.

În jur de ora 13.30 sunt scos la vizită. Participă şi Comisarul European Ştefan Rostaş şi Lazăr Aurel, şoferul. Mi-au adus vestea proastă, aceea că s-a decis rămânerea mea în arest. Ce pericol mare sunt, ce mare traficant de influenţă, în comparaţie cu Traian Băsescu, Tăriceanu, Elena Udrea, Patriciu & Co ?

Le spun vizitatorilor mei să facem recurs, deşi eu încă nu am aflat în mod oficial de veste. Sunt foarte supărat pe mine, pe avocaţi, pe situaţie. Decid să nu mai menajez pe nimeni şi să-mi fac numărul politic, dacă tot a fost o comandă politică.

Azi, când ne-a scos în curte pentru plimbare, am auzit o discuţie între deţinuţii care, pentru a primi unele stimulente, conform unor „înţelegeri”, urmau să facă denunţuri împotriva unor persoane. Aşa şi-a rezolvat DNA-ul comanda politică primită de la Monica Macovei şi Traian Băsescu în ceea ce mă priveşte. Tare curios aş fi dacă nu există cumva şi un bileţel de genul „Fiţi atenţi cu Scaleţchi”, cu apostila unuia dintre cei doi.

  1. Mama şi tata sunt profesorii tăi de mers în picioare, de privit lumina, de muşcat dintr-o felie de pâine, de ţinut furculiţa în mână. Într-o zi, vei merge şi la o altă şcoală unde vei descoperii că lumea în care trăieşti este compusă din litere şi cifre. Ai să poţi, încetul cu încetul, să dai nume lucrurilor pe care le vezi şi să-ţi numeri sentimentele. Vei învăţa adunarea şi scăderea, înmulţirea şi împărţirea. Vei vedea ce ciudată şi, în acelaşi timp, ce dureroasă este aritmetica. Anii care se adună la viaţa ta fac să scadă viaţa părinţilor tăi. Pe măsură ce viaţa ta o să crească, viaţa noastră o să scadă. Cât priveşte înmulţirea, ţi se vor înmulţi visele, dar şi grijile şi într-o bună zi, vei descoperii că adevărata fericire constă în faptul de a-ţi împărţi şi gândurile şi sentimentele cu alţii. Uneori, doar cu altul.

Vei constata draga mea, în anii de şcoală, că sunt profesori care nu învaţă nimic de la cei pe care îi învaţă. De aici începe întotdeauna ignoranţa, de la a crede că nu ai nimic de învăţat de la cei ce învaţă de la tine. Fereşte-te de ea. Lasă-te învăţat de cei cărora le eşti profesor. Ştiind că nu ştii totul, vei şti întotdeauna mai mult, pentru a admite în final că, oricât ai şti, n-ai să ştii îndeajuns. Dacă nu mă crezi, întreabă lumina şi-ţi va spune la fel. Nu lumina de afară. Ci lumina din ochii tăi, care este rudă cu lumina din cuvintele pe care ţi le scrie tata acum. 

 

           

20 ianuarie 2007 – sâmbătă

80 zile de recluziune

 

07.00. – Apelul – O zi frumoasă de iarnă, cu timp de primăvară.

Am fost la plimbare, la telefon, şi am luat legătura cu soţia, Gelu Voican Voiculescu şi Ştefan Mitroi. Cu Gelu am comentat desfăşurarea procesului şi mi-a lăsat o variantă deloc optimistă despre faptul că voi fi condamnat la o pedeapsă foarte mare (10 ani), ca apoi, la apel şi recurs, să-mi reducă pedeapsa  la jumătate, cu condiţia să „dau în primire” o listă întreagă de judecători, procurori, oameni politici, poliţişti sau oameni de afaceri prosperi. Sigur nu se va întâmpla asta, în sensul că, mai bine mor decât să fac pact cu Diavolul numit  DNA, replica modernă a Direcţiei a VI-a a Securităţii.

O altă veste proastă mi-a dat-o Ştefan Mitroi, care a spus că a renunţat să mai facă revista şi, pentru a continua editarea ei,  trebuie să iau legătura cu dl. Zagoneanu, în perspectiva imediat următoare urmând să scriu mai mult din închisoare.

Sigur, nu-mi rămâne decât încrederea în Dumnezeu şi să-mi las sufletul şi viaţa în voia şi în puterea lui, aşa cum de altfel mi s-a mai întâmplat şi cu 22 de ani în urmă.

  1. Deşi nu se recunoaşte niciodată lucrul acesta, oamenii sunt învăţaţi încă de mici să mintă. Viaţa este în general o şcoală a minciunii. Cel mai perfid mod de a minţi este să strigi în gura mare că spui adevărul.

Dar cine îi învaţă pe oameni să mintă ? Viaţa, obişnuim să spunem, într-o cuprindere generică. De fapt, alţi oameni sunt de vină.

Şi de ce-i învaţă ?

Paradoxal, nu din rea credinţă, ci pentru a se asigura că o să le fie lor mai bine. Oricât de trist ar părea, adevărul nu este întotdeauna aducător de beneficii. Minciuna, da. Adevărul  te expune, minciuna te protejează. Adevărul îi îndepărtează pe ceilalţi oameni de lângă tine. Mniciuna îţi umple casa de prieteni.

Este dureros ce îţi spun, fata mea, dar, într-adevăr, minciuna te poate face fericit. Adevărul, aproape  niciodată. Şi asta pentru că trăim într-o lume dominată de minciună. Dacă ar fi invers, adevărul n-ar mai umbla cu capul spart pe străzi, cum spune proverbul, iar minciuna n-ar mai sta cu regele la masă, cum zice poetul. Aproape că mă doare sufletul când îţi spun toate acestea. Dar nu vreau să te mint.


EU, CEL DINTR-O VIATA VIITOARE – JURNAL DE CELULA

11 ianuarie 2007 – joi 

72 zile de arest

 

07.00. – Eternul apel. E o zi de iarnă cu temperaturi primăvăratece.

11.00.- Ieşim la capelă şi îmi fac rugăciunea, aprind lumânări la vii şi morţi.

13.30. – Suntem scoşi la sala de sport.

14.40.- Merg la o nouă întâlnire cu O.E.D.H., cu soţia Monica, comisarul Ştefan Rostaş şi Aurel Lazăr. Discutăm şi punem la punct o conferinţă de presă pentru miercuri, orele 12.30 la O.A.D.O. cu tema: „Un nou drum pentru O.A.D.O.” Mi se dau garanţii suplimentare că o să fie bine.

16.00. – Revin în celulă şi unul din colegi, Matei Adrian, a fost condamnat cu suspendare şi a fost pus în libertate imediat. Este poliţist la Poliţia economică sector 2 şi a pretins şi luat o mită  de 900 euro. Fiind mai mult ca sigur denunţător, lucrurile au fost repede tranşate. Am mai rămas 5, unul tânăr, a scăpat de calvar.

Azi, în prezenţa Preşedintelui Băsescu, deranjat de Asociaţia Victimelor Magistraţilor, s-a cerut suspendarea şedinţei C.S.M. când trebuia aleasă pe un mandat de un an noua conducere.

A fost ales preşedintele C.S.M. judecătorul Anton Pandrea, şeful Secţiei penale a I.C.J.C. şi procurorul Chiujdea Dan – vicepreşedinte.

Traian Băsescu, în stilul lui caracteristic, necunoscător al sistemului judiciar din ţară, preia două informaţii după ureche, a făcut o afirmaţie care frizează mai mult cu penibilul decât cu normalitatea. Aşa cum în Regulamentul (nou) de circulaţie, dacă treci pe  roşu ţi se ia carnetul, oameni buni, eu nu înţeleg cum nu putem să le luăm dreptul de profesie procurorilor şi judecătorilor care încalcă procedura ?

Printre multe aprecieri proaste face totuşi şi una bună. Dosare făcute prost de procurori, cu încălcări de procedură, determină ca şi judecătorii să meargă prost cu ele.

Seara la televizor, la Realitatea TV, am urmărit o emisiune de dezbatere  având ca temă noua conducerii CSM. Invitat în studiou, senatorul Bolcaş, vicepreşedintele PRM, face o afirmaţie care a şocat : Nu pot să înţeleg cum poate da lecţii  CSM-ului şi justiţiei în general, un infractor cu dosar penal la DNA şi cum are dreptate, numai că beneficiind, vezi doamne, de imunitatea pe care i-o oferă funcţia de Preşedinte al României, după terminarea la propriu a procurorilor care s-au ocupat de dosar, după ce instanţa l-a trimis înapoi la DNA.

Putem să ne aşteptăm la un NUP deşi vorbim de 27 de volume în acest dosar, în care sunt 3 miniştri, secretari de stat şi alţi directori şi directoraşi, în total cam 83 de persoane.

12 ianuarie 2007 – vineri

73 zile de arest

 

07.00. – Apelul. Zi închisă de iarnă cu temperaturi de primăvară.

10.00. – Ieşim la Capelă, pentru rugăciune. Aştept apoi să merg la vizită.

14.00. – La vizită a venit soţia şi Aurel Lazăr. Soţia îmi relatează un lucru stupefiant. A fost chemată de un individ de la Ministerul Justiţiei, apoi chipurile de la CSM, solicitându-i o discreţie  totală, să nu afle nici măcar avocaţii. I se cere să ia 2 telefoane NOKIA scumpe, un buchet de flori şi o sticlă de whisky, o marcă bună. S-a dus fără nimic, iar individul, dezamăgit, a spus să aştepte că vine să o ia cineva. Desigur, nu a venit nimeni. Era o capcană, pentru a fi atrasă într-o infracţiune de cumpărare de trafic de influenţă. Se vede clar, din acest episod, că încă se încearcă discreditarea noastră şi găsirea unei motivaţii cât de cât plauzibilă pentru contracararea apelurile internaţionale.

