EU, CEL DINTR-O VIATA VIITOARE

JURNAL DE CELULA –

21 decembrie 2006 – joi

 

06.00. – Mă trezesc şi mă pregătesc să plec la proces. Dumnezeu ştie ce va urma.

11.00. – Cu o oră înainte de ora stabilită iniţial sunt singur în sala de tribunal,  în localul  cel nou, vine instanţa şi aşteptăm să intre avocaţii apărării şi cine o să mai apară. Procesul nu începe judecata de fond pentru faptul că Mărgean nu avea apărător. Dau chiar mâna cu el.  În sală au venit cei trei avocaţi: naşul Son, Eftimescu, Panaitescu, soţia Monica, Rostaş, Aurel Lazăr, Gelu, Delia, Dan Manole, Tănase, Pastramagiu, Irinel, Crăciun, cele trei juriste. Prezenţa lor în sala de judecată a însemat enorm pentru mine, de aceea ţin să le mulţumesc.

Avocaţii au susţinut necesitatea eliberării mele. Mi s-au părut ciudaţi rău, parcă prea umili,  prea servili, acceptând impunerea unor restricţii aberante, chiar inadmisibile. Eram “condamnat” de ei mai mult decât îi permitea Legea 160 judecătorului. Este adevărat că şi eu am avut, de data aceasta, un discurs mai ponderat, mai puţin vulcanic, dar, în acelaşi timp, destul de tăios, fără nicio tentă de slugărnicie.

A început să-mi fie frică de Justiţia Română, să nu mai cred în mersul ei pe drumul drept, mai ales când l-am auzit pe Judecător întrebând, cu mustrare dezaprobatoare în glas : „De ce domnule Scaleţchi ?”.

Aveam senzaţia că ne aflăm într-un scenariu scris de Kafka, sau de teatru absurd !. Eu şi avocaţii cerem ceva şi ni se răspunde cu altceva, mai mult, cred că ştiţi că în perioada de când nu ne-am văzut am fost în greva foamei timp de 10 zile. Am sărbătorit Ziua Internaţională a Drepturilor Omului – 10 decembrie 2006 – prin greva foamei, o jertfă pentru România. Un fost deţinut politic, actual reţinut politic, protestează faţă de abuzurile din Justiţia Română, printr-o jertfă personală faţă de modul în care sunt tratate drepturile omului în România cu câteva săptămâni înainte să intrăm în UE. Cu 3 zile în urmă Preşedintele României şi întreaga naţiune, îmi aduceau un elogiu, scuze şi mulţumiri pentru faptul că am fost unul din cei care a luptat pentru căderea comunismului, suferind timp de 5 ani în temniţele comuniste, în regim de condamnat la moarte,  deşi fusese comutată cu un an în urmă. Judecătorul: „Mi-aţi mai spus data trecută”. Sigur nu eu, probabil avocatul Son. Judecătorul: „Da, da”. Şi 2 ani am stat singur într-o celulă. Azi, din nou  sunt pus  să sufăr.  Sunt  abuzat  de  regimul Băsescu. Opriţi această agresiune asupra mea. Am suferit mult prea mult pentru această ţară şi i-am făcut mult bine ca să merit acest umilitor tratament. Sunt destul de bătrân să mai pot îndura cu uşurinţă orice abuz şi umilinţă, desfiinţarea demnităţii mele ca om.

În definitiv, ce am făcut ?

Am luptat pentru căderea comunismului, să putem crea o nouă societate democratică, de care aţi beneficiat şi dumneavoastră, domnule judecător, doamnă grefier, domnule procuror, noi toţi din această sală plină, am luptat pentru drepturile tuturor din această ţară şi pentru că devenisem o voce critică, căpătasem o autoritate oarecare care nu plăcea puterii şi concurenţei, am păţit această odioasă înscenare judiciară, trasă parcă la xerox ca cea de acum 22 de ani. Aţi sesizat şi dumneavoastră, că în istoria DNA-ului nu s-a făcut un rechizitoriu în 20 de zile.

-Judecătorul: „Da, aşa este, şi eu am rămas uimit, nu ştiu să mai fi existat, cu atât mai mult, cu cât de multe ori nu se finalizează în cele 6 luni legale”.

Eu: ”Să mai zică lumea că în România nu se respectă celeritatea actului de justiţie”.

-Judecătorul: „Păi şi eu vreau să dau termene scurte, aşa că vă dau primul termen pe 10 ianuarie 2007 ora 8.30. E bine ?” „Da”, au confirmat avocaţii. Procurorul şedinţei, un tânăr procuror, chel şi slab pregătit a cerut respingerea cererii de punere în libertate sub control judiciar. Avocaţii au susţinut cauza mea şi au cerut judecătorului să aibă în vedere persoana mea şi personalitatea mea, munca mea de 17 ani. S-a trecut la deliberare, cerându-se ca să fiu ţinut pentru  a-mi fi  comunicat  în  şedinţă  publică verdictul. Era ora 12.15, am fost coborât în frig pe nişte canapele de fier, într-o cameră fără aerisire.

15.00. – La deliberare mi s-a dat verdictul de schimbare a măsurii de arestare preventive, cu cea de nepărăsire a localităţii Bucureşti şi de a nu mai exercita  funcţia de preşedinte  al  O.A.D.O.,  să nu deţin arme, şi să nu iau legătura cu denunţătorii ca să influenţez desfăşurarea procesului.

Cu gândul că procurorul DNA a declarat recurs şi conform cu ce prevede codul de procedură penală, respectiv 24 de ore pentru recurs, 24 de ore ca dosarul să fie dus de la Tribunal la Curte şi 2 zile până să se judece. Având în vedere că era joi, apreciez că fiind sâmbătă, duminică, luni 25 Crăciunul, marţi 26 ziua de după Crăciun, ar putea să se judece miercuri, joi …

Mă gândesc deja la următoarea apărare pe formula – cât mai multă decenţă şi o abordare strictă a cererii din recurs. Există o anumită liniştire. Toată mass-media a comunicat verdictul Tribunalului.

22 decembrie 2006 – vineri

 

07.00. – Apelul. – O zi rece de iarnă.

11.00. – Sunt chemat la vorbitor. Observ o atitudine mai favorabilă faţă de mine. Multă lume azi la vorbitor, având în vedere apropierea Crăciunului. Sunt unii care vorbesc la geam şi nu aud nimic pentru că nu există telefoane de comunicare.

11.30. – Primesc vizită la masă cu Monica şi Aurel, şoferul.  Ei mă liniştesc  în sensul că  pentru moment toţi avocaţii spun să am o poziţie mai reţinută. Constat că multe din lucrurile pe care le ceream eu,  ori nu s-au rezolvat,  ori eram minţit că au fost rezolvate. Nici nu ştiu de ce. Trebuia să fie o emisiune la OTV pe teme juridice cu avocatul Bota, cu Gelu Voican Voiculescu, Ştefan Mitroi şi av. Jean Panaitescu, au anulat-o, deşi eu insistam să se ţină.

12.00. – Apare un gardian şi mi se comunică că am instanţă. Totul intempestiv şi neprevăzut, care ne-a surprins şi luat pe nepregătite. Se întrerupe vorbitorul. Soţia şi Aurel pleacă repede să ia legătura cu cei trei avocaţi. Cred că voi fi judecat în regim de urgenţă… în condiţiile în care un coleg de celulă într-o situaţie similară i se stabilise recursul după 18 zile respectiv pe 28 decembrie 2006.  Sigur a apărut ceva care îmi scapă ?

14.00. – Plecăm la Curtea de Apel. Când ajungem după 45 de minute, îi văd şi pe avocaţi cu Monica şi Aurel la uşă. Am mers cu un ARO.

15.00. – Intru în sala de şedinţă: 3 judecători peste 60 de ani, cocliţi de atâta muncă, se judecă o altă speţă cu un rrom aflat pe Jilava Spital,  foarte bolnav şi arestat pentru proxenetism.

Sunt judecat din nou de Securitate. Preşedintele completului: fostul securist Cârcei Marin împreună cu doi colegi. În timpul acesta, naşul Son vine să stăm de vorbă, spunându-mi că o instanţă mai bună nu puteam găsi şi că nu sunt motive să mai fiu ţinut în arest. Dacă nu atunci, nu există nici un dubiu că a fost şi este o comandă politică. El e de altfel singurul care mai avea anumite reţineri, crezând că toate se rezolvă la nivelul instanţelor.

Începe judecata. Procurorul, acelaşi de la fond, începe şi, cu o neobrăzare ieşită din comun, minte de stinge. Oare pe ce criterii sunt aleşi aceşti oameni ?.  Pretinde că  decizia de trimitere după gratii a fost  temeinică  şi  legală, că judecătorul nu a motivat de ce m-a pus în libertate, că hârtia depusă la dosar privitoare la faptul că nu mai îndeplinesc funcţia de preşedinte al O.A.D.O.  nu are o asemenea menţiune – o altă mare minciună pentru că tocmai de aceea a fost făcută – că am multe infracţiuni, trafic de influenţă, periculos nu pentru denunţători, ci pentru cei cu care intram în contact, respectiv judecători de la Înalta Curte, că am 7 infracţiuni: 3 de trafic, una de mita, 2 de înşelăciune, şi una de fals intelectual şi disjungere pentru alte două fapte. Cu o perversitate ieşită din comun, fără să-i roşească obrazul, turuia vrute şi nevrute.

Au urmat pledoariile avocaţilor.

A început naşul meu, care, decis să spună doar câteva cuvinte, iritat de aberaţiile procurorului, cu argumente puternice, nu lipsite de o latură sentimentală, îşi ţine disertaţia în favoarea mea. La fel şi av. Jean Panaitescu, care îşi doreşte o expunere pe text de lege. Oprit la un moment dat de preşedinte, să vină la dezbaterea de fond chiar dacă sunt echipa de serviciu până la ora 24.00, a întrebat chiar, nu cumva aţi fost judecător sau procuror. Deşi el fusese şi una şi alta, a zis judecător. Avocatul Eftimescu a tot perorat în zona sentimentală, spunând chiar că ar fi un cadou de Crăciun pentru fiica mea de 5 ani, deşi avea numai 4 ani, care mă aşteaptă. Vine rândul meu să iau cuvântul. Spre deosebire de  avocaţii  mei, vreau să le răspund punctual la acuzele şi minciunile lui. Încep să dau răspunsuri şi să deznod toate alegaţiile, timp în care, fără nici un rost, cu totul ieşit din canoane, îmi cere să-i fac o prezentare, cărui fapt îi datorez această situaţie. Se referea la arest şi poziţia de a fi în boxa acuzaţilor.