Ne despărţim mai puţin optimişti şi puţin obosiţi, lipsiţi de încredere în promisiunile şi  optimismul debordant al unora şi altora.

O rog, deşi o văd destul de marcată şi puţin speriată (chiar a oprit copilul acasă, Rebecca nu a mers la grădiniţă) să vadă ce s-a făcut cu toate adresele interne şi externe, cu revista pe luna aceasta şi broşura cu simpozionul.

Încep să o înţeleg şi mă gândesc ce pot face să o ajut, deşi de aici din celulă, mai multe poate face ea pentru mine, decât eu pentru ea.

A început Congresul P.N.L., cu domnul Călin Popescu Tăriceanu candidat unic la preşedenţia partidului, şi 18 vicepreşedinţi, replică la PSD – ce noi nu putem ! (Sâc!).

Congresul a ţinut 2 zile.

18.00. – A mai fost adus un deţinut de pe cursă,  de la Colibaşi şi din nou suntem 6 persoane în celulă.

13 ianuarie 2007 – sâmbătă

74 zile de recluziune.

 

07.00. – Apelul. Zi  însorită şi frumoasă, deşi e iarnă. O zi lipsită de orice interes.

În curtea de aerisire, am aflat că Traian Băsescu, împreună cu un ofiţer SPP îşi doreşte o vizită inopinată în închisoarea Jilava.

Sunt curios dacă vine să mă vadă !

În noaptea asta este anul nou pe stil vechi, după calendarul Gregorian.

 

14 ianuarie 2007 – duminică 

75  de zile de izolare.

 

07.00. – Apelul. Zi frumoasă de iarnă  însorită şi neobişnuită pentru această perioadă.

Am sunat acasă. Mi-a răspuns Rebecca. Mă şochează cu „tirul” întrebărilor lansate : Unde eşti tati ? Când vii acasă ? Cât te mai aştept ? Cât te mai ţin oamenii ăia răi acolo ?  Cu inima frântă, cu lacrimi în ochi am simţit cum mi se rupe sufletul şi, bălmăjesc ceva şi încerc s-o mângâi cu dulcegării, cerând într-un târziu să mi-o dea la telefon pe mami. Apoi am vorbit cu av. Panaitescu şi cu Gelu Voican Voiculescu. Din discuţia purtată a reieşit că e neapărat necesar să susţinem că, la comandă politică, s-a creat o făcătură juridică jalnică, ieşită din cadrul legal, menită să mă scoată din zona apărării drepturilor omului şi de a termina OADO, cea mai titrată organizaţie din România. Am decis ca miercuri să se facă o conferinţă de presă cu tema: „OADO, la începutul unui nou drum odată cu integrarea în UE”.

Am mers la cumpărături. Întors în celulă, continui să mă gândesc la dialogul cu fiica cea mică, un copil de 3 ani şi 10 luni, fapt care mă determină să-i dedic 33 de scrisori, câte una în fiecare zi, începând de azi, 14 ianuarie.

  1. De ce-ţi scriu ? Pentru că exişti. Între noi e o distanţă de doar câteva bătăi de inimă. Ţi-aş putea vorbi. Te-aş putea asurzi cu vorbele mele. Dar într-o zi vei descoperii ce este timpul şi cum curge el. Vei vedea că nu curge egal. Pentru mine mai repede, pentru tine mai încet. Atât de repede şi de încet încât vorbele mele nu te vor găsi în locul ştiut. Se vor rătăci şi chiar se vor pierde pe drum. Cuvintele scrise sunt certe şi durabile. Pe ele nu le poate învinge timpul. De aceea am hotărât să-ţi trimit aceste scrisori. Sunt pentru astăzi, dar şi pentru mâine. Adică, sunt şi pentru atunci când nu voi mai fi. Prin  aceste scrisori voi exista pentru tine mereu.

De ce treizeci şi trei ?

Pentru că la 33 de ani Alexandru Macedon        intra în posteritate după ce intrase în istorie.

Pentru că la treizeci şi trei de ani Eminescu   intra în eternitate după ce murise ca om al lumilor reale.

Pentru că la treizeci şi trei de ani Iisus Hristos se urca la cer, îndumnezeindu-Se.

Scrisorile pe care ţi le trimit sunt felul meu de a-ţi ura să-ţi fie frumoasă istoria vieţii, spiritul adânc precum marea poezie şi de a te bucura în tot ceea ce faci de ajutorul lui Dumnezeu.

                                                      Cu drag, Tata.

 

 

 

            15 ianuarie 2007 – luni

            76 zile de recluziune

 

07.00. – Apelul. Zi însorită, cu 14-15 grade, nefireşti pentru această perioadă de iarnă.

A început scandalul “bileţelului”, prin care Tăriceanu în roagă pe Băsescu să intervină pentru prietenul lui, Patriciu, dezvăluiri de taină făcute de omul Preşedintelui – Elena Udrea !

Cât despre mine, nicio schimbare. Poate doar faptul că după două zile în care m-am bucurat de soare, parcă am prin noi puteri. Şi, ca de obicei, gândurile îmi zboară la familia mea.

  1. Există ceva care este al nimănui, fiind în acelaşi timp al tuturor. Acesta e cerul.

Peste toţi oamenii, peste toate ţările, peste toate apele, peste toţi munţii, peste toate mormintele se întinde şi ziua, şi noaptea, şi iarna şi primăvara, şi vara şi toamna, un singur cer. Nimeni nu are cerul lui. Toţi împărţim acelaşi cer şi acelaşi soare. Toţi împărţim aceeaşi lună. Nimeni nu poate spune despre lună: este a mea şi numai a mea. Toţi împărţim aceleaşi stele. Nimeni nu are steaua lui, chiar dacă mulţi trăiesc cu această iluzie. Fiecare stea de pe cer este, în acelaşi timp, a nimănui şi a tuturor.

Cerul este ca legea. Suntem egali în faţa lui. Imaginează-ţi că n-ar fi aşa. Imaginează-ţi c-am avea posibilitatea să împărţim cerul. Ştii ce s-ar întâmpla ? Să-L împărţim şi pe Dumnezeu. Fiecare cu Dumnezeul lui. Unii pământeni chiar încearcă s-o facă. Dar nu au nici o şansă de izbândă. Nu sunt mai mulţi dumnezei. Iar Cel care este, Unicul, nu poate fi împărţit. Dumnezeu nu li se poate înfăţişa niciodată oamenilor sub formă de felie sau, şi mai rău, de firimitură.


EU, CEL DINTR-O VIATA VIITOARE – JURNAL DE CELULA

06 ianuarie 2007 – sâmbătă

marea sărbătoare – BOBOTEAZA

 

07.00. – O zi însorită de iarnă, ca un început de primăvară, zi care contrazice proverbialul ger al Bobotezii.

10.30. – Suntem scoşi la cumpărături. Îmi fac provizii de apă minerală şi plată, de lipsa căreia am suferit de două săptămâni încoace. Apa potabilă la închisoarea Jilava se dă sporadic, e plină de impurităţi, chiar viermi şi ba e fiartă, ba e rece. O asemenea apă este exclus a fi băută.

11.15. – Intrăm în Capelă, unde a început slujba. Intru în altar şi ajut la desfăşurarea în bune condiţii a slujbei. Tot azi e ajunul Crăciunului după calendarul vechi, la diferenţă de 13 zile, ca şi Anul Nou. După ce se sfinţeşte apa de bobotează, rând pe rând cei circa 100 de deţinuţi sunt botezaţi.  O fac şi eu din nou, deşi o făcusem şi ieri. Acum 20 de zile am primit de acasă o candelă. O aprind în altar şi o transfer în celulă.

Încheiem ziua cu vizionarea a două filme. Oricum, mereu mă obsedează ideea de a scrie despre cei 17 ani în slujba drepturilor omului.

Sper să fi venit Comisia Europeană a drepturilor omului de la Strasbourg, pe care o aştept luni să vină la mine, conform spuselor soţiei mele.

 

 

07 ianuarie 2007 – duminică

zi de sărbătoare – Sf. Ion

 

07.00. – Apelul. Din nou o zi însorită de iarnă, asemănătoare unei zile de început de primăvară.

Suntem scoşi la baie, îmi schimb aşternuturile şi apoi cred  că am adormit, cam o jumătate de oră. Ziua se încheie fără evenimente deosebite.

Fiindcă este duminică şi oricum nu se întâmplă nimic, dragă cititorule, aş vrea să îţi dezleg un mister care stăruie din prima zi în care am fost arestat. De unde atâta zel, slugărnicie şi dorinţă de recunoştinţă faţă de mămica Macovei, a procurorului de caz Viorel Cerbu ? Şi el şi distinsa lui soţie până la schimbarea puterii şi ajungerea în fruntea Ministerului Justiţiei a doamnei Monica Macovei, funcţionau într-un oraş de provincie – Bacău – şi desigur fără prea mari perspective de viitor. Prima mare mutare pe care o face ministrul, este punerea în funcţia de Dir. Gen. Adj. al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor a soţiei procurorului Viorel Cerbu, Doamna Silvia Cerbu fost judecător de instanţă inferioară, ca apoi să fie adus în rândul DNA-ului şi soţul doamnei la Secţia a II-a Penală.

Faţă de aceste numiri şi onoruri primite din partea împărăţiei, era firesc ca cineva să onoreze factura rămasă deschisă la dispoziţia doamnei ministru. Cum să nu faci orice, eludând legea, încălcând-o şi chiar răstălmăcind-o în sensul în care îţi este favorabilă, cum să nu te faci preş, cum să nu devii o slugă credincioasă şi un executant perfect când cineva îţi oferă în viaţă o asemenea pespectivă ? Şi iată cum la cererea expresă a ministrului Macovei desigur, la rândul ei o unealtă a Preşedintelui Băsescu în vârful poliţiei politice nou create, o cerere care m-a privit pe mine personal venită din această zonă, să nu prezinte interes, să nu fie un motiv la îndemână şi venit la monentul oportun încât să nu se întreprindă din partea domnului Cerbu tot ce era posibil şi imposibil ca eu să fiu aruncat după gratii şi OADO să fie desfiinţată, în conformitate cu dispoziţiile primite.

Sunt sigur că lucrurile vor ieşi la iveală într-un timp mai apropiat sau mai îndepărtat şi toţi cei care au complotat şi au participat în mod direct sau indirect la această odioasă înscenare judiciară, prin mistificarea adevărului vor plăti cu vârf şi îndesat şi această nouă notă de plată pe care şi-au scris-o personal. Eu nu am decât să spun că le doresc, tot binele din lume numai că „aşa să-i ajute Dumnezeu şi pe ei cum au gândit ei să-mi distrugă sufletul şi să-mi jignească demnitatea şi personalitatea”.

08 ianuarie 2007 – luni

69 zile de arest

O zi europeană adevărată pentru închisoare

 

07.00. – Dimineaţă însorită şi frumoasă de primăvară, deşi suntem în plină iarnă (din cauza încălzirii globale).

Scandalul taxei de graniţă de la Giurgiu rezolvat printr-un telefon de la Băsescu lui Iliescu, primarul oraşului, că vorba aia, au mers împreună la femei.

12.00 – Soseşte Comisia drepturilor omului de la Consiliul Europei, Organizaţia Europeană a Drepturilor Omului şi de la OADO: Ştefan Rostaş – comisar european, Gelu Voican Voiculescu – preşedinte interimar OADO şi Aurel Lazăr. Văd condiţiile derizorii şi inumane în care trăim, zonele pline de şobolani din jurul închisorii, lucruri care fac ca această închisoare – teoretic – să nu mai funcţioneze nici o secundă.

 

09 ianuarie 2007 – marţi

70 zile de arest

 

07.00. – Apel. O zi cu temperaturi cu cel puţin 10 grade peste media normală. Soarele strălucitor ne mai alină durerile din suflet.

Îmi fac planul de bătaie pentru ziua de mâine, când s-ar dori începerea pe fond a procesului. Tare sunt curios cine va veni la proces. Am solicitat ieri să vină presa la ora procesului – ora 8.30. Oricum calvarul drumului spre tribunal este efectiv inuman. În afară de faptul că eşti scos cu câteva ore înainte şi băgat în nişte încăperi în care nu poţi ţine nici măcar câinii. În frig şi ore întregi în picioare, aştept momentul altui calvar, urcarea în dubă şi transportul către tribunal. Dubele sunt moştenite din perioada comunistă şi au peste 20 de ani de când trebuiau casate. Există o umilinţă fără seamăn, transportul de persoane e făcut în condiţiile animalelor. Durează circa o oră acest calvar în condiţii de umilinţă totală, într-un loc fără aerisire, unde te poţi înbolnăvi oricând, se fumează de tai fumul cu cuţitul, sunt băgaţi  alandala şi bolnavi T.B.C., S.I.D.A., boli contagioase, nespălaţi, bolnavi psihici. Nu cred că are ceva de-a face cu normele cerute pentru un stat democrat. Odată ajuns eşti introdus în nişte celule cu bănci de fier, cu aparatura de aerisire stricată şi în care mai mult te tensionezi înainte de proces şi mulţi îşi  doresc să se încheie acest calvar cât mai repede şi o dată ajunşi în faţa instanţelor, fac o complezenţă din actul de justiţie spre satisfacţia şi bucuria procurorilor şi a instanţei. Ei mai mult fac act de prezenţă decât în a-şi apăra şansele, mai ales că în marea majoritate au apărare cu avocaţi din oficiu.

E grav, deoarece s-a creat deja o uzanţă, o superficialitate din partea instanţelor care rezolvă zeci de dosare pe şedinţă şi nu intră în profunzimea cauzei, este luată că baza acuza procurorilor care, de departe pentru orice ageamiu, arată a fi orice numai justiţie nu. Lipsa de cunoaştere este acoperită de simple formule de acuze fără acoperire. Tot aceste instanţe devin irascibile şi iritate atunci când apar în cazuri care au apărători bine pregătiţi, sunt chiar deranjate şi acţionează de multe ori în dispreţul legii pe care sunt puşi să o respecte. Deşi UE are reguli stricte în ceea ce priveşte uzul cătuşelor, vigilenţa de care dau dovadă gardienii şi în special poliţiştii, foştii miliţieni, sunt incredibile. Cred că după mintea şi apucăturile lor ţi le-ar lăsa să le porţi permanent. Parcă se rupe ceva din ei când sunt puşi să ţi le scoată şi debordează de fericire când au ocazia să ţi le pună. Destul de dese sunt situaţiile în care efectiv se fac că uită că ţi-au pus cătuşele.

Calvarul nu încetează până nu te întorci în celula din care ai plecat, lucru care se poate întâmpla după 10-12 ore de chin şi epuizare, de dezumanizare şi încălcare în picioare a demnităţii tale umane. Iată metodele folosite de justiţia română în anul 2007, când România este membru cu drepturi depline în U.E.

Judecătoria sectorului 5 i-a dat drumul lui Miron Cozma cu 11 luni înainte de termen, în urma deciziei penitenciarului Rahova de a fi pus în libertate condiţionat. Se pun întrebări fireşti de genul dacă nu cumva e ca urmare a unei înţelegeri dintre generalul Dan Voinea şi el având în vedere că în următoarele luni, va fi trimis în judecată.

Aştept deciziile Tribunalului Bucureşti, în condiţiile unei justiţii care în numai 6 luni a scăzut cu 12 % în încrederea populaţiei de la 38 % la 26 % şi cu asemenea atitudini, sigur scăderea în sondaje va fi dramatică, cu un asemenea management şi ministru o păpuşă a Cotronceniului.

Ne mai vine un coleg de celulă, suntem deja 6, unul condamnat la 16 ani de închisoare din care a executat 6, un fost subofiţer în poliţia transporturilor, d-l Vasile Dud, născut în 1965, 42 de ani, pentru crimă.

Azi la proces am aflat de la avocat că cei trei membri ai instanţei de judecată de la Curtea de Apel Bucureşti, toţi trei foşti securişti, au ieşit la pensie începând cu 01.01.2007. A fost ultima comandă pe care cu dragoste de securist au executat-o, victima fiind tot eu.

 

 

10 ianuarie 2007 – miercuri

71 zile de arest

 

06.40 – Începe calvarul pe care l-am descris în ziua precedentă.

Am plecat cu duba în jurul orei 08.00, după o aşteptare inutilă. Sigur, ratăm ora de 8.30, începutul procesului stabilit de judecător. Am ajuns la ora 9.00 la tribunal şi, după o aşteptare de o jumătate de oră, am fost dus în sala de judecată, unde aşteptau toţi cei  interesaţi în proces: avocaţii, Mărgean, Guran şi Gămălie, Monica, Delia, Crăciun, Lili, Flori de la bucătărie, Rostaş de la  OEDH  Strasbourg, Gelu Voican Voiculescu, Aurel Lazăr, Gârliuţă, neamurile lui Mărgean, televiziuni şi presa.

În bătaia de joc tradiţională, procesul a început la ora 11.00, atunci când a sosit judecătorul şi a declarat deschisă şedinţa de judecată. Începe în sfârşit procesul pe fond, după 71 zile, deşi DNA s-a grăbit şi a făcut rechizitorul în 20 de zile. A venit momentul adevărului.

S-a început cu Mărgean, zis Bălăceanu. În afară de faptul că, deşi forţat în fel şi chip de procurori, cu promisiuni şi demonstraţii de forţă (i-au promis că-l vor elibera pe fiul lui şi, ca demonstrare a puterii lor vezi doamne, i-a mutat copilul de la Penitenciarul Brăila la Rahova, în condiţiile în care domiciliul lui e la Brăila şi ar fi trebuit să rămână la penitenciarul din această localitate), a venit în faţa instanţei şi a susţinut corectitudinea mea şi a organizaţiei şi faptul că niciodată nu i-am pretins bani, nici măcar ca sponsorizare şi nici nu mi-a dat vreodată bani mie sau organizaţiei, în afară de două taxe de 10 milioane lei, taxe aprobate de Comitetul director. Cu aşa metode a lucrat DNA, mârşave şi lipsite de decenţă.

A urmat declaraţia mea pe toate cele 7 capete de acuzare şi, încet dar sigur, le-am demontat pe toate. Cred că în aceste 71 de zile, au devenit o obsesie aceste acuzaţii fără substanţă, făcute de oameni care au fost luaţi din telefoane, cu probleme grave în justiţie şi dispuşi a-şi ameliora situaţia printr-o turnătorie ordinară, devenind marionetele procurorului şi acceptând să participe la provocări şi diversiuni cum numai nişte minţi diabolice le pot concepe.