Naşul meu, av. Son, deşi ştia că nu are voie, s-a ridicat şi a spus că procesul pe fond nu a început şi nu  s-a luat încă nici o declaraţie. A fost imediat pus la punct cu brutalitate, ba chiar admonestat şi obligat să-şi ceară scuze.

Am prezentat zeci de argumente care să răspundă acuzaţiilor, argumente care deja se ştiu, şeful SRI, membru CSM, explicaţii fireşti privind nevinovăţia şi-am încheiat spunând că în sufletul meu şi în faţa lui Dumnezeu, sunt total nevinovat. Judecătorul: „Deci sunteţi nevinovat !”. Rămânem în pronunţare ! Ce se poate întâmpla dacă se dovedeşte că sunt total nevinovat după o judecată dreaptă şi imparţială.

16.00. – Unul din subofiţerii din garda de la Jilava s-a dus spre complet şi a cerut o lămurire legată de soarta mea. A fost admonestat şi trimis să-şi facă treaba care o are. Aşa că am rămas în anticameră, pe scară de fapt, până la ora 19.00 când s-a stins lumina în sala de judecată. Un frig de nedescris. Aveam inima cât un purice, aşteptând ceva pozitiv, îmi făceam gânduri, cum să ajung mai repede acasă să-mi văd copilul.

Albă câmpie, negri copaci

Tu numeri păsări pe cer şi taci

Plouă cu stele, ninge cu greieri

Tu plânsul verde mi-l cutreieri.

Plâng în speranţa că va fi iară

Pe lumea asta primăvară.

Dar toamna e tânără, nu se dă dusă

Şi nici, ca luna, în zori apusă.

Nu a fost să fie aşa. A venit cu decizia de admitere a recursului procurorului. Mi-au dat lacrimile. Ce mai e de făcut ? Din nou de la capăt, ziua de 10 ianuarie 2007, ziua în care trebuie să înceapă procesul cu celeritate pe fond.

Acum ştiu sigur că România se integrează la 1 ianuarie  2007  pe  lângă  toate  cele  şi  cu   un  reţinut politic original. Vorba aia, România trebuie să fie şi ea în felul ei originală. Întors în celulă, colegii credeau că fac o farsă, nu le venea să creadă, doar starea în care mă aflam trăda  deziluzie şi mâhnire. Nemâncat, obosit şi amărât mă aşez în pat şi adorm. Nici nu vreau să mă gândesc ce comentarii şi ce bârfe se vor face în continuare. Poate că tocmai prelungirea stării de arest preventiv ar determina ideea că sigur sunt vinovat. Există o perversitate, greu de înţeles, sigur DNA a luat de urgenţă dosarul de la Tribunal şi l-a dus personal la Curtea de Apel, au luat termen imediat, văzând că mass-media anunţa iminenta mea eliberare, şi prin noi sforării, a obţinut această soluţie în favoarea lor. Oricât de mult vor căuta să lege şi să înoade calea dreaptă, trebuie să am şi eu o şansă, de-a le dezlega şi deznoda. Numai Dumnezeu mai poate să o facă.

Mi-e greu dar merg mai departe. Încerc să fiu tare şi să mă stăpânesc pe cât posibil, să-mi menajez psihicul. De ce oare Doamne, trebuie din nou să îndur şi să sufăr ?! Probabil că din nou, tot eu am fost ales să trec printr-o suferinţă, pentru răscumpărarea păcatelor mele şi ale familiei mele. Totul e la fel ca la început.

23 decembrie 2006 – sâmbătă

 

07.00. – Apelul. O zi însorită de iarnă rece. Mult zgomot şi multă agitaţie. Suntem invitaţi la Club. Numai de asta nu-mi ardea. Vărzaru vrea să ne scoată la plimbare cu noaptea în cap, parcă în dispreţ, şi bătaie de joc. Îl refuzăm.

15.00. – Sunt scoase de la magazia cu efecte şi îmi sunt date hainele de iarnă şi cojocul de  blană primite cu două săptămâni în urmă de acasă, că vorba aia, niciodată nu e prea târziu.

15.30. – Revin în celulă, mă pun în pat şi îmi fac un remember a tot ce s-a întâmplat,  unde am greşit, ce doresc de la mine toţi aceşti indivizi, din această instituţie numită Justiţie. Am auzit multe lucruri, care, deşi spuse de oameni simpli, subofiţeri din echipa de escortă, reflectă o realitate tristă : „Judecătorul te judecă băiete, după cum vreau eu, procurorul, şi după toate documentele pe care le fac tot eu. Judecătorul nu are timp să citească tot ce fac eu şi pe mine mă ascultă totdeauna”. Specimenul acesta, procurorul, chiar are dreptate. Aşa este, dacă te gândeşti că tot el e cel care poate, la o adică, să-l aresteze chiar pe judecătorul care, independent şi imparţial, altfel te judecă. “Justiţia este independentă” – iată o axiomă care nu se regăseşte în România !.

Totul e dirijat. Este ca într-un teatru absurd al lui Eugen Ionesco, un simulacru de prost gust.

Avocaţii  vorbesc pentru pereţi, în nici un caz pentru judecătorii care se fac că ascultă. Ei, judecătorii, sunt fericiţi când au dosare cu inculpaţi care nu au apărători şi sunt nevoiţi să-şi ia unii din oficiu, actul de justiţie devenind un automatism, o simplă formalitate şi vorbim aici de destine de oameni. Tot ei spuneau, este o maşinărie care odată pornită te devorează, te macină până te ucide, fără să ţină cont de nimic. Ne căutăm avocaţi după ce profesii am avut, procurori, judecători, miniştri de justiţie, de la interne, după ce relaţii au, şi niciodată după câtă meserie ştiu.

E un lucru foarte grav. Mulţi din actualii judecători sunt proveniţi din foşti ofiţeri de informaţii, încă activi, aflaţi, sub acoperire, în funcţii de judecători, mulţi sunt proveniţi din foşti procurori (oare un fost şi activ procuror va judeca fără să fie influenţat de reminiscenţe ale vechii meserii, nu va răspunde comenzii unui şef ?). Aşa arată justiţia în România – jalnic ! Procurorii ştiu sigur că totdeauna ei au dreptate, ei au decizia politică, investiţi cu puteri discreţionare, prostia e la ei cât carul. Cu alte cuvinte, dă „trogloditului” să te judece şi vei vedea ce iese.

În marşul forţat către UE,  se fac victime după victime, conform aleselor îndrumări şi analize ale Preşedintelui Băsescu.

E mai rău ca în vremea lui Ceauşescu. Unde oare vrem să ajungem, ce ne dorim ? Pentru procurori, codul de procedură penală nu există, ei îl încalcă cu bună ştiinţă. Ei fac oculte aranjate cu oameni care au încălcat grav legea şi pe care pot să-i manipuleze. Ei sunt păpuşarii şi păpuşile, aceşti infractori odioşi răspund întocmai comenzilor. Ascultările sunt făcute contrar legii,  fără aprobări legale, ceea ce face ca ele să fie lovite de nulitate absolută. Oamenii sunt ţinuţi cu anii sub ascultare, fără să existe nici o acuză clară împotriva lor. Aprobările pentru ascultări sunt date de judecători care nu sunt prin codul de procedură penală competenţi în materie. Ele fiind lovite de nulitate absolută. De multe ori, dacă nu de regulă, se produc probe înainte să înceapă urmărirea penală. Toate aceste probe sunt lovite de nulitate absolută.

Procurorii scriu şi acuză după cum li se comandă. Nu au mamă şi nici tată. Ei sunt dependenţi total de politic atâta timp cât sunt numiţi de ministrul justiţiei, promovările şi schimbările se fac la comanda ministrului. CSM este o instituţie care simulează democraţia şi independenţa din justiţie. Toţi membrii ei sunt judecători şi procurori care au acţionat în perioada comunistă. S-au format atunci şi acum nu fac altceva decât să acopere într-un for, aşa-zis democratic, toate abuzurile colegilor lor. CSM-ul este forul în care ministrul îşi poate promova  orice iniţiativă, este scena unde îi bălăcăreşte şi umileşte pe toţi membrii, existând, sigur asupra oricărui membru o acuză mai veche sau mai nouă legată de activitatea lui de procuror sau de judecător. Cele două persoane din CSM, care ar trebui să reprezinte societatea civilă nu există. De când există CSM-ul nu am auzit să fi existat vreo iniţiativă din partea lor. Faptul că trebuia să fiu membru al acestui for a îngrijorat pe mulţi, cunoscându-mi verticalitatea. Inspectorii CSM sunt de-a dreptul periculoşi atâta timp cât nu fac altceva decât să acopere, să spele, să cureţe, pe toţi procurorii sau judecătorii asupra cărora planează fapte de abuz, corupţie, neprofesionalism, tot felul de nepotisme, periculoase pentru întreaga justiţie.

CSM e o instituţie mai mult consultativă şi dispusă permanent la compromisuri şi jocuri de culise deosebit de periculoase, un simulacru periculos pentru ideea de justiţie. O justiţie care trăieşte din ordonanţă în ordonanţă, de la o etapă la alta, de la o lună la alta, fără un proiect clar de reformă pe termen lung, aia nu mai e Justiţie, e o bătaie de joc. Nu putem să aşteptăm politicile “bâlbâite” ale ministerului, după cât de liniştit sau agitat a fost somnul ministrei Macovei.

După 17 ani nu avem un nou Cod penal şi un nou Cod de procedură penală. Legea executării pedepselor nu are regulament. Halal ţară, halal miniştri, halal justiţie !