S-a pus în discuţie şi punerea mea în libertate pe cauţiune. Suma cerută a fi depusă a şocat întreaga naţiune română şi asistenţa prezentă, sumă fără precedent pentru România – 3 miliarde de lei vechi, circa 90.000 Euro. Nefiind atent asupra sumei fixate atunci când s-a cerut cum să fie garantată: imobiliar sau financiar, am spus, fără să clipesc, că voi plăti în bani. Monica, soţia mea, a rămas perplexă, ştiind că nu avem aceşti bani. Sper să nu fie un impediment să depun totuşi o garanţie imobiliară pe 18.01.2007, dată când a fost fixată următoarea şedinţă de fond. Oricum, mai am de aşteptat până la proxima eliberare.

Ajung din nou la închisoare în jur de ora 16.00, când s-a sfârşit calvarul acestei zile. Epuizat, adorm aproape instantaneu.

Mă trezesc şi îmi vine ideea genială să-mi fac apărarea pe o retorică … Aş, dar la ce bun dacă mă gândesc cum e pus să mă judece un judecător ales minuţios de poliţia politică a ministrului justiţiei Monica Macovei !

Multiplele nereguli constatate încă de la prima întâlnire cu judecătorul de fond al speţei mele, domnul Mihai UDROIU, m-a determinat să îmi mobilizeze energiile şi să încerc a-i creiona portretul, dar şi caracterul, rămânând totuşi la nivelul constatărilor, chiar dacă atitudinile lui mi-au marcat viaţa şi mi-a adus multă suferinţă, atât mie personal,  cât şi nevinovatei mele familii, micuţei Rebecca, fetiţa mea care de luni bune mă aşteaptă acasă lângă ea, mă aşteaptă să o plimb, să o iubesc şi să o ocrotesc.

Încă de la prima întâlnire, în şedinţa de consiliu, aflu că de fapt nu el a fost ales de calculator, ci judecătoarea care mi-a dat primul mandat de arestare pentru 29 de zile şi s-a abţinut sau recuzat, astfel că el a preluat cazul. Om tânăr, în jurul vârstei de 34 ani, foarte iute în atitudini, plin de el, pregătit pentru orice replică, exagerat de infatuat şi foarte rigid. Slab ca fizic, cu statură mică, sau medie (cam 1,60 m.), cu părul roşu jidănesc, cu ochelari, un pic împiedicat în exprimare, dar şi dispus să epateze asistenţa cu pregătirea juridică de care face adesea caz, mai bine zis de câte ori i se dă ocazia. Trece uşor de la starea de normalitate la cea de euforie greu de explicat şi din nou la o faţă interesantă, dar plină de răutate şi duşmănie.

Se simte o oarece frustrare de personalitate din atitudinea de persoană mincinoasă, sadică,  perversă, interesată, cu o mare doză de răutate şi lipsă de imparţialitate.

Mersul îl trădează în a fi o persoană grăbită, indispusă la dialog real, cu păreri şi opinii personale, pe care este greu – dacă nu imposibil, să i le schimbi, chiar dacă evidenţa lucrurilor este alta. Este preocupat permanent de propria persoană, cred că e chiar un pic narcisist.

S-a dovedit însă a fi un executant perfect pentru cei care l-au promovat, oblăduit şi ajutat să devină judecător după ce s-a format ca un eminent procuror, cu ultimul loc de muncă la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, de altfel cel mai mare Parchet din ţară, care are în subordine 5 Parchete de judeţ şi Capitala. Slugă credincioasă a şefilor, dar şi a sistemului, nu ştiu cum s-a nimerit ca tocmai eu să fiu acela care să fie judecat de un procuror, după ce procurorii abuzivi ai DNA – Viorel Cerbu şi Maria Trandabăţ – campioni ai incompetenţei, au călcat în picioare procedura penală şi au însăilat un dosar, lipsit de orice substanţă, în numai 20 de zile. Era de altfel tot ce îmi lipsea. Poate că Dumnezeu mi-a dat să văd şi să simt din nou pe propria piele, după 22 de ani, efectele dezastruoase ale unei decizii politice venite din partea lui Traian Băsescu şi urmărită atent de Monica Macovei, executantul Preşedintelui prin intermediul DNA, poliţia politică a actualului regim, decizie despre care să pot să scriu şi să o denunţ întregii opinii publice.

Acest procuror, catapultat pe postul de judecător independent şi inamovibil, un mutant în adevăratul sens al cuvântului, a judecat cu nostalgia procurorului, cu aceeaşi răutate şi acrime specifice celor predestinaţi a îmbrăţişa meseria de procuror. Numai unul ca el  putea  face  parte  din  scenariul acesteri conspiraţii bine ticluită de colegii lui din DNA.

Un proverb spune că la multă inteligenţă există şi multă prostie. Eu în cazul lui aş spune că la multă infatuare există şi multe scăpări sau greşeli, că nu pot să cred că a fost multă rea-credinţă sau mare implicare politică.

Şi ca să vedeţi că tot ce v-am spus este mai mult decât adevărat, am să vă dau câteva monstre de comportament atipic pentru un judecător.

Încă din start, de la prima întâlnire, acest procuror s-a antepronunţat, spunând grefierei ca decizia să îmi fie trimisă în arest la Inspectoratul General al Poliţiei Române. Avocatul meu, domnul Panaitescu, a sesizat acest  lucru şi i-a reproşat, dar nu s-a insistat, deşi acum cred că ar fi trebuit să-l recuzăm pe loc.

Apoi a decis ca acest proces să fie judecat în regim de complet special, cu termene săptămână de săptămână.

Nemaiexistând niciun motiv să nu fiu judecat în stare de libertate, îşi calcă pe inimă şi decide punerea în libertate cu restricţia de a părăsi Bucureşti-ul. Parchetul face recurs şi, consternare, la Curtea de Apel punerea în libertate nu era deloc motivată.

Urmează cererea de punere în libertate pe cauţiune. După ce în mod sadic sau premeditat stabileşte o cauţiune istorică, astronomică pentru România, de 3 miliarde de lei, după ce, cu diverse sofisticări şi o interpretare personală a procedurilor, îmi pune familia pe drumuri să plătim o expertiză imobiliară de urgenţă, să punem gaj la Primărie, după o lună şi jumătate admite, în principiu, cererea ulterior, în bătaie de joc, o respinge, întocmind o motivaţie de 38 de pagini cu 318 puncte, aceasta constituind, după părerea mea, dovada unei instabilităţi psihice.

Cu o perseverenţă greu de înţeles, respinge toate cererile apărării de probe printr-o expertiză financiar-contabilă, o expertiză psihologică pentru un om care a fost condamnat de două ori la moarte, sau o cerere de neconstituţionalitate vis-a-vis de noţiunea de funcţionar public.

De fapt, m-am întrebat: Ce o să judece ? Abuzurile procurorilor ? Şi chiar aşa a fost, a admis toate abuzurile şi neregulile acestora, motivându-le cu un toptan de vorbe goale, lipsite de conţinut,  tot aşa cum au făcut şi colegii lui de breaslă, procurorii DNA, rechizitoriul

Absurdul merge până acolo încât condamnă chiar şi calculatorul O.A.D.O., calculator cu ajutorul căruia se fac legitimaţiile.

Şi exemplele ar putea continua, cu multiplele greşeli pe care le-a făcut în sârguinţa de a duce la bun sfârşit comanda primită şi pentru care eu chiar l-am recuzat.

Unul dintre celebrii filozofi ai secolului XX, Scott, spunea: Judecata înaintează iute când judecătorul a hotărât de mai înainte sentinţa. Nimic mai adevărat. În numai două luni de zile am fost condamnat la 6 ani de închisoare şi mă scol în fiecare dimineaţă buimăcit şi dezolat de ce a putut să mi se întâmple. Mă tot întreb ce caut eu aici şi mă resemnez la gândul că în faţa lui Dumnezeu şi a mea nu mă simt de nimic vinovat din toate faptele pentru care în mod abuziv sunt învinuit în continuare.

Un alt mare cărturar şi filozof, Iamblichus, spunea: E deopotrivă de riscant să dai unui nebun un cuţit şi puterea unui om rău. Aşa este, nu v-aş dori să-i fi cunoscut pe torţionarii mei din acest simulacru de proces.

Şi, ca să nu schimb repertoriul, l-aş cita pe Plinius, care a spus că Cele mai multe rele îi vin omului de la om. Desigur, nu aş fi avut ce căuta la închisoare dacă în traseul vieţii nu apărea dorinţa manifestă de a face rău a celor implicaţi în această monstruoasă conspiraţie.

Dar există şi un răspuns pentru toţi aceşti indivizi lipsiţi de caracter, aceste gunoaie umane, dispuşi în orice moment să-şi vândă sufletul pentru interese  meschine,  răspuns  care  ar trebui să-i facă să tremure pentru ei şi familiile lor :

Cu judecata cu care judeci veţi fi judecaţi şi cu măsura cu care măsuraţi vi se va măsura, aforism al lui Vauvenargues şi care exprimă de fapt esenţa vieţii.

De fapt, tot ce faci rău pe lumea asta, mai devreme sau mai târziu vei primi răsplata.

Pentru toţi aceşti nemernici a existat pe termen scurt un câştig, cum ar fi o avansare în funcţie pentru procurori şi judecător şi un regim preferenţial de cercetare şi de judecată pentru toţi delatorii, dar va veni şi vreme când vor plăti scump pentru tot ce-au făcut.

Aşa să vă ajute Dumnezeu, precum aţi înţeles voi să respectaţi fiinţa umană.