Dar cel mai grav dintre toate, este că justiţia română se face cu mentalităţi neschimbate, cu o grămadă eterogenă de oameni, vărsaţi din alte instituţii: SRI, SIE, aparatul militar, din foşti consilieri juridici de CAP, din foşti angajaţi care au acţionat şi la fel şi în comunism şi în loc să fie la pensie, ei ţin de scaune mai rău decât orice.

Sistemul punitiv este unul dintre cele mai opresive din Europa, cu pedepse deosebit de mari, exagerat de mari, nu sunt pedepse mai mici de 5 ani, marea majoritate sunt peste 10 ani. Se uită cât de puţin trăieşte un om, ce scurtă îi este viaţa lui.

Cercetarea în stare de arest este o regulă şi nu o excepţie, aşa cum e normal şi prevăzut în Constituţie, Codul de procedură penală, normele UE, Convenţia Europeană a drepturilor omului.

Prezumţia de nevinovăţie nu funcţionează de loc. Arestările şi condamnările se fac la TV şi în toată mass-media. Imagini cu cătuşe la mâini şi mascaţi fac parte din cotidian. Devii persoană publică dacă faci o infracţiune, nu dacă munceşti şi faci o inovaţie, nu te afirmi că faci un lucru bun, că lupţi pentru o cauză.

Se caută să se promoveze şi mediatizeze tot ce e mai rău în noi, toate ieşirile viscerale ale Preşedintelui Băsescu. Vedete ale zilelor noastre sunt DNA-ul şi DIICOT-ul, ca şi când toate celelalte instituţii ale statului nici nu ar exista.

Se promovează în mod excesiv de mult, dar mai ales periculos în timp, instituţia Preşedintelui şi a CSAT-ului, aceasta din urmă nefiind altceva decât o reminiscenţă a comunismului, un organism tipic regimurilor dictatoriale,  un “instrument de lucru” perimat şi lipsit de consonanţa regulilor Uniunii Europene.

24 decembrie 2006 – duminică

Ajunul Crăciunului

07.00. – Apelul. O zi geroasă de iarnă, fără zăpadă, fără brad, fără liniştea necesară ajunului de Crăciun, fără familie, fără copii, fără prieteni, fără libertate, cu puţine speranţe, cu gândul la Bunul Dumnezeu, care ne dă forţa să rezistăm acestei suferinţe fără seamă. Tuturor celor care m-au dat pe mâna acestor mecanisme meschine care au făcut posibilă declanşarea acestei situaţii dramatice în ajun de Crăciun le urez ca: „Aşa să le ajute Dumnezeu şi lor !”.

09.00. – Dis de dimineaţă am fost scoşi la telefon. Am apucat să urez un „Crăciun Fericit!” lui  Gelu Voican,  Ion Marin,   am  sunat  acasă. Dormeau. Monica mi-a spus că nu a dormit deloc azi-noapte, că Rebecca a plâns toată noaptea pentru că e bolnavă, e răcită rău. De altfel, amândouă  sunt răcite. Poate e un paradox, dar eu de aici urez un „Crăciun fericit” tuturor celor care nu m-au uitat. Nici eu nu am dreptul să-i uit şi să le mulţumesc, că au rămas alături de mine.

14.00 – Facem baia săptămânală,  cu apă ori caldă, de te opăreşti, ori rece, gata să te îmbolnăveşti.

15.00. – Schimb aşternuturile şi îmi fac minima igienă personală. Mă gândesc şi încerc să rememorez, din nou, cu ce oi fi greşit aşa de tare, sau dacă puteam să evit să ajung în situaţia asta. Cred că nu aveam cum să evit, că e greu să eviţi lucruri care îţi sunt aranjate dinainte, oameni care te provoacă, răutatea şi duşmănia persoanelor din  imediata ta apropiere, pe care îi

cunoşti de atâta timp, cu care inevitabil te afli în diverse situaţii şi cărora te confesezi şi îţi deschizi sufletul. Te roagă, te imploră să-i ajuţi atunci când au un necaz, le cunoşti potenţialul financiar pe care îl au, îi îndrumi pe calea legalităţii, în sensul de a-ţi depune un memoriu sau de a deveni membru al O.A.D.O. şi le propui, în schimb, să doneze sau să cotizeze pentru O.A.D.O., fără a-i obliga, bani care pentru ei nu ar reprezenta mare lucru, şi pentru care angajaţii O.A.D.O. urmează a-i face apărări şi susţineri în instanţă.

Ce pare ieşit din omenia firească, din tradiţia creştin ortodoxă, este modul golănesc în care au acţionat la impulsurile procurorului. Eu alergam,  sincer să-i ajut şi să le diminuez pe cât posibil în limita rezonabilului şi al legalităţii, acuzaţiile care li se aduceau şi ei, ca nişte trădători, căutau să-mi întindă capcane, să mă filmeze, să-mi pună întrebări provocatoare, mulţumitoare pentru procuror, să lupte să-mi facă rău. Şi sincer nu am înţeles de ce, nu le-am impus nimic, i-am respectat, i-am învăţat de bine, i-am ajutat, oare cu ce i-am nemulţumit ?

Am simţit că toate pupăturile şi îmbrăţişările erau ca acelea date de Iuda lui Iisus Hristos.

S-ajuţi pe oameni ani de zile, să-ţi pui în joc notorietatea, să-ţi pui la dispoziţie timpul şi energia, zi cu zi şi să lupţi să-i aperi, şi să primeşti o altfel de răsplată, te lasă perplex, interzis, mut.

Din nou trăiesc momente de silă şi scârbă, faţă de nişte oameni care şi-au pierdut tot, au ajuns în prăpastia vieţii. S-au dezumanizat, sunt pierduţi pentru termenul de omenie. Şi cu o justiţie care mai mult decât a o acuza de corupţie, mai bine aş acuza-o de incompetenţă, de servilism, de nepotism, de necunoaştere, de indolenţă, de stereotip, te trezeşti legat, judecat, condamnat fără comentarii. Adevărul şi apărarea devin umilitor de nesemnificative.

25 decembrie 2006 – luni 

Crăciunul

 

07.00. – Ziua de Crăciun – o zi friguroasă de iarnă, fără zăpadă în Bucureşti.  Bine  că  ninge  la munte. Politicienii nu ne agită cu nimic. Slavă Domnului !

09.00. – Suntem scoşi la Capelă, pentru a participa  la slujba de Crăciun,  ţinută  de preotul penitenciarului. E ajutat de un preot penal şi un altul, care are rolul de dascăl, care cântă şi predică destul de bine, deşi are 17 ani condamnare pentru trafic de droguri, fiind camionagiu.

Am ascultat predica alături de alţi 100 de deţinuţi şi în final am fost spovedit şi apoi împărtăşit. Sigur, în libertate nu aş fi beneficiat de aşa ceva. De aceea îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru tot ce a făcut pentru mine, pentru tăria şi puterea pe care mi le-a dat să trec prin această cumpănă. Am realizat şi înţeles cu adevărat că RĂSCUMPĂRAREA păcatelor mele şi ale familiei mele trebuie să treacă printr-o mare suferinţă şi probabil că din nou am fost ales eu. Bine că sunt sănătos psihic şi fizic, bine că nu m-a lăsat singur, fără niciun prieten, bine că n-am păţit, eu şi familia mea, alte nenorociri de neremediat. “Te iubesc, Doamne !”

13.00. – Masa tradiţională de Crăciun în celulă, din care nu mi-au lipsit bucatele pe care le  mănâncă tot românul. O zi liniştită spiritual şi mulţumitoare că familia, copii, sunt bine. Din celulă le urez “La mulţi ani!”. Sper ca scrisorile mele să-i mai liniştească.

Un somn liniştit de după amiază, urmat de o seară în compania televizorului cu programele pe care le-au oferit televiziunile private şi de stat româneşti. Ce m-a nemulţumit într-un anume fel a fost că nici o televiziune din cele 5 posturi  accesibile în închisoare nu a dat un film religios legat de naşterea lui Iisus Hristos din Bethleem. E poate păcatul lor.

 

 

26 decembrie 2006 – marţi

a doua zi de Crăciun – tot sărbătoare naţională

 

07.00. – Apelul. O zi cu temperaturi mai blânde, în jur de 3-4 grade.  Lenevim până către ora 10.00. Suntem scoşi la aer – plimbare, să ne dezmorţim. Stăm cam o oră, dar ne pătrunde frigul de afară. Nu cred că mai ieşim la Capelă. Părintele nu şi-a făcut apariţia.

Meditez şi mă gândesc: cu ce am greşit, ce am de împărţit cu tandemul Traian Băsescu – Monica Macovei ? Conform regulei “Ladies first”, voi vorbi de ministrul justiţiei, politicos. Ce am eu cu dânsa ? Tot atât cât am avut şi cu Rodica Stănoiu şi cu toţi ceilalţi 11 miniştri ai justiţiei.

Cu Monica Macovei m-am întâlnit de câteva ori în instanţă, dânsa ca avocat, eu ca reprezentant O.A.D.O. – consilier juridic. Ştiam, în primă fază, puţine lucruri despre ea, că este preşedinta APADOR-CH, un ONG cu aceleaşi scopuri nobile ca noi, O.A.D.O., că a făcut carieră ca procuror, deloc strălucită, că a beneficiat de  două  burse  finanţate  Soros, că a fost misionar în Bosnia şi că, de principiu, era o femeie cu destule tare atât familiale, cât şi personale, care au marcat-o.

Ne-am mai întâlnit la câteva simpozioane şi mese rotunde la care şi eu şi ea eram invitaţi ca reprezentanţi ai societăţii civile.

Mai multe despre ea am aflat după ce a ajuns ministru. Le-am aflat de la un om care a lucrat cot la cot cu ea, actualul meu avocat, Mihai Marian Eftimescu – fost secretar de stat în Ministerul Justiţiei, detaşat de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia Penală şi ajuns acolo de la Direcţia Generală a Penitenciarelor, unde a îndeplinit funcţia de director general.