 


EU, CEL DINTR-O VIATA VIITOARE – JURNAL DE CELULA

01 ianuarie 2007 – luni

Prima zi din an şi prima zi din UE

 

00.00. – Se ţin discursuri în Piaţa Universităţii cu un preludiu pe Rapsodia Română a lui George Enescu. De remarcat Mihai Răzvan Ungureanu, în seara asta toţi sunteţi miniştrii de externe ai României. Traian Băsescu s-a lungit cu banalităţi, şi desigur urări de mulţumire la adresa poporului care l-a huiduit puţin. Au mai ţinut discursuri domnul Jose Borrel, miniştrii de externe ai Germaniei, Ungariei şi Finlandei. Discursurile au fost urmate de un joc de lumini şi artificii grandios în Piaţa Revoluţiei unde era guvernul cu Călin Popescu Tăriceanu şi Olly Rehn. Eu în celulă cu partenerii de celulă.

O masă cu de toate primite de acasă, chiar cu coniac, stridii, scoici, salamuri de toate felurile, salată de fructe, dar lipsit de libertate. Eu care în 22 de ani am luptat pentru ca România să se califice, să poată fi primită în UE, e drept, pe palierul respectării drepturilor omului, stau arestat, în urma intrigilor şi răutăţilor unor oameni fără morală şi scrupule. Şi nu că mi-au murit lăudătorii, dar există în fapt întreaga corespondenţă internaţională care atestă tot ce eu pretind că am făcut la O.A.D.O. pentru această ţară. Drept mulţumire, aprecierea şi consideraţia faţă de tot ce am făcut, am fost aruncat într-un WC şi apoi în închisoare pentru nu ştiu cât timp.

Ce e grav, e faptul că s-a făcut la comandă politică şi s-a acţionat în dispreţul legii, cu abuzuri de neconceput şi de dragul de a fi executată cu slugărnicie şi spre mulţumirea şefilor.

Halal justiţie ! Mi-au dat lacrimile şi sincer am suferit că nu pot participa cu familia, cu prietenii şi poporul meu la această mare realizare, mare succes pentru România. Pe fetiţa mea Rebecca, de câte ori am ocazia, o cer să-i vorbesc la telefon, şi ea mă întreabă „Unde eşti tati ? Şi de ce nu vii acasă ?” sunt întebări care îmi rănesc inima, ce să-i spun, e prea mică să înţeleagă că tatăl ei a fost victima unor comploturi, şi-a unor mari abuzuri, care a luptat şi suferit pentru instaurarea democraţiei în ţară, a fost victima unor maşinaţiuni şi plăteşte pentru această îndrăzneală cu libertatea. Sunt şi fericit, cel puţin că de acum ştiu ce lume lăsăm copiilor noştri. Către ora 2.30 încerc să adorm în nou, România intrată în UE din care de 2 ore şi 30 de minute face parte şi închisoarea Jilava.

07.00. – Apelul. O zi însorită, superbă, de iarnă. Un soare îmbietor, parcă în toate cu tot ce vrea să însemne UE pentru români.

12.00. – Ieşim la aer, zăbovim cale de 2 ore. Mă obsedează ideea că sunt în închisoare, şi totul mi se trage de la un fost coleg de breaslă. Îmi continui scotocirea în adâncul memoriei, cu momente care au marcat întâlniri de gradul zero cu Traian Băsescu. După ce în dialogul cu Viorel Hrebenciuc şi Adrian Videanu din timpul emisiunii a ieşit o diferenţă de voturi de circa 200.000 de buletine pentru Băsescu şi practic se prefigura victoria lui, în sinea mea mi-am zis asta este, dar sigur nu o să fie bine pentru ţară. Mulţi s-au blocat şi au rămas consternaţi când i-au văzut pe cei din Alianţa DA strânşi în Piaţa Universităţii pentru a sărbători victoria,  îmbrăcaţi toţi în portocaliu, cu steaguri portocalii, o replică a revoluţiilor portocalii din Georgia şi Ucraina. Sigur, mulţumiţi de rezultatul  alegerilor,  nu au mai aplicat planul II de a bloca Piaţa Universităţii şi a reclama frauda electorală.

La nivelul anului 2004, O.A.D.O. era foarte bine cotată atât naţional cât şi internaţional. Este anul în care O.A.D.O. primeşte calitatea de membru cu statut special consultativ ECOSOC – ONU, cu reprezentant permanent la New York, Geneva şi Viena. Încheiam 4 ani, cu o putere care ne-a exonerat cu bună ştiinţă, au fost 4 ani în care societatea civilă a fost un simulacru, o virgulă, o complezenţă şi nimic altceva. A urmat momentul predării şi preluării puterii, a investirii în Parlament. Oricum nu  ne  puteam  mândri  cu  un  preşedinte prezentabil, cu faţă europeană. Tot atunci au fost discursurile de bune intenţii şi de promisiuni pline de cuvinte ipocrite şi neacoperite de realitate.

Ce m-a frapat atunci a fost declaraţia lui Traian Băsescu, care făcea afirmaţia binevoitoare în a da posibilitatea societăţii civile să-şi ocupe locul care i se cuvine. Sigur, atunci el se gândea la toate ONG-urile seoroş-iste din România, care l-a pus în fruntea bucatele puterii, imediat ce a reuşit să basculeze puterea în favoarea lui, şi să facă un guvern al Alianţei DA, adică PNL-PD în alianţă cu UDMR, şi varianta imorală PC. Şi chiar aşa a fost, doamna Rennate Weber a ajuns consilier prezidenţial pe probleme legislative şi juridice din funcţia de director al unui ONG al domnului Soroş George – „Pentru o societate deschisă” şi doamna Monica Macovei a fost numită ministru al Justiţiei venind din societatea civilă ca preşedinte al APADOR –CH, finanţată tot de celebrul miliardar şi care era o organizaţie politizată. Astea au fost gesturi care mai mult au dăunat societăţii civile decât să o consolideze, să o pună la locul ei, ci a arătat că este o posibilă rampă de evadare către putere atunci când devii incomod ei. Vezi atragerea în sfera puterii a lui Ciorbea, Miron Mitrea, Emil Constantinescu, Pleşu, Dinescu, Guşă, Hurezeanu, Alin Teodorescu etc.

Ce se poate spune fără riscul de a greşi este că nu s-a făcut absolut nimic pentru societatea civilă care a rămas într-un anonimat şi o exonerare identică ca în toate perioadele de după 1989 încoace.

Ba mai mult, prin arestarea mea, liderul celei mai titrate organizaţii neguvernamentale pentru apărarea drepturilor omului din România, s-a dat un semnal deosebit de periculos pentru toată societatea civilă. Un pumn băgat în gură, şi un avertisment că toţi cei care îşi fac un crez din a critica puterea şi luptă pentru apărarea celor mulţi, a drepturilor lor, luptă împotriva minciunii şi a perversităţilor guvernanţilor, aleşilor noştri, pot ajunge în închisoare. Este semnalul prin care se induce sentimentul de teamă, de frică, faţă de toţi cei care mişcă în front, conform dictonului: „cine nu e cu noi e împotriva noastră”. Dar cred că nici măcar nu ar fi fost necesară această înscenare juridică asupra mea, căci s-a văzut reacţia societăţii civile din România – ea nu a existat. Sau poate s-a vrut să se ia pulsul,  să-i  vadă  dimensiunea şi forţa de reacţie. S-a dovedit că este inexistentă. Ea apare sporadic la alegeri şi uneori, aşa zisa opinie sau  aşa  zisele  dezbateri  cu  societatea civilă. Ele nu sunt în fapt, şi apar doar guvernanţii, cu declaraţii de bune intenţii la adresa societăţii civile, prin mass-media. Aşa că dragi guvernanţi, ţineţi-o tot aşa, că numai democraţie nu este.

20.30. – Vedem un film – „Apocalipsa”. L-am urmărit cu interes, căci era de fapt lupta dintre Diavol şi Dumnezeu, lupta dintre rău şi bine cu un final previzibil, a învins puterea lui Dumnezeu prin credinţă.

Fac o analogie între cazul meu şi lupta dintre bine şi rău, prin intrigi, lupta dintre minciună şi adevăr. Sunt convins că aşa cum în film, prin credinţă, diavolul a fost învins şi lumea a depăşit momentul trecerii în anul 2000, aşa şi eu cu credinţa în Dumnezeu, ca enoriaş credincios, ştiu şi simt că voi învinge răul şi minciuna şi voi deznoda toate nodurile făcute cu sârg de toţi cei care s-au pus în mâna diavolului.

Adorm cu convingerea că adevărul trebuie să triumfe.

02 ianuarie 2007 – marţi

 

A doua zi din noul an, zi liberă la români, zi liberă pentru toţi europenii, zi liberă şi la închisoare, o zi ca toate celelalte, mai puţină agitaţie, şi lipsită de ori ce posibilitate de a rezolva ceva.

07.00. – Apelul. O zi însorită  şi frumoasă de iarnă. Două ore de plimbare la aer a fost un prim regal în 2007. În rest, totul la fel de monoton şi la fel de lipsit de orice eveniment. Îmi caut în continuare preocupări şi încep să scriu, oare până când ?