Alte multe lucruri le-am aflat de la naşul meu, şi el avocat în proces, Son Constantin, fost şef sect. 2 al Parchetului şi prim-procuror al Capitalei, ocazie cu care a avut-o subordonată şi pe Monica Macovei.

Prea multe lucruri negative pentru o femeie, fostă soţie, mama unei fetiţe de 13 ani, (aceeaşi vârstă cu fata mea cea mare), cu un viciu – care de altfel a răsuflat şi în presă, parcă la Discoteca Vox Maris din Costineşti – că îi cam plac ambra şi gustul băuturilor alcoolice. Dar toate astea chiar nu reprezintă nimic în noul context în care ne aflam: ea ministrul justiţiei şi eu preşedintele O.A.D.O.

Poate un lucru care a deranjat-o a fost faptul  că în Raportul O.A.D.O. pe 2005, prezentat în şedinţă publică la Palatul Parlamentului, în Sala Drepturilor Omului, la 1 martie 2006, am prins-o, la capitolul “Justiţia şi drepturile omului” şi pe ea cu două nereguli. În prima era vorba de casa părinţilor ei, cumpărată pe Legea 112 şi în care  Monica Macovei avea un interes direct şi a dat spre judecată cazul unui anumit complet, o eroare pe care Consiliul Superior al Magistraturii a amendat-o prin darea afară a celor 3 judecători, iar a doua a fost cazul MISA, a lui Bivolaru, în care a apărut duplicitarismul ei: una spunea când era preşedintele APADOR-CH şi alta spune acum, când este ministrul justiţiei.

Spuneam la începutul acestor scurte note că prin aceste constatări nu am făcut nici mai mult, nici mai puţin, decât am făcut cu ceilalţi miniştri. Bunăoară, Rodica Stănoiu, în Raportul pe anul 2003, a fost punctată cu eroarea politică şi abuzul de putere din funcţia de ministru, de a impune vânzarea unei cocioabe Societăţii Naţionale a Petrolului – SNP – cu o sumă considerabilă, dar ce devenea scandalos era impunerea de a i se face drum prin faţa casei de către Ministerul Transporturilor, prin mâna lui Miron Mitrea şi a lui Sergiu Sechelariu.

Există o răutate de neexplicat. O poţi pune pe seama a orice: pe concurenţa şi vizibila diferenţă de prestigiu şi de munca depusă în domeniul drepturilor omului de O.A.D.O. în contrapartidă cu APADOR-CH, o stopare a ajungerii mele ca director S.R.I. sau membru în C.S.M. – ca reprezentant al societăţii civile, în locul profesorului Filipaş, decedat de curând.

Ce e grav este faptul că, deşi epatăm de multă democraţie, de independenţă în justiţie, se fac enorm de multe greşeli. Probabil, mânaţi de dorinţa de a duce la bun sfârşit ordinele doamnei ministru, procurorii DNA, din exces de zel, au uitat că există un Cod de procedură penală, că nu toate metodele merg pentru toţi oamenii la fel, nu toţi martorii aleşi pot fi credibili având în vedere antecedentele lor şi mai mult, că probabil chiar nu suntem singuri pe lume şi în România. Că nu poţi anula viaţa unui om, munca lui, activitatea lui, existenţa lui, chiar dacă asta îţi doreşti, chiar dacă în câteva minute ai aruncat la lada de gunoi un simbol, un nume, un erou, un om despre care poţi să vorbeşti luni de zile numai de bine. Îi transmit doamnei Macovei că metoda neortodoxă aleasă de ea o înjoseşte doar pe ea, pe ea o anulează, pe ea o compromite, ea va fi supusă în final oprobiului public. E ruşinos şi meschin şi cauţi să loveşti un om cu asemenea metode. Ele ţin de timpuri pe care am vrea să le uităm, să le lăsăm trecutului. Ţinta aleasă de tine a fost nerealistă. Nu cu mine a început şi s-a sfârşit corupţia în România. Mi-e ruşine să spun că avem asemenea ministru în Justiţie, cu răutăţi, manifestări viscerale, meschinării, duşmănii şi plăţi de poliţe, de multe ori cu conotaţii personale. Este o slugă credincioasă a Cotroceniului, a lui Traian Băsescu, mâna cu care el îşi plăteşte poliţele sau îşi duce la bun sfârşit orgoliile proaste pe care le are şi pe care le manifestă mai cu seamă pe fondul consumului, aproape zilnic, de mari cantităţi de băuturi alcoolice. S-ar putea ca de data asta să fi întâlnit o piatră mai tare decât ai crezut tu şi obiectivul pe care ţi l-ai propus. Pe termen scurt l-ai înfăptuit,  dar pe termen mediu şi lung vei beneficia de efectul bumerangului, care poate fi chiar mortal uneori.

Nu poate fi blestem mai mare decât să te culci şi să te scoli cu  Scaleţchi  în gând !  El  e pretutindeni, ca un coşmar, în minte, în gând, în vis, la întâlnirile cu oficialii europeni care te laudă ce bună reformă ai făcut în România, să fii interpelată, să nu fie coleg, ziarist, parlamentar, guvernabil, om simplu, să nu-ţi ceară lămuriri legat de Cazul Scaleţchi.

Copilul, părinţii, neamurile, prietenii să nu te vezi cu ei sau să te întâlneşti, ca nu cumva să aducă vorba de Scaleţchi. Să fii chemată la şefi, să primeşti telefoane de la ei, şi mereu obsedant să te întrebe de starea mea. Atenţie, ţine-te tare, s-ar putea să disperi, să începi să faci ceea ce probabil nu ţi-ai dorit niciodată, să începi să dai cu subsemnatul, să-ţi explici gestul, să vrei să cauţi un loc de linişte, lipsit de ochii ageri ai celor pe care ai încercat să-i duci în eroare, cu făcăturile şi mizeriile umane la care te-ai dedat. Eu îţi urez aceeaşi linişte pe care mi-ai dat-o mie, familiei, copiilor mei, prietenilor şi colaboratorilor mei, care, desigur  ”te admiră” pentru ce-ai făcut cu mine.

Cu aceleaşi gânduri te întâmpin şi pe tine, Traiane, fostul meu coleg de Institut. Nimic nu-mi opreşte instinctele să mă comport altfel cu tine decât tot aşa cum te ştiu de o viaţă. Azi, când tu faci o nouă baie de mulţime cu fastul tradiţional, în noul patinoar artificial din Cişmigiu, eu mă gândesc să fac câteva notări despre tine.

Ne-am cunoscut la Institutul de Marină ”Mircea cel Bătrân”,  eram cazaţi în acelaşi pavilion, eu la parter şi el cu clasa lui, la etaj. Oricum, era o persoană pe care şi să fi vrut nu puteai să nu o observi. Avusese accidentul la ochi de puţin timp şi handicapul creat era uşor observabil şi destul de sever. Amândoi ochii îi fugiseră într-o parte. S-a accidentat la un meci de fotbal, când unul din colegi i-a expediat o minge cu putere direct în muşchiul ocular care ţine ochii în poziţie dreaptă. S-a încercat o intervenţie chirurgicală, dar a fost un eşec. Mai târziu, când a ajuns la Anvers, a făcut 7 operaţii, fiind recuperat până la forma de azi. Era cu trei ani mai mare decât mine,  pentru că spre  deosebire de mine, care am candidat şi intrat la Institutul de Marină direct din liceu, el a făcut armata şi a fost angajat ca muncitor necalificat.

În timpul institutului nu ţin minte să fi avut vreo întâlnire de gradul ”0”. Ştiu că la un moment dat a fost încheietor de companie şi apoi l-a înlocuit pe un coleg de-al lui Blănaru, al cărui tată era profesor în institut, la comanda Batalionului. Legătura directă cu ofiţerul de securitate i-a facilitat accesul la aceste funcţii. Colonelul Tudor Ştefan, şeful biroului, ştiind că era un elev mediocru, în nici un caz nu l-ar fi calificat să obţină aceste funcţii, chiar dacă erau onorifice. Mai este încă ceva care face parte din motivaţia – impusă, cred eu – de a apela şi a da mâna cu diavolul – SECURITATEA: handicapul creat îl descalifica de a mai fi ofiţer de punte, unde era obligatorie o vedere perfectă. Ori şansele lui erau reduse dacă nu s-ar fi pus în serviciul securităţii. Şi a fost şi publicat Angajamentul semnat  în 1973, atunci când  Institutul de Marină  civilă a  intrat  sub tutela marinei militare, care se afla sub controlul Securităţii – Direcţia V – contrainformaţii.

Mai târziu, colonel Tudor Ştefan, care l-a racolat, a fost mutat ca şef al informaţiilor pe Canalul Dunărea – Marea Neagră şi în scurt timp s-a înecat într-un accident cu o şalupă în dreptul Podului Cernavodă. Omul de legătura era nimeni altul decât col. Angelescu, devenit ulterior amiral şi şeful Marinei Militare şi veţi vedea de unde legătura ulterioară cu Anversul. Oricum, în timpul institutului era ciuca miştoului legat de cum ar fi să joci handbal ori baschet cu el – să se uite într-o parte şi să dea coşul în alta, sau să mergi cu maşina cu el ca şofer ?! Oricum, deşi a absolvit facultatea cu un an înaintea mea, a ajuns la gradul de comandant de cursă lungă cu un an după mine. Eu am ajuns la 26 de ani, fiind cel mai tânăr comandant de cursă lungă din Europa, mediatizat în anii ’80. Chiar reţin o întâlnire pe care am avut-o la Centrul de Perfecţionare al Marinei Civile, când eu am luat examenul de comandant şi el era la un curs de perfecţionare. Fiecare, într-un fel sau altul, am navigat pe diverse nave. El a preferat tancurile petroliere. Am navigat şi eu pe nave petroliere, dar numai sporadic. Am preferat cargourile, mineraliele şi într-un timp animalierele.

Povestea că el ar fi navigat pe cea mai mare navă a flotei, e o poveste de adormit copiii. Una, pentru că cea mai mare făcea parte dintr-un lot de 4 nave – Libertatea, Unirea, Biruinţa şi Independenţa. Mai mult, având în vedere tonajul Tdw – 155.000 Tdw, cât avea Biruinţa, aveam câteva mineraliere de 165.000 Tdw. Aşa că legenda că a comandat cea mai mare sau nava fanion, e o vorbă în vânt.  În 1985,  chiar cu o zi înainte să plec în una din aventurile vieţii mele pe 15 martie, în ziarul local „Dobrogea Nouă“, Traian Băsescu apărea într-o poză în uniformă de comandant ca fruntaş în întrecerea socialistă. Ca numai după o zi eu să renunţ la beneficiile comunismului şi să aleg libertatea. El a fost primul care, cu mânie proletară, critica gestul meu.

Vremea a trecut, drumurile ni s-au despărţit. El şi-a continuat meseria de marinar, eu deveneam unul dintre puţinii deţinuţi politici reali ai României în lupta cu comunismul. Drumurile noastre, la un momentdat, au fost oarecum apropiate. Eu însumi am curtat cu dorinţa de a ajunge Agent al NAVROM la Anvers, înaintea lui. Eram prieten cu inspectorul şef al Navigaţiei Civile, Rang 1, Radu Nicolae, ofiţer de securitate, de altfel arestat mai târziu ca făcând parte  din complotul împotriva lui Ceauşescu. Eram poate îndreptăţit să ocup acel loc, numai că deşi aveam două facultăţi (aveam şi Facultatea de Drept absolvită în 1980 la Iaşi), deşi ajunsesem cel mai tânăr comandant, am primit aviz negativ de la Cabinetul 2, al Elenei Ceauşescu, pentru două motive: nu eram căsătorit şi nu aveam un angajament cu securitatea. Cum Traian Băsescu, deşi mediocru, a fost puternic susţinut de col. Angelescu şi în timp ce eu eram la închisoare, condamnat de două ori la moarte, el pleca agent comercial la Anvers.

După ’89 ne-am reîntâlnit, ţin minte, la o comemorare de 22 Decembrie 1992, sărbătorită la Club 22 TV, unde Petrică Roman era membru şi Traian se cam ţinea după el. Am schimbat scurte amabilităţi, în termeni destul de  amicali: “Ce faci Floreo ?” (el mi s-a adresat primul) şi “Ce faci Traiane ?” Chiar am şi băut un whisky împreună.

Timpul a trecut şi ne-am reîntâlnit, de data aceasta, într-un dialog în media, în 1994. Prietenul meu, George Stanca, i-a luat un interviu în revista VIP, ocazie cu care Traian Băsescu şi-a readus aminte de gestul meu din 1985 şi din nou l-a condamnat, de data aceasta mai nuanţat, zicând că vapoarele nu vorbesc şi gestul a fost dăunător pentru marinari. Aşa de dăunător a fost că eu am ajuns în faţa plutonului de execuţie, iar ei şi-au continut meseriile, de drept, cu mici restricţii impuse de securitate, nu de mine. Am avut un drept la replică şi i-am adus aminte că azi trăieşte în democraţie şi datorită faptului că a existat unul ca Scaleţchi.

02.00. – Mă culc. Voi continua mâine.

 

 

27 decembrie 2006 – miercuri

Sf. Ştefan

 

07.00. – O zi geroasă de iarnă, dar liniştită.

09.00. – Sunt scos la grefă cu avocatul Panaitescu. Un dialog destul de tranşant, în care cer o lămurire cu privire la modul în care se doreşte continuarea acestui proces, care este o mizerie: “Cam mulţi avocaţi, aţi început să vă cereţi scuze unul faţă de altul şi de fapt nu se întâmplă nimic. Nimeni nu vă ascultă, vă mai şi pun la colţul de ruşine sau vă întrerup, conducându-vă pe drumul pe care îl vor ei”.

Cea mai bună apărare mi-o fac eu personal, cel puţin pe mine mă ascultă. Totul e  dirijat,  e mai mult decât vizibil. Nu mai încercaţi să decuplaţi OADO  de Scaleţchi,  e cea mai proastă abordare. Ce tot bateţi câmpii cu „Le este frică de tine” ? Cine sunt eu, ce faptă am comis, ce am subminat ori pe cine ?

S-ar dori un test de personalitate din partea avocaţilor ca o pistă în apărare.

Toate faptele sunt legate de OADO toţi denunţătorii s-au întâlnit cu mine la OADO, toţi au depus memorii la OADO, toţi au primit sprijin şi consultanţă juridică de la OADO. Aşa-zisul flagrant s-a produs tot la OADO. Percheziţia s-a produs la OADO. Cu alte cuvinte, totul e legat de OADO. Consider că orice am întreprinde, se termină cu un mare fiasco atâta timp cât nu se ridică comanda politică.

Suntem o ţară de nemernici atâta timp cât îl arestezi pe apărătorul drepturilor omului în România, personalitate inconfundabilă prin trecutul şi tot ce a creat el pentru România perioadei de democraţie, din cauza unor crize de orgoliu ale tandemnului Monica Macovei şi Traian Băsescu.

S-a dat un semnal mai mult decât negativ vis-a-vis de societatea civilă în lume şi din UE, în care ne pregătim să intrăm la 1 ianuarie 2007. Şi, desigur, un pumn băgat în gura societăţii civile româneşti, şi aşa destul de divizată, dispersată şi plină de orgolii personale.

Există ONG-uri Soros-iste şi OADO trebuie desfiinţată. Trageţi-i-o lui Scaleţchi şi odată cu el va dispărea şi OADO !

Nu a fost chiar aşa (sâc!!!). Să moară duşmanii de ciudă. O societate civilă, care practic nu există – sunt voci care de cele mai multe ori se dau analişti politici,  care chipurile conduc nişte  ONG-uri de apartament şi care, în marea lor majoritate, s-au pus în slujba unor partide şi care apar la comandă politică – în rest nu există.

Poate, şi mă gândesc profund, voi adopta poziţia – de altfel permisă de Codul de procedură penală – de a tace şi a-i lăsa pe ei să-mi dovedească că sunt vinovat. Să mă condamne conform directivei politice primite. Că am fost provocat, urmărit, capcanat şi manipulat, nu mai e nici un secret, nu numai pentru mine, care am trăit-o pe propria piele şi am înţeles-o după momentul aşa-zisului flagrant, dar au început să o înţeleagă o naţiune întreagă, Europa, o lume întreagă. Este ce spuneam în urmă cu o lună, şi anume că nu poţi ascunde adevărul şi să minţi permanent. Pentru toţi există un Dumnezeu, o soartă, un drum care îţi aparţine numai ţie.

Ne-am despărţit în termeni rezonabili, dar pentru mine a fost o întâlnire care m-a radicalizat până la a-mi dori să rămân oricât de mult în închisoare, dar vertical, şi să le dau tot restul pe care şi-l merită cu prisos toţi.

Nu am nici un motiv să înghit mizeriile şi perversităţile lor, să recunosc ceva ce nu am făcut, să dau satisfacţie unor nemernici, unor mercenari, care au lucrat de o manieră incalificabilă, inadmisibilă pentru aceste vremuri.

Nu doresc nimănui răul de aici din închisoare, dar cu astfel de metode folosite de justiţia din zilele noastre, asemenea elemente/oameni  implicaţi în actul de justiţie, nu trebuie să le găseşti decât doar aici după gratii,  să simtă ce înseamnă să distrugi destine,

familii, fiinţe umane, să nu realizezi cât rău poţi produce prin acuzele neacoperitoare  şi  aberante  pe care le gestionezi la un moment dat, şi totul numai ca să satisfaci dorinţele viscerale ale şefilor.

13.00. – Sunt dus la o Comisie care ar putea să-ţi ofere un loc de muncă, aici în închisoare. Mi se oferă un loc la Bibliotecă, dar, deşi e vis-a-vis de camera mea, mi se spune că ar trebui să fiu mutat din camera de 6 locuri într-una de 25 de locuri. Cred că a fost o ofertă tocmai pentru a putea fi refuzată.

Mă duc la Cabinetul medical să cer o reţetă cu eventuale medicamente de întreţinere, primite de acasă, la vizită, şi asta deoarece în alte condiţii nu a fost posibil să le primesc. Penibil !

15.00. – Mă opresc la Capelă, ascult câteva minute colinde. Fiindcă nu am mâncat nimic, iau puţină anafură. E sărbătoarea Sfântului Ştefan, e ziua fiului cel mai mic, de 3 ani şi jumătate, al preotului. A fost slujbă la Capelă. Am pierdut slujba, dar nu şi o clipă de reculegere din casa Domnului.

16.30. – După o plimbare prin gerul de afară, revenim în celulă. Fiind Sf. Ştefan, îmi caut cunoştinţele cu numele acesta. Mă gândesc la Ştefan Mitroi, prietenul şi colaboratorul meu. Un om deosebit, un suflet mare, un talent de excepţie, cu un spirit senzaţional, un mare artist. Păcat că nu e acolo în top, nu ştiu ce îi lipseşte, poate prea rebel, prea orgolios, prea pătimaş, poate problemele familiale create de fiul cel mare, poate nu destul de înfigăreţ şi, de ce nu, poate asta e însăşi soarta lui. Eu îi mulţumesc că există, că îmi este prieten şi îmi doresc să îmi rămână prieten tot atât cât voi mai exista pe acest pământ. „La mulţi ani!” Ştefane, de aici dintr-o celulă în care sunt arestat de cei pe care i-am deranjat prin glasul meu, atitudinea mea,  prin tot ce am reuşit să realizez eu, spre regretul şi invidia multora.