Odată cu preluarea mandatului, care s-a făcut la început de an 2005, întâlnirile cu Traian Băsescu au fost  destul  de dese.  Erau  întâlniri  la  diverse bilanţuri ale diverselor instituţii, fie că a fost la Parchetul General, la Poliţie, la Ministerul Apărării Naţionale. Dar prima întâlnire într-adevăr de gradul „0”, s-a întâmplat la Palatul Parlamentului,  la  Ziua Poliţiei în primăvara lui 2005, când am schimbat câteva amabilităţi, şi acum mă întreb dacă nu cumva ceva nu i-a căzut bine, apelativul pe care l-am folosit „Ce faci Traiane, cum te simţi în haina de preşedinte ?” sau Aş vrea să-ţi iau un interviu cu tema „Cum se vede lumea de la Cotroceni ?”. La puţin timp, la distanţă de câteva luni ne-am reîntâlnit la o nuntă la Palatul Snagov a unei cunoştinţe comune, doctoriţa Cristina Zburlan, doctorul nostru curant. O femeie de toată isprava, bun meseriaş, bine motivată, frumoasă, bine întreţinută, un om cald şi dispus oricând la bună dispoziţie pentru cei din jur şi pentru ea. Se căsătorea cu un alt prieten, Marian, actor la teatrul ODEON, şi el un copil minunat care ne încânta întotdeauna la întâlnirile noastre cu momentele lui de glume, şi cântece ardeleneşti. A fost o petrecere pe cinste. Ca o picanterie a sărbătorii, Traian Băsescu s-a aşezat la o masă rotundă aproape de scenă, având-o alături pe propria sa soţie, dar şi pe Elena Udrea, Anca Boagiu, şi familia Dobre (ministrul transporturilor). El şi puiculiţele, tablou de familie. La ieşirea la focul de artificii ne-am dat mâna şi am schimbat amabilităţi. Lunile au trecut, eu mi-am văzut de munca mea, el de intrigile lui, după ce ratase ceea ce-şi dorise, dorinţa de alegeri anticipate, şi acceptul lui Tăriceanu de a demisiona. După o primăvară – vară, plină de calamităţi, cu viituri care au distrus localităţi întregi, poduri şi căi de acces. Rămâne de râsul naţiunii şi al curcilor, cele 15 drumuri pe care le-a făcut la Podul de la Mărăcineni, cu elicopterul, l-am criticat la vremea respectivă destul de dur pentru faptul că cheltuielile au depăşit orice limită, în condiţiile în care totul era folosit pentru propria imagine. Ne-am revăzut în ianuarie, la bilanţul Ministerului Administraţiei şi Internelor, când era în vogă scandalul Teo Peter – chitaristul român omorât în urma unui accident de circulaţie de un puşcaş marin american, angajat al ambasadei SUA. Tot atunci apăruseră şi acuzele la adresa României referitoare la acceptul autorităţilor noastre de a permite existenţa unor închisori secrete ale CIA făcute de „Human Rights Watch” din America şi Amnesty International din Marea Britanie. El m-a abordat, la sala de protocol, când mi-a cerut expres să luăm atitudine, noi, societatea civilă, eu spunându-i că avem în desfăşurare ancheta închisorilor, mi-a spus că a dat ordin să fim primiţi fără restricţii peste tot. Atunci l-am invitat să participe şi la bilanţul O.A.D.O. de la sfârşitul lui februarie de la sala Drepturile Omului de la Palatul Parlamentului, spunându-i că avem confirmarea din partea unor oficiali europeni. N-a venit deşi atunci am primit mesaje de felicitare de la Jose  Borel – preşedintele Parlamentului European, baronesa Emma Nicholson fost raportor pentru România, actual parlamentar european în comisia drepturilor omului. Nu ştiam atunci că o dată cu acel bilanţ şi publicarea Raportului va începe calvarul de mai târziu. Nu ştiam că se dăduse comanda de indezirabil şi că trebuia să fiu agăţat, şi cred că ţinta era dublă, eu şi O.A.D.O.

Prima greşeală, în raportul pe 2005 la capitolul Justiţie, o făceam praf pe ministrul justiţiei Monica Macovei, în două capete de acuzare, unul pe cazul MISA şi altul cu casa părinţilor.

A doua greşeală, din dorinţa de a ne implica cu adevărat în viaţa politică şi a arăta că suntem o organizaţie activă, în iunie organizăm un simpozion în parteneriat cu Comisia drepturilor omului culte şi minorităţi din Camera Deputaţilor cu tema – Legile siguranţei şi securităţii naţionale. Într-un maraton de aproape 6 ore, în prezenţa consilierului de stat Nicolae Degeratu, toate dorinţele oculte şi obscure ale serviciilor de securitate cât şi ale lui Băsescu, le-am desfiinţat şi i-am trimis la reflecţie şi la amintirea trecutului. Sigur nu i-au căzut bine.

A treia greşeală. În luna august tot în acelaşi parteneriat facem un nou simpozion cu tema: Agenţia Naţională de Integritate, instituţie a statului de drept. Dezbaterile au arătat că legea a fost concepută prost, cu mari hibe şi inadvertenţe. Pusă în discuţia comisiei juridice şi apoi supusă votului Parlamentului, ea a fost votată într-o altă formă, consecinţă a acestui simpozion. Din nou nu i-a căzut bine.

A patra greşeală. Pe 2 noiembrie 2006, împreună cu tradiţionalii parteneri, O.A.D.O. face un nou simpozion cu tema: Legea Lustraţiei. A fost periculos pentru organizaţie,  cu numai 2 luni înainte de integrare şi o lună până la condamnarea comunismului, din 18 decembrie, în Parlamentul României, să alegem o temă sensibilă pentru parlamentari, pentru întreaga clasă politică, guvernanţi, înalţi funcţionari publici, pentru Preşedintele României.

În intervenţia mea care era: „Un parlament curat de ce ?”, la un moment dat făceam constatarea că Preşedintele Traian Băsescu, în cazul în care această lege deşi tardivă, va fi aprobată de Parlament, ar trebui să-şi depună demisia de onoare sau dacă nu, şi îi place puterea, măcar să constate incompatibilitatea cu un viitor  mandat la Preşedinţie, având în vedere trecutul lui de comunist de altfel recunoscut chiar  de el şi de colaborator al securităţii. Eu nu am ajuns la simpozion căci mi s-a barat drumul exact cu 5 ore înainte de începerea simpozionului. Chiar scoaterea din joc a mea, nu a oprit desfăşurarea simpozionului, nici citirea intervenţiei mele şi nici scoaterea unei broşuri cu toate cele 3 simpozioane. Îndepărtarea mea brutală mai e legată şi de faptul că în ultima perioadă, de un an încoace, s-a născut ideea ca eu să pot fi unul din contracandidaţii lui la Preşedinţie, pe motivul că aş avea destule argumente împotriva lui care ar putea opri obţinerea unui nou mandat, chiar dacă pentru el fiecare minut, oră, zi, lună, vrea să însemne un clip  publicitar. Au fost nenumărate asemenea discuţii, chiar cu staful O.A.D.O., cu prietenii, cu diverşi politicieni. Oare să fi însemnat persoana mea un pericol pentru periculosul Băsescu, care s-a văzut nevoit ca într-o intervenţie televizată pe postul naţional de televiziune – Antena 3, la emisiunea lui Cristoiu când întrebat fiind dacă a fost cel mai tânăr comandant de navă, a recunoscut că a fost unul mai bun ca el, eu cel de la O.A.D.O. Poate chiar intervenţia mea la o emisiune a lui Dan Diaconescu de pe OTV, în care domnul Ciuvică şi cu Marius Oprea punea în discuţie reala lui colaborare cu securitatea încă de pe vremea facultăţii, şi când mai direct, când mai voalat, fără a avea pretenţia că deţin purul adevăr, dar dintr-o deducţie logică, am spus că a colaborat cu securitatea, pe argumentul că a fost un mediocru în şcoală, şi-a obţinut funcţii fără altă motivaţie decât o eventuală relaţie cu securitatea. Toate astea m-au distrus şi m-au trimis în închisoare. Eram oare un pericol real sau poate numai un moft al lui de a mă elimina, încercând să-mi arate cât de uşor pot fi eliminat şi distrus. Cine mai ştie ?!

M-am întrebat totuşi, de ce a fost dispus la un moment dat să mă numească în fruntea celui mai important serviciu de informaţii din România, SRI ? Să fie varianta clasică, ca să scapi de unul ori îl avansezi, îi dai un ciolan, ori îl distrugi şi îi închizi gura ?

Prin decanul facultăţii de la universitatea unde eu predam, domnul Trandafir, am fost abordat şi mi s-a propus funcţia de director al SRI, e drept în condiţia în care se cerea de urgenţă, după o perioadă de interimat de la demisiile de răsunet ale lui Radu Timofte şi Gheorghe Fulga de numirea unor directori care să nu fie persoane angajate politic, să nu provină din sistem, chiar să facă parte din societatea civilă şi să nu fi constituit subiectul unui scandal în ultima perioadă.

Probabil că mă calificam şi ăsta a fost motivul alegerii mele.

Trebuia chiar să merg la Cotroceni şi să fiu numit,  numai că cineva din SRI mi-a barat drumul cu metode deja bine cunoscute de fosta securitate : “Ştiţi şefu, noi îl ascultăm de circa un an şi chiar pe dânsul vreţi să ni-l puneţi şef, uite ce spune, uite ce vrea, uite ce relaţii are şi la urma urmei, dacă îi punem pe băieţi, îi putem organiza şi ceva”.

Şi într-adevăr,  ei cu băieţii de la DNA mi-au aranjat acea înscenare în urma căreia în loc de director, am ajuns deţinut politic.

Sigur că mie nu puteau să-mi scoată sau fabrica un dosar de fost informator fiind „luptător împotriva comunismului”, şi atunci mi-au fabricat un dosar penal.

Dar nici asta nu a fost nimic, îndrăzneala de a vrea să acced în forul unit CSM ca reprezentant al societăţii civile în locul profesorului Filipaş, decedat de curând, a dat fiori multora care mă cunoşteau şi îmi cunoşteau opiniile şi gura mare pe care o am, că nu accept compromisurile, că minciuna mă enervează la culme şi reacţiile sunt de respingere totală, faţă de orice manifestare retrogradă, faţă de mentalităţi vechi şi păguboase. Toate recomandările obţinute din partea celor mai mari sindicate, patronate, societăţi academice, Institutul Român al Revoluţiei etc., mă calificau şi mă declarau ca sigur câştigător. Asta a pus capac la toate şi comanda de gradul „0”  –  Eliminaţi-l !  –  a fost aplicată.

01.00. – Mă culc târziu, după un film destul de interesant – „Instinct primar II” după ce îl văzusem şi pe primul care mi-a plăcut.

03 ianuarie 2006 – miercuri

prima zi de muncă în UE

 

07.00. – Apelul. O zi cu lapoviţă şi ninsoare.

08.30. – Imediat intră comandantul secţiei Stan şi fiindcă tot am intrat în UE suntem scoşi afară pe hol cu toate bagajele să fim bine controlaţi. Nu vom scăpa de ordinării, de micisme, din partea unor imbecili şi indivizi care vor spune şi ce dacă am intrat în UE, nu vin ei să ne înveţe pe noi cum să ne comportăm. Să nu ne spună ei ce e bine şi ce e rău, că nu ne dau ei lecţii de bună purtare. Trataţi cu dispreţ, ca pe nişte gunoaie, anulându-ne calitatea de oameni, nu spun demnitatea umană de care se face atâta caz în UE, în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Metodele de tip feudal s-au perpetuat de la generaţie la generaţie, în detrimentul fiinţei umane. Orice schimbare în bine pentru deţinuţi este un semn de cedare şi nemulţumire pentru cadre. E consecinţa şcolii şi a metodelor care le-au fost inoculate. I-aş întreba la fel ar proceda dacă în celulă ar fi tatăl lui, fratele lui, fiul lui sau a lor ? Este un motiv clar de analiză a sistemului penitenciar românesc, un sistem falimentar şi distrugător. Constat că nu s-a schimbat nimic de 22 de ani încoace, de când am mai trecut prin aceste locuri.

O zi de meditaţie – de ce oare ne trebuie aşa de mult timp să alungăm răul din noi ? De ce ne trebuie aşa de mult timp să putem fi morali, nu altfel ? Oare ne-a îndoctrinat, pervertit şi abrutizat atât de tare comunismul încât să nu ne mai putem reveni niciodată. Sigur poate eu am înţeles mult mai mult, chiar dacă poate eu am suportat o altă suferinţă, că am scăpat de comunism şi racilele lui cu cel puţin 5 ani înainte de întreaga naţiune, deşi ideile capitalismului putred îmi fuseseră bine sedimentate la frageda vârstă de 19 ani. Spun totuşi cu 5 ani înainte pentru că trimiterea după gratii m-a radicalizat şi m-a transformat în unul dintre cei mai mari şi înverşunat luptător împotriva comunismului. Mai târziu, în unul din romanele mele, spuneam că de fapt comunismul pentru români ca şi pentru toate ţările lagărului comunist şi care astăzi sunt în UE, a fost drumul cel mai lung de la capitalism la capitalism. Dar câţi evaluează cu adevărat şi realizează ce drame umane şi ce consecinţe tragice a creat comunismul, câţi mai au timp să-şi amintească de acele perioade şi să-i respecte pe toţi cei care au luptat şi s-au opus acestui cataclism ? Cred că nu avem voie să uităm, pentru ca să nu mai apară asemenea perioade, să  povestim copiilor noştri care azi trăiesc o altă viaţă, tot ce-au păţit părinţii lor, bunicii lor, străbunicii lor, ca o lecţie rea de istorie, o perioadă neagră, şi plină de răutăţi umane.

 

 

04 ianuarie 2007 – joi

a patra zi din UE

 

07.00. – Apelul. O zi însorită dar rece de iarnă. La apel apare domnul Stan, şeful de secţie. Nu-l iert şi îl taxez spunându-i că am intrat în UE şi drept pedeapsă ni s-a făcut percheziţie. Cred că nimeni nu are nici o idee ce vrea de fapt UE de la noi. Nu am apucat să vă spun că în urma percheziţiei în patul de deasupra mea s-a găsit un telefon vechi Nokia şi un încărcător pe care încearcă să mi-l bage pe gât ca raţa lui Dinescu.

11.00. – Sunt scos să mi se aducă la cunoştinţă un raport de pedeapsă pe care îl semnez de luare la cunoştinţă şi cu care nu sunt de acord, urmând ca printr-o declaraţie să încerc să remediez confuzia creată şi eroarea făcută.

11.30. – Este scos colegul meu de celulă – Alecu Chitaru care a rămas în cameră la percheziţie probabil pentru o declaraţie legată de marele eveniment. Revin la obsesiile mele şi  încerc să abordez subiectul Justiţia Română (vezi scrisoarea pe puncte către Băsescu, Tăriceanu, Bogdan Olteanu, despre justiţie), CSM şi AMR instituţii create să acopere nelegiuirile magistraţilor care sunt independenţi de lege. CSM – instituţie condusă până la sfârşitul anului de Iulian Gâlcă un judecător fost preşedinte al Curţii de Apel Alba Iulia pe care l-am cunoscut personal atunci când am fost în vizită de informare şi evaluare la Curtea de Apel, atunci când am avut o intervenţie în plen, în faţa tuturor judecătorilor, despre nemulţumirile oamenilor faţă de justiţie. Personal mi-a povestit atât el cât şi soţia lui care au fost colegi cu Ştefan Mitroi la Iaşi deci şi cu mine, au suferit că părinţii au făcut închisoare politică la comunişti. Procurorul de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa, Cristian Deliorga un făţarnic şi un lunecos cum rar mi-a fost dat să văd în viaţă, CSM o instituţie susţinută cu sume uriaşe de la buget ca şi AMR (Asociaţia Magistraţilor din România), cea mai reprezentativă asociaţie profesională a magistraţilor, condusă de judecătoarea Curţii de Apel Bucureşti Viorica Costiniu pe care o cunosc personal şi pe care am avut-o ca invitată în emisiunea mea de nenumărate ori, şi-a concentrat eforturile în a minimaliza starea actuală deplorabilă, negativă şi imperfectă a justiţiei. Cele două entităţi care în loc să lupte să cureţe justiţia de uscături, ei fac orice să le acopere, riscând inevitabil să-şi piardă gradul avansat de independenţă, pe care l-au câştigat şi de care îşi bat joc.

Independenţa lor nu o au nici chiar state cu democraţii consolidate ca Germania şi Franţa, Spania, Olanda. Oricum dacă CSM şi AMR nu îşi vor da mâna să depună eforturi în a pune pe drumul cel drept Justiţia Română, legislativul va fi nevoit să ia măsuri de maximă urgenţă prin metode eficiente legislative, de control, chiar dacă măsurile vor implica restrângerea independenţei. Personal am cerut audieri în 6 comisii, 3 în Camera Deputaţilor şi similarele lor din Senat,  respectiv comisia drepturilor omului, culte şi minorităţi, comisia de abuzuri şi imunităţi, comisia juridică. Am cerut audieri pentru a sesiza abuzuri şi încălcări ale drepturilor fundamentale ale omului sub paravanul independenţei şi a inamovabilităţii şi a lipsei unei legislaţii care să permită controlul acestei puteri în stat. Cele 3 puteri în stat, legislativă, executivă şi judiciară trebuie să fie independente dar să existe şi un control încrucişat între ele, într-o societate democrată, aşa cum a prevăzut Malerov să descrie această societate. Ştiu şi am intrat în posesia unor documente din partea Ministerului Justiţiei şi a CSM care atrăgeau atenţia aşa cum le place să o facă totdeauna, către Parlament că Justiţia e independentă şi orice audiere poate fi luată ca o imixtiune în actul de justiţie. Adică voi din cei din executiv sau legislativ, noi vă judecăm şi vă condamnăm că suntem independenţi şi inamovibili că pe noi tot nu are cine să ne tragă la răspundere. Toate astea le-am expus timp de mai bine de două ore în faţa Comisiei drepturilor omului, culte şi minorităţi din Camera Deputaţilor.

Dar hai să zicem că ONG – AMR nu ar avea oarece putere de a face ceva în afară de a-şi crea o imagine imaculată şi a acoperi gunoiul de sub preş dar atâta timp cât CSM admite judecători în complete unice la doar 24 de ani,  vârstă la care pot face uşor greşeli, numai pentru faptul că nu au experienţa necesară unei judecăţi drepte şi în spiritul legii şi nepregătiţi profesional, ei nu respectă ca şi colegi mai în vârstă principiul nevinovăţiei în anchete. CSM nu ia măsuri faţă de procurorii cu comportament inchizitorial, fără să respecte procedurile, de parcă Cpp nu ar exista. Tot la fel se închid ochii  faţă de judecători, care fac abuz de audieri de persoane, sau audieri selective, sau numai pe cei care îi convine procurorului, iar în unele cazuri nu permit accesul publicului în sală, sau găsirea unor ore imposibile sau săli obscure, necunoscute publicului. Nu o dată CSM-ul a devenit tribuna în care Ministerul Justiţiei şi-a vărsat lăturile ca să-i diminueze autoritatea. Nu o dată CSM-ul a invocat independenţa magistraţilor pentru a-i proteja pe vinovaţi, pe acei procurori şi judecători diletanţi care aprobă scenarii de-a dreptul ireale şi diabolice. Ce pot spune, fără a greşi, este că problema independenţei justiţiei frământă multe state europene. Conceptul de a fi independent, inclusiv prin a nu răspunde, şi că nici o altă putere nu are voie să se amestece în treburile justiţiei nu mai are, astăzi, susţinători, decât în interiorul sistemului judiciar. Lucrurile stau cam aşa: cum puterea judecătorească are dreptul să controleze acte ale Guvernului şi să tragă la răspundere membri ai Executivului şi Parlamentului pe motiv că încalcă legea, tot aşa şi celelalte puteri au dreptul să pretindă ca un serviciu public aflat în slujba cetăţenilor şi plătit de contribuabil să împartă corect dreptatea neascunzându-se mereu după paravanul independenţei şi refuzând să-şi facă curăţenie în propria ogradă. Asistăm la tendinţe  tot  mai  ferme  ale  celorlalte  puteri  de modificare a legilor, astfel încât oamenii legii să plătească pentru nelegiuirile comise de ei. Astfel,  Parlamentul român a adoptat o legislaţie nouă: „încălcarea normelor de procedură” şi obligativitatea  pentru statul român de a iniţia acţiuni în regres contra acelor magistraţi care produc daune. Dar, consternare!!! Noua  prevedere a provocat o serie de proteste din partea unor magistraţi, aceşti dorind chiar să facă grevă, deşi magistraţii nu au voie la proteste pe motiv că nu le convine legea. Faptul că anual plătim zeci de milioane de euro daune pentru prostia, necinstea, răutatea şi  obedienţa la ordine a  unor magistraţi, ce e dezarmant şi periculos pentru tot românul, este faptul că până azi nici un magistrat nu a răspuns disciplinar, penal sau material pentru „erorile judecătoreşti” cauzate, pentru trimiterile nejustificate în judecată sau pentru arestări neurmate de condamnări, imense gafe judiciare, grave şi odioase înscenări judiciare care au distrus oameni nevinovaţi, familii, destine îngenuncheate şi oameni care au stat după gratii între 2 şi 12 ani pentru fapte pe care nu le-au comis, au apărut ca ciupercile după ploaie în ultimii doi ani, atunci când Băsescu în prostia lui caracteristică, a cerut să lăsăm instituţiile să lucreze. Deşi întreaga mass-media a mediatizat revoltătoarele cazuri cerând public pedepsirea celor care se fac vinovaţi, actualul CSM în afară de faptul că nu au luat nici o măsură nici măcar nu s-a deranjat să identifice răspunderile magistraţilor din aceste dosare pentru ca rezultatele să fie prelucrate în colective, în scop preventiv. Cazul terifiant al lui Turdea care a stat 12 ani în închisoare pentru o crimă pe care nu a comis-o,  în  loc  să i  se ceară scuze publice atâta timp cât analiza ADN nu confirmă crima, ei încearcă să-l şicaneze pe procedură. Halal Justiţie ! Halal mod de a trata cetăţeanul, de a fi în slujba lui şi a-i reprezenta interesul ! O altă lipsă amendabilă a CSM-ului, ca prerogativă în a-şi îndeplini controlul asupra magistraţilor,  este neputinţa  de a-i suspenda pe acei magistraţi cu probleme psihice evidente şi care continuă să stea în funcţie chiar şi după ce au fost excluşi din Magistratură doar pentru simplul fapt că au formulat contestaţie împotriva măsurii de excludere.

Cu aşa o justiţie, mă mai întreb de ce am ajuns aici ? Simplu ! Ori eroare, ori răzbunare. Numai Dumnezeu ştie !

Cine plăteşte ? Deocamdată eu şi familia mea, prietenii mei, O.A.D.O. şi cei care au rămas alături de noi. Eu plătesc cu nervii mei, cu sănătatea mea, cu libertatea mea, care, deocamdată, mai dă satisfacţie la monştrii şi la jivine.

13.00. – Suntem scoşi la sala de sport şi timp de o oră, batem o mingie de fotbal cu colegii. Binevenită activitate dar sigur o să urmeze o zi de febră musculară. Mergem şi la biserică, ne spunem rugăciuniea şi ne reculegem, uşurându-ne sufletul. Ne încărcăm bateriile. Urmărim comedia Robin Hood.

19.30. – La apelul de seară am ridicat problema pe care aş vrea să o reamintesc permanent, aceea că am intrat în UE.

05 ianuarie 2007 – vineri

o zi normală în România şi în UE

 

07.00. – Apelul. O zi mohorâtă de iarnă.

09.00. – Sunt chemat la grefă cu avocaţii. Pentru prima dată de la începutul cercetării şi al procesului, toţi cei trei avocaţi sunt prezenţi, respectiv Son Constantin (naşu), Panaitescu Jean şi Mihai Marian Eftimescu, toţi trei personalităţi marcante în viaţa socio-politică şi în meseria de magistraţi:

– av. Son Constantin, fost procuror şef al Parchetului sectorului 2, fost prim-procuror al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, procuror şef secţie la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;

– av. Panaitescu Jean, fost preşedinte al Tribunalului Militar Bucureşti, fost procuror şef al Secţiei Militare din DNA;

– av. Eftimescu Mihai Marian, fost judecător militar, apoi avocat, fost director general al Direcţiei Generale a Penitenciarelor, apoi judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secretar de stat în Ministerul Justiţiei şi din nou judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Timp de o oră şi jumătate am dezbătut strategii şi cum ar fi mai bine să abordăm acest proces, folosind prerogativa constituţională de a tăcea sau cea de a-mi face apărările. A reieşit ideea că mai bine ar fi să-mi susţin nevinovăţia, menţinându-mi declaraţia dată în faţa procurorului. Eu le cerusem să depună cererea pentru eliberarea condiţionată pe cauţiune. A apărut ideea că de fapt ar fi bine să mai rabd încă două săptămâni, să-mi retrag cererea şi să las să discute  posibilitatea judecării în stare de libertate, atunci când va fi momentul, lăsând la dispoziţia judecătorului să o facă, respectiv cu 5-6 zile înainte de 28 ianuarie, când e obligatorie punerea în discuţie a prelungirii stării de arestare. Ba chiar sunt complezat cu titlul de erou, ca un personaj care înţelege mai bine ca ei situaţia. Nu le-aş dori-o nici lor niciodată.

Se discută de Dostoievski care, după ce a fost dus la execuţie şi a venit ţarul şi l-a graţiat, s-a îmbolnăvit de epilepsie, în comparaţie cu mine care, deşi scos în faţa plutonului de execuţie de două ori, am scăpat teafăr şi neafectat psihic.

Oricum trebuie să avem o atitudine de conlucrare cu judecătorul care, în opinia lor nu şi a mea, ar fi unul care e stăpân pe el şi cu coloană vertebrală. Eu sunt sigur că nu e aşa, atâta timp cât s-a antepronunţat la prima întâlnire şi tot ce i-am vorbit noi a trecut pe lângă urechile lui, el având alte preocupări.

Mai am câteva zile la dispoziţie să iau o decizie finală.

Îmi aduce şi o veste care mă bucură. Organizaţia Europeană pentru Drepturile Omului de la Strasbourg, în urma unei serioase investigaţii face un protest internaţional în toată presa franceză, în care se spune că toate instituţiile internaţionale şi toate organizaţiile pentru apărarea drepturilor omului internaţionale scriu mult despre cazul meu.

15.00. – Sunt scos la pachet şi vorbitor cu soţia. Vine şi o ajută şi Aurel Lazăr, şoferul.

Discutăm strategiile următoare şi mă informează că luni, un comisar al Organizaţiei Europene pentru Drepturile Omului,  dl. Ştefan  Rostaş. Se pare că acesta  va veni să controleze închisoarea Jilava şi va ajunge şi în celula mea. Bingo !

Am avut aşa-zisul vorbitor normal, într-o sală mare despărţită de o masă de 3 metri lăţime. Sunt băgate la rând 10-15 persoane, deţinuţii pe o parte, persoanele vizitatoare în partea cealaltă. Te afli într-un vacarm unde nimeni nu se înţelege cu nimeni şi unde, în afară de a fi foarte frig, constaţi – la finalul celor 45 de minute acordate – că ai doar primitor şi nu vorbitor.

La întoarcerea pe secţie, în dreptul Capelei, l-am întâlnit pe preot care, în ajunul Bobotezii îmi dă cu aghiazmă şi mă botează, cum se zice.

Intru în celulă şi văd ziarul Ultima oră, deşi Ion Marin, directorul ziarului, îmi spusese la telefon că nu va apare până luni.

Cu titlu de apostilă apare anunţul privind promovarea noii cărţi, scrisă în închisoare, 22 de ani de la NU-MI OMORATI COPILUL! la UNDE EŞTI TATI? (TRĂIRILE ŞI SUFERINŢELE  UNUI FOST DEŢINUT POLITIC CONDAMNAT LA MOARTE ŞI ACTUAL REŢINUT POLITIC), o carte scrisă din sufletul meu, care a aflat ce e durerea, care înţelege ce înseamnă suferinţa oamenilor, care a ştiut să treacă peste răutăţile şi intrigile oamenilor,  care nu poate să aibă resentimente faţă de toţi cei care, de-a lungul timpului, i-au dorit răul.