17.00. – Citesc presa şi constat cum se fac demersuri pentru a intra în graţiile Uniunii Europene, cu tot la felul de indicaţii legate de ce înseamnă această integrare. Ce beneficii şi ce constrângeri îi aşteaptă pe români. Îmi cad ochii pe un articol mare: Fundătura Franceză – o afacere dubioasă, un imens scandal francez, care a ţinut capul de afiş al presei din Hexagon vreme de cinci ani, care a demolat încrederea francezilor în Justiţie, după ce 14 persoane nevinovate au fost arestate şi ţinute trei ani după gratii, iar una dintre ele s-a sinucis în detenţie. Lipsa de garanţii a justiţiei franceze, incompetenţa şi inexistenţa unor mecanisme de responsabilizare a judecătorilor şi procurorilor, au determinat o severă anchetă parlamentară pe acest caz, reţinându-se că sistemul judiciar francez, renovat ultima oară prin anii ’80, a devenit anacronic în ce priveşte independenţa totală a magistraţilor, că aceştia pot comite oricând erori din cauza insuficientei pregătiri, a nerespectării procedurilor, a imposibilităţii eli- minării din sistem a magistraţilor cu  compor-tamente patologice şi incapacitatea CSM-ului francez de a-i trage la răspundere pe împărţitorii dreptăţii care se abat de la procedura penală şi civilă. Urmarea ? Dezbaterea în regim de ur- genţă a 3 (trei) legi dure de responsabilizare a magistraţilor !  Dar justiţia  română, copiată de Rodica Stănoiu după cea Franceză, e la un pas să ajungă în colaps din cauza erorilor !

24.00. – Oboseala mă face să cedez chemării patului.

28 decembrie 2006 – joi

07.00. – Apelul. O zi mohorâtă de iarnă, cu temperatura de 3 grade.

09.00. – Îmi fac siesta de dimineaţă – cafeaua şi încep din nou să scriu despre Traian Băsescu de unde am rămas alaltăieri, deşi îmi propusesem să o fac de ieri.

Timpul a trecut, eu mi-am văzut de O.A.D.O., el a ajuns deputat PD de Vaslui, a intrat în Guvernul Ciorbea, pe care l-a dărâmat, a intrat în guvernul Radu Vasile, (care a fost demis) ca ministru al Transporturilor. Ce o fi făcut acolo singur ştie. Oricum, multe lucruri nu prea a făcut, poate doar renovarea Gării de Nord şi a terminalului de la Otopeni. Dar din ce îmi aduc aminte este că a făcut gălăgie multă de tot şi intrigi în guvern. Când nu a mai avut pe cine să sape în Guvern (guvernul căzând), a trecut la Petre Roman şi l-a eliminat şi pe el. Să-i fie de bine ! Unii au văzut-o ca un lucru bun, dar eu de atunci îmi puneam probleme văzând ce nu a făcut la Primăria Capitalei  şi a intrat în conflict  direct cu Consiliul Municipal, care încet-încet l-a izolat şi i-a luat aproape toate prerogativele de Primar General şi au dat competenţele la Primăriile de sector.

Nu i-am cerut nimic în această perioadă, niciun favor,  dar nici nu am mai avut nici-un fel de întâlnire cu rezonanţă. Parcă în câţiva ani ne-am văzut la depunerea de coroane la Monumentul Eroului Necunoscut, o dată parcă la Arcul de Triumf, când s-a oprit cu un autocar, să ne salutăm, în care erau şi Marius Marinescu, actualul senator PD, şi soţia lui. Altă dată, în dreptul Televiziunii Naţionale, asistând la turnarea asfaltului în zonă, am schimbat mici amabilităţi, sau o dată, de ziua mea, când l-am invitat să bem o şampanie, dar, deşi a acceptat invitaţia, nu a onorat-o.

Dar de esenţă şi demn de menţionat a fost perioada când el era subiect al infracţiunilor din dosarul Flota, dosar aflat în lucru la PNA, făcut de Poliţia Constanţa – G-ral Bogdan şi procurorii PNA Vasile Drăghici şi Oţel, cu privire la cele 17 nave tip mineralier care au făcut subiectul afacerii puse la cale de secretarul de stat Marinescu şi ministrul Transporturilor Traian Băsescu. O firmă of shore, făcută într-o cutie poştală din Bahamas, pe un dolar, o firmă româno-norvegiană – „Kloveness”, cu sediul în Norvegia. În primă fază cele 17 mineraliere, care necesitau reparaţii, au fost gajate la bănci şi s-a luat un credit de 60 milioane $, cu care s-a făcut reparaţia. Ulterior ele au navigat şi produs timp de şapte ani de zile, perioadă în care în ţară nu a intrat niciun dolar, dar, consternare, după aceşti şapte ani, mineralierele nu mai sunt ! Şi atunci îţi pui întrebarea firească, se face cineva vinovat ?

Vă dau o picanterie din cele 27 de volume cât conţine dosarul Flota: fiind ministru al Transporturilor în exerciţiu, Traian Băsescu pleacă cu avionul în Norvegia şi semnează  documente oficiale  ca director al unei companii private (Klonenes), lucru pe care îl şi recunoaşte în faţa procurorilor de caz.

În vara anului 2004, în lunile iunie-septembrie, am avut cinci (5) întâlniri aşa-numite „de taină” cu şeful PNA, Ioan Amariei, adjunctul lui Ilie Botoş şi cu procurorul Drăghici, din cazul Flota. Întâlnirile au avut loc fie la sediul PNA, chiar după o audiere a lui Traian Băsescu, fie la Căminul Militar Steaua, unde erau cazaţi cei trei. Am fost consultat ce fel de om este, ce caracter are, ce reacţie ar putea avea la o eventuală arestare. Când mi s-au cerut aceste informaţii m-am gândit ca la un fost coleg, cu care cândva împărţeam marea şi cerul, singurătatea, depărtarea de lume, de casă, de familie, de prieteni, de locurile natale. Am pledat pentru o abordare prudentă, pentru o cercetare în stare de libertate şi nu sub un mandat de arestare, pe considerentul că în afară că îmi fusese coleg de breaslă, el era Primarul General al Capitalei României – Bucureşti, era preşedinte al unui partid care era membru cu drepturi depline al Internaţionalei Socialiste. Din nou (pentru a câta oară ?) m-am gândit la imaginea ţării mele, România, dar şi la el, la ce înseamnă să intri în această morişcă a justiţiei, care te umileşte, te macină la propriu, te dezumanizează şi te distruge, putând să-ţi ratezi definitiv viaţa. Şi în acelaşi timp – şi îmi este martor chiar el, Vasile Drăghici – pe care l-am atenţionat că o schimbare de putere, chiar pe mâna lui, a lui Traian, l-ar putea distruge. El atunci era pe cai mari şi nu-i venea să creadă că tot ce-i spuneam eu putea să devină realitate. El nu credea că putea fi anihilat şi distrus, scos din joc ca o măsea stricată.  Şi aşa a fost !  A fost dat afară din DNA şi acum, din câte ştiu, e un simplu procuror la Parchetul Curţii de Apel Constanţa. Amariei a fost scos la pensie, Oţel a fost scos la pensie, iar Ilie Botoş, după ce a fost muls de toate informaţiile, a fost dat afară. Ăsta e Băsescu ! Nu iartă nimic şi e periculos de răzbunător şi duşmănos, dramatic de nefiresc pentru un preşedinte. Cred că alegerea lui ca Preşedinte a fost o greşeală pentru poporul român. O zicală populară spune că trebuie să te fereşti de omul însemnat. Un individ aşa de conflictual şi pus pe harţă nu cred că am întâlnit în această viaţă. Pentru unii e explicabil: ea se datorează ori unei stări psihice rebele, o dereglare sau o boală psihică, ori din cauza unor vicii –  consum excesiv de alcool sau droguri. Cel puţin de doi ani, de când e Preşedinte al României, eu – fie că a fost pe canalele TV, fie în presa scrisă sau radio – am criticat această abordare greşită faţă de propriul popor. Probabil că Traian Băsescu, atunci când nu e în conflict cu cineva, e în stare să intre în conflict cu propriul eu.

Mă opresc din aprecieri la adresa lui Băsescu în urma unui anunţ pe care mi-l dă agentul de pe hol: „Mâine la ora 11 trebuie să mergi la DNA.”

Am intrat în fibrilaţie pe motiv că, totuşi, mâine e vineri, 29 decembrie şi e ultima zi lucrătoare din an. De ce te poate chema DNA-ul ? În niciun caz de bine, DNA-ul nu ştie şi nu cunoaşte noţiunea de a face bine oamenilor.

Poate vrea să mă anunţe ce-au mai descoperit şi investigat legat de dijungerea din dosarul aflat pe rol la Tribunalul Bucureşti. Să-mi anunţe un nou denunţ ? Sau poate ceva legat de cele două dosare de informator, găsite în birou, pe care le-am publicat cu 15 ani  în urmă,  după  ce  le-am primit de la Costache, un prieten de-al meu, director al Fabricii de Hârtie Scăieni ?! Cu privire la ele nu aveam nici-o grijă că nu reprezentă nimic. A fost un gest de răutate al procurorilor.

Ce-ar putea fi ? Orice, numai de bine nu. M-am gândit că poate ar dori să ceară dosarul pentru completare sau din nou o mizerie, o minciună făcută de aceşti roboţi fără suflet, oameni perverşi, obişnuiţi să intre cu picioarele în viaţa celor pe care pun tunul. Nu ştiu să muncească decât cu oameni fără coloană vertebrală, delatori odioşi, să-ţi asculte telefoanele zile, luni şi ani, să caute oameni dispuşi la denunţuri pentru orice, cu oameni pe care îi momesc cu art. 19 din C.p.p., un articol periculos şi pervers, oameni uşor de dirijat după ce-i pune să asculte conversaţii luate de regulă fără respectarea legii. Cineva va trebui să oprească o dată aceste practici deosebit de periculoase pentru o societate democratică şi sănătoasă. Oameni de nimic, ei sunt gunoaiele societăţii, nu cu aşa indivizi stopezi corupţia; sunt cei a căror frustrări personale, invidia de a nu fi realizat nimic, îi fac să provoace numai rău în jurul lor. Şi ce e cel mai înfiorător e că sunt toţi tineri, absolvenţi de facultăţi după 90 şi au deprins deja metodele vechii securităţii.

Dorm iepureşte, după vizionarea unui film bine regizat – Robin Hood cu Kevin Costner.

Cine poate şti ce va fi ? Rămân cu gândul că Ciprian, unul dintre colegii de celulă, s-a eliberat după o întoarcere de la Curtea de Apel.

29 decembrie 2006 – vineri

07.00. – Apelul. O zi însorită de iarnă. A mai crescut temperatura.

10.00. – Sunt luat singur cu un ARO vechi de 20 de ani, maşina de lux a penitenciarului, şi dus la D.N.A.

Ajungem cu 25 de minute mai devreme şi sunt anunţat că trebuie să ajung la camera 210 şi că ar fi vorba de un procuror militar. N-a fost să fie aşa, sunt dus la camera 11, după ce mă întâlnesc cu avocatul meu, Bogdan Panaitescu, şi – consternare – mă reîntâlnesc cu foştii mei anchetatori, procuroarea Trandabăţ Maria şi unul din ofiţerii de judiciar, care a făcut percheziţie acasă.

Am fost chemat să fac o delaţiune, să dau în primire câţiva judecători, procurori şi, de ce nu, pe prietenii mei de la Jidvei. Era vorba de Traian Gherasim şi Despina Mihai, ambii judecători la I.C.C.J., foşti procurori generali adjuncţi ai Parchetului de pe lângă I.C.C.J., precum şi cei de la Jidvei.

Dialogul a fost scurt şi a fost inflexibil: „Nu poate fi vorba de aşa-ceva, indiferent de consecinţe”.

            -Nu vă gândiţi că totuşi e una să fii încadrat de la 2 la 9 ani şi alta să beneficiezi de art.19 şi să iei de la 1 la 5 ani ?

S.-Nu e cazul. Mai sunt şi oameni cu coloană verticală în ţara asta. Dacă eu am fost capcanat de nişte nemernici, care s-au pus în mâna dvs, eu nu o s-o fac.

Nu putem colabora ?

S.- De ce, am colaborat vreodată ?

Bine, dacă nu cu noi, atunci făceţi-o pentru ţară.

S.- Ce să fac pentru ţară, mizerii ? Ce mici sunteţi ! Am făcut multe în viaţă, am văzut multe, aş putea să vă fiu tată, dar asemenea imoralitate mai rar.

Dar văd că v-aţi chemat avocatul.

S.- Păi da. Întâmplarea, favorabilă mie, face ca acelaşi avocat să-l fi avut şi unul din colegii de cameră care s-a eliberat chiar ieri la ora 18.00, şi l-am rugat să-i transmită că azi trebuie să vină la ora 11.00 la DNA.

-Poate vă sfătuieşte dânsul să colaboraţi cu noi.

S.-Dânsul nu mă poate sfătui peste dorinţa mea.

Doriţi o cafea ?

S.- Inutil !  Şi nici nu vreau. Mai aveţi şi alte întrebări?

Poate vă mai gândiţi.

            S.- Zarurile au fost aruncate. Nu aţi găsit omul potrivit.

Noi avem date şi o să vă pară rău că nu aţi colaborat.

S.- Ce să-i faci, mai sunt şi unii mai naivi, mai căpoşi.

– Atunci „La mulţi ani!”.

R.- Vă mulţumesc, la revedere şi aşa să vă ajute Dumnezeu.

12.00. – Sunt deja la închisoare, în aşteptarea vorbitorului cu Monica, soţia mea. Îi văzusem maşina la intrare.

14.30.  – Cer, agitat, supraveghetorului să vadă ce se întâmplă, de ce nu sunt scos la vorbitor. Acesta revine şi îmi spune că de fapt nu am nici vorbitor, nici pachet.

15.15. – Sunt anunţat totuşi că trebuie să ies la vorbitor. Odată ajuns acolo mi se spune că nu mi s-a aprobat decât pachetul. Eu şi soţia, înainte de trecerea dintre ani, schimbăm doar câteva priviri la vorbitor !

În afară de mâncare şi bunuri de Anul Nou, soţia mi-a adus şi geaca O.A.D.O. Am ajuns să o port şi în închisoare, să nu uite lumea de O.A.D.O., orice-ar fi.

16.20. – Mă reîntorc în celulă. Încerc să refac filmul de la DNA şi constat o similitudine perfectă cu ceea ce mi s-a întâmplat cu 22 de ani în urmă, când generali de securitate, comandanţi de închisori şi diverşi intermediari îmi cereau să renunţ la lupta Occidentului pentru eliberarea mea, să scriu o scrisoare prin care să comunic celor din Occident că totul e bine în închisoare şi nu am nevoie de ajutorul lor. Desigur că aşa-ceva nu am acceptat.

La fel mi s-a întâmplat şi acum, cu o abordare mult mai sensibilă, mai că nu m-au rugat să colaborez cu ei, ori le-am spus că aşa cum nu am colaborat cu diavolul – SECURITATEA –  în vremea comunismului, nici acum nu o s-o fac cu ei, pe care îi consider moştenitori şi continuatori fideli ai metodelor fostei direcţii a VI-a a Securităţii. Ce însemnă destinul, ce soartă, cât de paradoxal pare totul, după o etapă de 22 de ani să trăieşti aceleaşi momente, aceleaşi senzaţii, cu alţi interlocutori.

Mă culc târziu, după miezu-nopţii, cu gustul amar că în România, deşi au trecut 17 ani de la Revoluţie, nu s-a schimbat nimic în problema libertăţilor individuale, ale respectării drepturilor omului şi consolidării democraţiei. Apucăturile tipic mioritice, ca şi manifestările de tip balcanic, încă mulţi ani de aici în colo o să ne chinuie viaţa şi comportamentul zilnic. Chiar azi m-a şocat un anunţ văzut în jurnalul de noapte, când un tânăr din închisoarera Poarta Albă îi trimite mătuşii o scrisoare, prin care o imploră să-i trimită 15 pachete de ţigări pentru a achita o datorie din cauza căreia i-a fost amputat un deget, pe care i l-a pus în plic, disperat că nu ştie ce ar mai putea urma. Sunt, într-adevăr, înfiorătoare metodele feudale pe care le confirm ca fiind posibile în sistemul închisorilor româneşti.

30 decembrie 2006  –  sâmbătă

Penultima zi a anului 2006

A 60-a zi de când sunt reţinut politic pentru fapte închipuite !

07.00. – O nouă zi însorită de iarnă. Spre bucuria guvernanţilor, care răsuflă uşuraţi, fără teama grevelor şi a convulsiilor sociale, deoarece oamenii au uitat de frig şi se preocupă de pregătirile de Anul Nou.

09.00. – Mai dispare un dictator de pe faţa pământului, unul contemporan cu noi, care a adus multă suferinţă, groază şi nenorociri. De data asta Alah i-a întors spatele. A fost executat prin spânzurătoare, la ora 06.00, fostul preşedinte al Irakului. Saddam Hussein şi-a păstrat demnitatea de a nu fi spânzurat acoperit pe ochi,  nu s-a opus  deloc, nu a cerut nimic deosebit şi ţinea în mână un Coran, pe care a vrut să-l dea cuiva probabil din familia lui. A murit relativ repede.

Reacţii pro şi contra. Unii adepţi ai eliminării  pedepsei cu moartea în întreaga lume nu pot accepta asemenea metode feudale de a elimina un om, alţii o aplaudă pe considerentul că în urma unui proces de doi ani, făcut de irakieni, în sfârşit s-a făcut dreptate. Sunt convins că toate familiile celor pe care Saddam i-a chinuit şi eliminat au aplaudat. Sigur că vor mai fi mulţi susţinători şi nostalgici ai lui, dar odată cu dispariţia lui poate că manifestările lor deloc democrate se vor estompa şi prevăd un viitor din ce în ce mai calm şi bun pentru Irak. În felul acesta s-ar adeveri prezicerile lui Nostradamus.

Moartea lui Saddam Hussein poate fi o lecţie şi pentru alţi dictatori din această lume. El plăteşte  pentru dispreţul pe care l-a manifestat faţă de întreaga comunitate internaţională şi în special la adresa Jandarmul lumii de azi – S.U.A. – faţă de fiinţa umană pe care a dispreţuit-o şi chinuit-o.

Nu regret dictatorii, aşa cum nu am regretat şi nu voi putea uita niciodată pe dictatoul Ceauşescu. Unii îşi dau cu părerea că prin omorârea lui,  Saddam, care nu mai reprezenta nimic, poate deveni un martir. Mă detaşez de asemenea aprecieri faţă de un dictator.

Cum nici un dictator de până acum nu a ajuns martir şi nici erou, nici el nu poate face excepţie. Să nu uităm că mai are în desfăşurare multe alte dosare cu atrocităţile şi genocidurile făcute în timpul dictaturii lui. Cred că vom rămâne interzişi când vom afla realitatea trăită de poporul kurd sub acest monstru al zilelor noastre cu faţă umană. Alah să-l ierte !

Totuşi, şi Ceauşescu şi Saddam, care au fost prieteni, au ceva în comun. Amândoi au fost omorâţi în aceeaşi lună a anului – decembrie – şi într-o zi de sărbătoare religioasă foarte importantă pentru două religii diferite: creştin-ortodoxă şi musulmană, adică unul a fost împuşcat în ziua de Crăciun şi celălalt spânzurat în prima zi de Eid el Kehir Kurban bayram, când musulmanii celebrează sacrificiul.

E o lecţie a istoriei şi pentru oamenii de rând, care văd cu ochii lor că dacă faci rău în viaţă, va veni un moment al plăţii pentru toate păcatele şi relele pe care le-ai comis în perioada cât ai trăit.

12.00 – M-am dus la cumpărături în închisoare. Nu am cumpărat aproape nimic ! Fiind sfârşit de an, nici aşa-zisul magazin nu mai are nimic. Cu chiu cu vai am găsit câteva sticle de suc natural, un muştar şi un pachet de cafea.

Că veni vorba de cafea, a devenit chinuitor refuzul repetat pe care îl primeşte soţia de a-mi aduce cafea.

În restul zilei nimic ieşit din „normalitatea” zilelor monotone din închisoare. Ultima zi în afara Uniunii Europene.

31 decembrie 2006 – duminică

Ajunul Anului Nou – un Ajun arestat sub spectrul reţinutului politic

07.00. – O zi închisă, de iarnă geroasă. Aşteptăm să fim scoşi la Capelă, telefoane şi baie.

Ieşim la Capelă şi îmi îndeplinesc slujba de dascăl, ca un bun enoriaş şi o slugă a lui Dumnezeu, în timpul slujbei religioase, ţinută magistral de Părintele penitenciarului, Dumitru Beşleagă. Am făcut-o cu multă docilitate, împreună cu colegul meu de cameră, Vasile Dumbravă.

12.30. – Facem baie. Mai să ne opărim. Bine că baia a fost un bun motiv să ne schimbăm aşternuturile primite de acasă şi hainele de pe noi.

13.00. – Suntem scoşi la telefon şi, în limita timpului, le urez celor care mi-au rămas alături şi prieteni, tradiţionalul „La mulţi ani”: Gelu Voican Voiculescu, Ştefan Mitroi, Ion Marin, Delia, Jean Panaitescu. Le lansez ideea promovării unui best-seller cu titlul „22 de ani între Nu-mi omorâţi copilul ! şi  Unde eşti tati ? Suferinţele şi trăirile unui fost deţinut politic condamnat la moarte şi actual reţinut politic”.

Mi se comunică că toate organizaţiile internaţionale importante – ONU, UE, Consiliul Europei, OSCE – au cerut anchete cu cazul meu. Sincer, am avut un moment de  bucurie  deplină.  În sfârşit, lumea începe să-şi pună întrebări legate de soarta mea. Spuneam că am o bucurie, că practic am reprezentat ceva în lungul drum de 17 ani în slujba drepturilor omului.

Îmi continui aprecierile la adresa lui Băsescu. Sigur, toţi cei de la PNA au ţinut cont de sfatul dat de mine cu cazul Băsescu, care, dacă ar fi fost arestat sau măcar reţinut 24 de ore, ar fi încheiat pe viaţă cu cariera de politician, cu şansa pe care i-a dat-o viaţa, dar şi politica. Nu m-am oprit aici, la simplul fapt de a-i sfătui pe cei de la DNA să aibă o atitudine decentă şi lipsită de excesă, nu la limita legii. Am făcut ceva mai mult, poate doar pentru că îmi fusese coleg, trecând peste micismul lui, şi de urgenţă l-am căutat să stau de vorbă cu el. Deşi l-am căutat pe telefonul guvernamental, nu l-am găsit. Aveam mobilul, l-am sunat, dar nu a răspuns. I-am lăsat vorbă secretarei să mă caute imediat ce vine sau dacă vorbeşte cu el. Îl ştiu foarte bine pe directorul de protocol, Paul Terzi. Îl caut şi îl întreb unde îi este şeful. Îmi spune că are o masă organizată cu nişte musafiri sau cunoştinţe, la restaurantul lui preferat – Golden Blitz. Plec seara şi eu la restaurant să-l întâlnesc pe Traian şi, într-adevăr, era la o masă cu nişte musafiri. Dumnezeu mi-e martor la tot ce relatez acum, de autenticitatea lor. Prind un moment când merge la toaletă, merg după el şi, în timp ce ne făceam necesităţile, îi spun de pericolul în care se află şi că singura şi unica scăpare e să folosească scena politică pentru apărare, că de fapt este o răzbunare politică, că se doreşte bararea drumului către candidatură. El atunci mi-a spus că ştie pericolul, îl simte şi  îmi mulţumeşte. Ca  un mic comentariu, pe care mulţi nu l-au sesizat, la candidatură la alegeri prezidenţiale, tot scenariul cu boala lui Stolojan, cu candidatura lui la prezidenţiale, n-a fost decât o făcătură. Stolojan ar fi pierdut lupta cu Adrian Năstase. Singurul care l-ar fi putut învinge era Băsescu, care avea tot Bucureştiul de partea lui, practic şase judeţe, testat cu 6 luni în urmă.

El a stat în out-side tocmai ca să nu mai fie timp ca PSD-ul să declanşeze pe ultima sută de metri acţiunea PNA – Flota şi ştiţi că el îşi depusese candidatura concomitent cu retragerea lui Teodor Stolojan, care brusc are probleme de sănătate, chiar în ultima zi când se mai puteau depune candidaturi, cu 30 de zile înainte de alegeri. Orice discuţie a PSD legată de dosarul Flota era tardivă. S-a jucat bine şi a câştigat, după care la scurt timp, tot brusc, Teodor Stolojan se face bine şi revine, devenind consilier prezidenţial, desigur, pe probleme economice. Nu întâmplător apare imediat ideea alegerilor anticipate şi apoi continuă râca şi loviturile directe, indirecte şi sub centură aplicate lui Călin Popescu Tăriceanu. Băsescu a bătut palma cu Stolojan şi a rămas dator, dorind să-l pună în fruntea Guvernului, ceea ce îi şi place şi chiar îl prinde funcţia de PrimMinistru. Şi uite aşa se scrie istoria. Şi ca să vă redau o răutate, gurile rele spun că scena cu plânsul a fost bine pregătită şi regizată, nimeni nemaivăzându-l până atunci niciodată plângând, deşi ar fi putut plânge de sute de ori în funcţia de primar general. O coajă de ceapă bine venită când ţi-o cere politica cu gândul la putere şi, de ce nu, la ţară ?. Eu am ştiut tot timpul aceste lucruri, dar am fost indiferent, căci eram în poziţia în care nu puteam fi de acord cu politica partidului-stat a lui Adrian Năstase, cu averea şi cu apucăturile lui, dar nici cu duplicitarismul tuturor baronilor locali şi centrali din PSD. Nici ei nu au iubit niciodată societatea civilă.

Totul s-a încheiat atunci, până în campania electorală.

În timpul campaniei electorale, între turul I şi II, ajuns într-un judeţ, Băsescu a fost întrebat de un reporter despre cazul meu. El a bagatelizat actul meu de mare curaj şi a spus că a avut un coleg pe vremea lui Ceauşescu, care a luat toate fetele de la Fantasio, balerinele, şi a plecat. Sigur că a fost un moment pe care l-am tratat cu uşurinţă, cunoscându-i opinia încă din 1985. Deşi pe unii timpul i-a schimbat, se pare că  la el  acest  timp  nu  a  fost suficient. Chiar nu m-a deranjat, fiind obişnuit cu mojicii de toate felurile în lumea asta a noastră pestriţă şi cu multe lipsuri şi frustrări, câteodată de înţeles. E bine să ştii să treci peste ele şi să le tratezi în consecinţă.

O.A.D.O., împreună cu sindicatele în parteneriat, dar sub egida noastră, circa 25.000 de observatori, au monitorizat alegerile parlamentare şi prezidenţiale din noiembrie 2004. După primul tur de scrutin, pe formula revoluţiilor portocalii din Georgia şi Ucraina, cu finanţare Soros-istă, Băsescu şi alianţa au denunţat alegerile de fraudă PSD-istă. Ei erau pregătiţi întocmai, ca şi cei din Ucraina, cu echipamentele necesare revoluţiei portocalii. Sigur că eu nu am putut fi de acord cu asemenea afirmaţii, cu atât mai mult cu cât, în afară de simple erori, inadvertenţele sau mai degrabă o lipsă de interes faţă de alegeri, nu a fost nimic. Oricum, dispăruse celebra urnă mobilă de la referendumul pentru Constituţie, când între orele 19.00 şi 21.00 au votat cât nu votaseră o zi întreagă, în gări şi aeroporturi, atât cât a fost necesar pentru ca referendum-ul să fie validat cu 51,8 % voturi pentru. Deşi penibili, ei forţau nota ca în cazul unui eventual eşec în turul II la Preşedinţie, să iasă în stradă şi să ocupe Piaţa Universităţii, după un scenariu bine ticluit. Desigur, nu am lipsit nici în turul II la prezidenţiale cu observatori în toată ţara.

20.00. – Spicuiri – Călin Popescu Tăriceanu, Josse Borrel – preşedintele Parlamentului European, Traian Băsescu – mulţumiri şi felicitări. Se ridică drapelul UE în mod oficial în faţa Guvernului României.

Încă nu se încheiase al doilea tur de scrutin, după ce ultima confruntare de la TV naţională, Traian Băsescu i s-a adresat lui Adrian Năstase cu „Adriane, din păcate, acest popor e nevoit să aleagă între doi comunişti” şi din care Traian a ieşit net superior, mai ales pe pasajul în care Călin Popescu Tăriceanu, îl pune în faţa unei mari penibilităţi, citind dintr-un articol din România Mare în care era acuzat de relaţii homosexuale, intervenţia lui Traian de a bloca citirea până la sfârşit a întregului text, i-au adus multe puncte în economia finală a voturilor.

Am fost invitat la cea mai lungă emisiune maraton din istoria OTV şi a lui Dan Diaconescu. Ea a început la ora 21.00 şi s-a terminat la ora 8.00 dimineaţa după ce s-a anunţat câştigătorul alegerilor. În urma numărătorii pe judeţe, s-a comentat în fel şi chip pe perioada acestei emisiuni. Ştiu că la un moment dat, întrebat fiind ce fel de om era Traian Băsescu,  am spus că era  unul dintre cei mai harnici comunişti în viaţă din flota română, fruntaş în întrecerea socialistă. Aşa de bine era apreciat la bordul navei, şi aşa relaţii bune avea cu echipajul, încât, s-a aflat uneori în situaţia să conducă nava din cabină, de frică să nu păţească ceva. Puteai găsi un nebun care să te arunce în apă. Şi atunci i-am spus că dacă ajunge preşedinte, îi va fi greu să intre în pielea de înalt demnitar de stat, tot la fel de conflictual ca la primărie. Şi parcă am avut gura aurită. De doi ani vedem ce se întâmplă. Destul de des, moderatorul maratonului electoral, Dan Diaconescu, mă incită cu întrebări destul de riscante, de genul: „Care ar fi preşedintele cel mai bun pentru România ? ”  – „De ce Năstase şi nu Băsescu ?” – „Sunt mulţi intelectuali care îl votează pe Băsescu. De ce ?”

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: