EU, CEL DINTR-O VIATA VIITOARE – JURNAL DE CELULA

01 ianuarie 2007 – luni

Prima zi din an şi prima zi din UE

 

00.00. – Se ţin discursuri în Piaţa Universităţii cu un preludiu pe Rapsodia Română a lui George Enescu. De remarcat Mihai Răzvan Ungureanu, în seara asta toţi sunteţi miniştrii de externe ai României. Traian Băsescu s-a lungit cu banalităţi, şi desigur urări de mulţumire la adresa poporului care l-a huiduit puţin. Au mai ţinut discursuri domnul Jose Borrel, miniştrii de externe ai Germaniei, Ungariei şi Finlandei. Discursurile au fost urmate de un joc de lumini şi artificii grandios în Piaţa Revoluţiei unde era guvernul cu Călin Popescu Tăriceanu şi Olly Rehn. Eu în celulă cu partenerii de celulă.

O masă cu de toate primite de acasă, chiar cu coniac, stridii, scoici, salamuri de toate felurile, salată de fructe, dar lipsit de libertate. Eu care în 22 de ani am luptat pentru ca România să se califice, să poată fi primită în UE, e drept, pe palierul respectării drepturilor omului, stau arestat, în urma intrigilor şi răutăţilor unor oameni fără morală şi scrupule. Şi nu că mi-au murit lăudătorii, dar există în fapt întreaga corespondenţă internaţională care atestă tot ce eu pretind că am făcut la O.A.D.O. pentru această ţară. Drept mulţumire, aprecierea şi consideraţia faţă de tot ce am făcut, am fost aruncat într-un WC şi apoi în închisoare pentru nu ştiu cât timp.

Ce e grav, e faptul că s-a făcut la comandă politică şi s-a acţionat în dispreţul legii, cu abuzuri de neconceput şi de dragul de a fi executată cu slugărnicie şi spre mulţumirea şefilor.

Halal justiţie ! Mi-au dat lacrimile şi sincer am suferit că nu pot participa cu familia, cu prietenii şi poporul meu la această mare realizare, mare succes pentru România. Pe fetiţa mea Rebecca, de câte ori am ocazia, o cer să-i vorbesc la telefon, şi ea mă întreabă „Unde eşti tati ? Şi de ce nu vii acasă ?” sunt întebări care îmi rănesc inima, ce să-i spun, e prea mică să înţeleagă că tatăl ei a fost victima unor comploturi, şi-a unor mari abuzuri, care a luptat şi suferit pentru instaurarea democraţiei în ţară, a fost victima unor maşinaţiuni şi plăteşte pentru această îndrăzneală cu libertatea. Sunt şi fericit, cel puţin că de acum ştiu ce lume lăsăm copiilor noştri. Către ora 2.30 încerc să adorm în nou, România intrată în UE din care de 2 ore şi 30 de minute face parte şi închisoarea Jilava.

07.00. – Apelul. O zi însorită, superbă, de iarnă. Un soare îmbietor, parcă în toate cu tot ce vrea să însemne UE pentru români.

12.00. – Ieşim la aer, zăbovim cale de 2 ore. Mă obsedează ideea că sunt în închisoare, şi totul mi se trage de la un fost coleg de breaslă. Îmi continui scotocirea în adâncul memoriei, cu momente care au marcat întâlniri de gradul zero cu Traian Băsescu. După ce în dialogul cu Viorel Hrebenciuc şi Adrian Videanu din timpul emisiunii a ieşit o diferenţă de voturi de circa 200.000 de buletine pentru Băsescu şi practic se prefigura victoria lui, în sinea mea mi-am zis asta este, dar sigur nu o să fie bine pentru ţară. Mulţi s-au blocat şi au rămas consternaţi când i-au văzut pe cei din Alianţa DA strânşi în Piaţa Universităţii pentru a sărbători victoria,  îmbrăcaţi toţi în portocaliu, cu steaguri portocalii, o replică a revoluţiilor portocalii din Georgia şi Ucraina. Sigur, mulţumiţi de rezultatul  alegerilor,  nu au mai aplicat planul II de a bloca Piaţa Universităţii şi a reclama frauda electorală.

La nivelul anului 2004, O.A.D.O. era foarte bine cotată atât naţional cât şi internaţional. Este anul în care O.A.D.O. primeşte calitatea de membru cu statut special consultativ ECOSOC – ONU, cu reprezentant permanent la New York, Geneva şi Viena. Încheiam 4 ani, cu o putere care ne-a exonerat cu bună ştiinţă, au fost 4 ani în care societatea civilă a fost un simulacru, o virgulă, o complezenţă şi nimic altceva. A urmat momentul predării şi preluării puterii, a investirii în Parlament. Oricum nu  ne  puteam  mândri  cu  un  preşedinte prezentabil, cu faţă europeană. Tot atunci au fost discursurile de bune intenţii şi de promisiuni pline de cuvinte ipocrite şi neacoperite de realitate.

Ce m-a frapat atunci a fost declaraţia lui Traian Băsescu, care făcea afirmaţia binevoitoare în a da posibilitatea societăţii civile să-şi ocupe locul care i se cuvine. Sigur, atunci el se gândea la toate ONG-urile seoroş-iste din România, care l-a pus în fruntea bucatele puterii, imediat ce a reuşit să basculeze puterea în favoarea lui, şi să facă un guvern al Alianţei DA, adică PNL-PD în alianţă cu UDMR, şi varianta imorală PC. Şi chiar aşa a fost, doamna Rennate Weber a ajuns consilier prezidenţial pe probleme legislative şi juridice din funcţia de director al unui ONG al domnului Soroş George – „Pentru o societate deschisă” şi doamna Monica Macovei a fost numită ministru al Justiţiei venind din societatea civilă ca preşedinte al APADOR –CH, finanţată tot de celebrul miliardar şi care era o organizaţie politizată. Astea au fost gesturi care mai mult au dăunat societăţii civile decât să o consolideze, să o pună la locul ei, ci a arătat că este o posibilă rampă de evadare către putere atunci când devii incomod ei. Vezi atragerea în sfera puterii a lui Ciorbea, Miron Mitrea, Emil Constantinescu, Pleşu, Dinescu, Guşă, Hurezeanu, Alin Teodorescu etc.

Ce se poate spune fără riscul de a greşi este că nu s-a făcut absolut nimic pentru societatea civilă care a rămas într-un anonimat şi o exonerare identică ca în toate perioadele de după 1989 încoace.

Ba mai mult, prin arestarea mea, liderul celei mai titrate organizaţii neguvernamentale pentru apărarea drepturilor omului din România, s-a dat un semnal deosebit de periculos pentru toată societatea civilă. Un pumn băgat în gură, şi un avertisment că toţi cei care îşi fac un crez din a critica puterea şi luptă pentru apărarea celor mulţi, a drepturilor lor, luptă împotriva minciunii şi a perversităţilor guvernanţilor, aleşilor noştri, pot ajunge în închisoare. Este semnalul prin care se induce sentimentul de teamă, de frică, faţă de toţi cei care mişcă în front, conform dictonului: „cine nu e cu noi e împotriva noastră”. Dar cred că nici măcar nu ar fi fost necesară această înscenare juridică asupra mea, căci s-a văzut reacţia societăţii civile din România – ea nu a existat. Sau poate s-a vrut să se ia pulsul,  să-i  vadă  dimensiunea şi forţa de reacţie. S-a dovedit că este inexistentă. Ea apare sporadic la alegeri şi uneori, aşa zisa opinie sau  aşa  zisele  dezbateri  cu  societatea civilă. Ele nu sunt în fapt, şi apar doar guvernanţii, cu declaraţii de bune intenţii la adresa societăţii civile, prin mass-media. Aşa că dragi guvernanţi, ţineţi-o tot aşa, că numai democraţie nu este.

20.30. – Vedem un film – „Apocalipsa”. L-am urmărit cu interes, căci era de fapt lupta dintre Diavol şi Dumnezeu, lupta dintre rău şi bine cu un final previzibil, a învins puterea lui Dumnezeu prin credinţă.

Fac o analogie între cazul meu şi lupta dintre bine şi rău, prin intrigi, lupta dintre minciună şi adevăr. Sunt convins că aşa cum în film, prin credinţă, diavolul a fost învins şi lumea a depăşit momentul trecerii în anul 2000, aşa şi eu cu credinţa în Dumnezeu, ca enoriaş credincios, ştiu şi simt că voi învinge răul şi minciuna şi voi deznoda toate nodurile făcute cu sârg de toţi cei care s-au pus în mâna diavolului.

Adorm cu convingerea că adevărul trebuie să triumfe.

02 ianuarie 2007 – marţi

 

A doua zi din noul an, zi liberă la români, zi liberă pentru toţi europenii, zi liberă şi la închisoare, o zi ca toate celelalte, mai puţină agitaţie, şi lipsită de ori ce posibilitate de a rezolva ceva.

07.00. – Apelul. O zi însorită  şi frumoasă de iarnă. Două ore de plimbare la aer a fost un prim regal în 2007. În rest, totul la fel de monoton şi la fel de lipsit de orice eveniment. Îmi caut în continuare preocupări şi încep să scriu, oare până când ?

Odată cu preluarea mandatului, care s-a făcut la început de an 2005, întâlnirile cu Traian Băsescu au fost  destul  de dese.  Erau  întâlniri  la  diverse bilanţuri ale diverselor instituţii, fie că a fost la Parchetul General, la Poliţie, la Ministerul Apărării Naţionale. Dar prima întâlnire într-adevăr de gradul „0”, s-a întâmplat la Palatul Parlamentului,  la  Ziua Poliţiei în primăvara lui 2005, când am schimbat câteva amabilităţi, şi acum mă întreb dacă nu cumva ceva nu i-a căzut bine, apelativul pe care l-am folosit „Ce faci Traiane, cum te simţi în haina de preşedinte ?” sau Aş vrea să-ţi iau un interviu cu tema „Cum se vede lumea de la Cotroceni ?”. La puţin timp, la distanţă de câteva luni ne-am reîntâlnit la o nuntă la Palatul Snagov a unei cunoştinţe comune, doctoriţa Cristina Zburlan, doctorul nostru curant. O femeie de toată isprava, bun meseriaş, bine motivată, frumoasă, bine întreţinută, un om cald şi dispus oricând la bună dispoziţie pentru cei din jur şi pentru ea. Se căsătorea cu un alt prieten, Marian, actor la teatrul ODEON, şi el un copil minunat care ne încânta întotdeauna la întâlnirile noastre cu momentele lui de glume, şi cântece ardeleneşti. A fost o petrecere pe cinste. Ca o picanterie a sărbătorii, Traian Băsescu s-a aşezat la o masă rotundă aproape de scenă, având-o alături pe propria sa soţie, dar şi pe Elena Udrea, Anca Boagiu, şi familia Dobre (ministrul transporturilor). El şi puiculiţele, tablou de familie. La ieşirea la focul de artificii ne-am dat mâna şi am schimbat amabilităţi. Lunile au trecut, eu mi-am văzut de munca mea, el de intrigile lui, după ce ratase ceea ce-şi dorise, dorinţa de alegeri anticipate, şi acceptul lui Tăriceanu de a demisiona. După o primăvară – vară, plină de calamităţi, cu viituri care au distrus localităţi întregi, poduri şi căi de acces. Rămâne de râsul naţiunii şi al curcilor, cele 15 drumuri pe care le-a făcut la Podul de la Mărăcineni, cu elicopterul, l-am criticat la vremea respectivă destul de dur pentru faptul că cheltuielile au depăşit orice limită, în condiţiile în care totul era folosit pentru propria imagine. Ne-am revăzut în ianuarie, la bilanţul Ministerului Administraţiei şi Internelor, când era în vogă scandalul Teo Peter – chitaristul român omorât în urma unui accident de circulaţie de un puşcaş marin american, angajat al ambasadei SUA. Tot atunci apăruseră şi acuzele la adresa României referitoare la acceptul autorităţilor noastre de a permite existenţa unor închisori secrete ale CIA făcute de „Human Rights Watch” din America şi Amnesty International din Marea Britanie. El m-a abordat, la sala de protocol, când mi-a cerut expres să luăm atitudine, noi, societatea civilă, eu spunându-i că avem în desfăşurare ancheta închisorilor, mi-a spus că a dat ordin să fim primiţi fără restricţii peste tot. Atunci l-am invitat să participe şi la bilanţul O.A.D.O. de la sfârşitul lui februarie de la sala Drepturile Omului de la Palatul Parlamentului, spunându-i că avem confirmarea din partea unor oficiali europeni. N-a venit deşi atunci am primit mesaje de felicitare de la Jose  Borel – preşedintele Parlamentului European, baronesa Emma Nicholson fost raportor pentru România, actual parlamentar european în comisia drepturilor omului. Nu ştiam atunci că o dată cu acel bilanţ şi publicarea Raportului va începe calvarul de mai târziu. Nu ştiam că se dăduse comanda de indezirabil şi că trebuia să fiu agăţat, şi cred că ţinta era dublă, eu şi O.A.D.O.

Prima greşeală, în raportul pe 2005 la capitolul Justiţie, o făceam praf pe ministrul justiţiei Monica Macovei, în două capete de acuzare, unul pe cazul MISA şi altul cu casa părinţilor.

A doua greşeală, din dorinţa de a ne implica cu adevărat în viaţa politică şi a arăta că suntem o organizaţie activă, în iunie organizăm un simpozion în parteneriat cu Comisia drepturilor omului culte şi minorităţi din Camera Deputaţilor cu tema – Legile siguranţei şi securităţii naţionale. Într-un maraton de aproape 6 ore, în prezenţa consilierului de stat Nicolae Degeratu, toate dorinţele oculte şi obscure ale serviciilor de securitate cât şi ale lui Băsescu, le-am desfiinţat şi i-am trimis la reflecţie şi la amintirea trecutului. Sigur nu i-au căzut bine.

A treia greşeală. În luna august tot în acelaşi parteneriat facem un nou simpozion cu tema: Agenţia Naţională de Integritate, instituţie a statului de drept. Dezbaterile au arătat că legea a fost concepută prost, cu mari hibe şi inadvertenţe. Pusă în discuţia comisiei juridice şi apoi supusă votului Parlamentului, ea a fost votată într-o altă formă, consecinţă a acestui simpozion. Din nou nu i-a căzut bine.

A patra greşeală. Pe 2 noiembrie 2006, împreună cu tradiţionalii parteneri, O.A.D.O. face un nou simpozion cu tema: Legea Lustraţiei. A fost periculos pentru organizaţie,  cu numai 2 luni înainte de integrare şi o lună până la condamnarea comunismului, din 18 decembrie, în Parlamentul României, să alegem o temă sensibilă pentru parlamentari, pentru întreaga clasă politică, guvernanţi, înalţi funcţionari publici, pentru Preşedintele României.

În intervenţia mea care era: „Un parlament curat de ce ?”, la un moment dat făceam constatarea că Preşedintele Traian Băsescu, în cazul în care această lege deşi tardivă, va fi aprobată de Parlament, ar trebui să-şi depună demisia de onoare sau dacă nu, şi îi place puterea, măcar să constate incompatibilitatea cu un viitor  mandat la Preşedinţie, având în vedere trecutul lui de comunist de altfel recunoscut chiar  de el şi de colaborator al securităţii. Eu nu am ajuns la simpozion căci mi s-a barat drumul exact cu 5 ore înainte de începerea simpozionului. Chiar scoaterea din joc a mea, nu a oprit desfăşurarea simpozionului, nici citirea intervenţiei mele şi nici scoaterea unei broşuri cu toate cele 3 simpozioane. Îndepărtarea mea brutală mai e legată şi de faptul că în ultima perioadă, de un an încoace, s-a născut ideea ca eu să pot fi unul din contracandidaţii lui la Preşedinţie, pe motivul că aş avea destule argumente împotriva lui care ar putea opri obţinerea unui nou mandat, chiar dacă pentru el fiecare minut, oră, zi, lună, vrea să însemne un clip  publicitar. Au fost nenumărate asemenea discuţii, chiar cu staful O.A.D.O., cu prietenii, cu diverşi politicieni. Oare să fi însemnat persoana mea un pericol pentru periculosul Băsescu, care s-a văzut nevoit ca într-o intervenţie televizată pe postul naţional de televiziune – Antena 3, la emisiunea lui Cristoiu când întrebat fiind dacă a fost cel mai tânăr comandant de navă, a recunoscut că a fost unul mai bun ca el, eu cel de la O.A.D.O. Poate chiar intervenţia mea la o emisiune a lui Dan Diaconescu de pe OTV, în care domnul Ciuvică şi cu Marius Oprea punea în discuţie reala lui colaborare cu securitatea încă de pe vremea facultăţii, şi când mai direct, când mai voalat, fără a avea pretenţia că deţin purul adevăr, dar dintr-o deducţie logică, am spus că a colaborat cu securitatea, pe argumentul că a fost un mediocru în şcoală, şi-a obţinut funcţii fără altă motivaţie decât o eventuală relaţie cu securitatea. Toate astea m-au distrus şi m-au trimis în închisoare. Eram oare un pericol real sau poate numai un moft al lui de a mă elimina, încercând să-mi arate cât de uşor pot fi eliminat şi distrus. Cine mai ştie ?!

M-am întrebat totuşi, de ce a fost dispus la un moment dat să mă numească în fruntea celui mai important serviciu de informaţii din România, SRI ? Să fie varianta clasică, ca să scapi de unul ori îl avansezi, îi dai un ciolan, ori îl distrugi şi îi închizi gura ?

Prin decanul facultăţii de la universitatea unde eu predam, domnul Trandafir, am fost abordat şi mi s-a propus funcţia de director al SRI, e drept în condiţia în care se cerea de urgenţă, după o perioadă de interimat de la demisiile de răsunet ale lui Radu Timofte şi Gheorghe Fulga de numirea unor directori care să nu fie persoane angajate politic, să nu provină din sistem, chiar să facă parte din societatea civilă şi să nu fi constituit subiectul unui scandal în ultima perioadă.

Probabil că mă calificam şi ăsta a fost motivul alegerii mele.

Trebuia chiar să merg la Cotroceni şi să fiu numit,  numai că cineva din SRI mi-a barat drumul cu metode deja bine cunoscute de fosta securitate : “Ştiţi şefu, noi îl ascultăm de circa un an şi chiar pe dânsul vreţi să ni-l puneţi şef, uite ce spune, uite ce vrea, uite ce relaţii are şi la urma urmei, dacă îi punem pe băieţi, îi putem organiza şi ceva”.

Şi într-adevăr,  ei cu băieţii de la DNA mi-au aranjat acea înscenare în urma căreia în loc de director, am ajuns deţinut politic.

Sigur că mie nu puteau să-mi scoată sau fabrica un dosar de fost informator fiind „luptător împotriva comunismului”, şi atunci mi-au fabricat un dosar penal.

Dar nici asta nu a fost nimic, îndrăzneala de a vrea să acced în forul unit CSM ca reprezentant al societăţii civile în locul profesorului Filipaş, decedat de curând, a dat fiori multora care mă cunoşteau şi îmi cunoşteau opiniile şi gura mare pe care o am, că nu accept compromisurile, că minciuna mă enervează la culme şi reacţiile sunt de respingere totală, faţă de orice manifestare retrogradă, faţă de mentalităţi vechi şi păguboase. Toate recomandările obţinute din partea celor mai mari sindicate, patronate, societăţi academice, Institutul Român al Revoluţiei etc., mă calificau şi mă declarau ca sigur câştigător. Asta a pus capac la toate şi comanda de gradul „0”  –  Eliminaţi-l !  –  a fost aplicată.

01.00. – Mă culc târziu, după un film destul de interesant – „Instinct primar II” după ce îl văzusem şi pe primul care mi-a plăcut.

03 ianuarie 2006 – miercuri

prima zi de muncă în UE

 

07.00. – Apelul. O zi cu lapoviţă şi ninsoare.

08.30. – Imediat intră comandantul secţiei Stan şi fiindcă tot am intrat în UE suntem scoşi afară pe hol cu toate bagajele să fim bine controlaţi. Nu vom scăpa de ordinării, de micisme, din partea unor imbecili şi indivizi care vor spune şi ce dacă am intrat în UE, nu vin ei să ne înveţe pe noi cum să ne comportăm. Să nu ne spună ei ce e bine şi ce e rău, că nu ne dau ei lecţii de bună purtare. Trataţi cu dispreţ, ca pe nişte gunoaie, anulându-ne calitatea de oameni, nu spun demnitatea umană de care se face atâta caz în UE, în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Metodele de tip feudal s-au perpetuat de la generaţie la generaţie, în detrimentul fiinţei umane. Orice schimbare în bine pentru deţinuţi este un semn de cedare şi nemulţumire pentru cadre. E consecinţa şcolii şi a metodelor care le-au fost inoculate. I-aş întreba la fel ar proceda dacă în celulă ar fi tatăl lui, fratele lui, fiul lui sau a lor ? Este un motiv clar de analiză a sistemului penitenciar românesc, un sistem falimentar şi distrugător. Constat că nu s-a schimbat nimic de 22 de ani încoace, de când am mai trecut prin aceste locuri.

O zi de meditaţie – de ce oare ne trebuie aşa de mult timp să alungăm răul din noi ? De ce ne trebuie aşa de mult timp să putem fi morali, nu altfel ? Oare ne-a îndoctrinat, pervertit şi abrutizat atât de tare comunismul încât să nu ne mai putem reveni niciodată. Sigur poate eu am înţeles mult mai mult, chiar dacă poate eu am suportat o altă suferinţă, că am scăpat de comunism şi racilele lui cu cel puţin 5 ani înainte de întreaga naţiune, deşi ideile capitalismului putred îmi fuseseră bine sedimentate la frageda vârstă de 19 ani. Spun totuşi cu 5 ani înainte pentru că trimiterea după gratii m-a radicalizat şi m-a transformat în unul dintre cei mai mari şi înverşunat luptător împotriva comunismului. Mai târziu, în unul din romanele mele, spuneam că de fapt comunismul pentru români ca şi pentru toate ţările lagărului comunist şi care astăzi sunt în UE, a fost drumul cel mai lung de la capitalism la capitalism. Dar câţi evaluează cu adevărat şi realizează ce drame umane şi ce consecinţe tragice a creat comunismul, câţi mai au timp să-şi amintească de acele perioade şi să-i respecte pe toţi cei care au luptat şi s-au opus acestui cataclism ? Cred că nu avem voie să uităm, pentru ca să nu mai apară asemenea perioade, să  povestim copiilor noştri care azi trăiesc o altă viaţă, tot ce-au păţit părinţii lor, bunicii lor, străbunicii lor, ca o lecţie rea de istorie, o perioadă neagră, şi plină de răutăţi umane.

 

 

04 ianuarie 2007 – joi

a patra zi din UE

 

07.00. – Apelul. O zi însorită dar rece de iarnă. La apel apare domnul Stan, şeful de secţie. Nu-l iert şi îl taxez spunându-i că am intrat în UE şi drept pedeapsă ni s-a făcut percheziţie. Cred că nimeni nu are nici o idee ce vrea de fapt UE de la noi. Nu am apucat să vă spun că în urma percheziţiei în patul de deasupra mea s-a găsit un telefon vechi Nokia şi un încărcător pe care încearcă să mi-l bage pe gât ca raţa lui Dinescu.

11.00. – Sunt scos să mi se aducă la cunoştinţă un raport de pedeapsă pe care îl semnez de luare la cunoştinţă şi cu care nu sunt de acord, urmând ca printr-o declaraţie să încerc să remediez confuzia creată şi eroarea făcută.

11.30. – Este scos colegul meu de celulă – Alecu Chitaru care a rămas în cameră la percheziţie probabil pentru o declaraţie legată de marele eveniment. Revin la obsesiile mele şi  încerc să abordez subiectul Justiţia Română (vezi scrisoarea pe puncte către Băsescu, Tăriceanu, Bogdan Olteanu, despre justiţie), CSM şi AMR instituţii create să acopere nelegiuirile magistraţilor care sunt independenţi de lege. CSM – instituţie condusă până la sfârşitul anului de Iulian Gâlcă un judecător fost preşedinte al Curţii de Apel Alba Iulia pe care l-am cunoscut personal atunci când am fost în vizită de informare şi evaluare la Curtea de Apel, atunci când am avut o intervenţie în plen, în faţa tuturor judecătorilor, despre nemulţumirile oamenilor faţă de justiţie. Personal mi-a povestit atât el cât şi soţia lui care au fost colegi cu Ştefan Mitroi la Iaşi deci şi cu mine, au suferit că părinţii au făcut închisoare politică la comunişti. Procurorul de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa, Cristian Deliorga un făţarnic şi un lunecos cum rar mi-a fost dat să văd în viaţă, CSM o instituţie susţinută cu sume uriaşe de la buget ca şi AMR (Asociaţia Magistraţilor din România), cea mai reprezentativă asociaţie profesională a magistraţilor, condusă de judecătoarea Curţii de Apel Bucureşti Viorica Costiniu pe care o cunosc personal şi pe care am avut-o ca invitată în emisiunea mea de nenumărate ori, şi-a concentrat eforturile în a minimaliza starea actuală deplorabilă, negativă şi imperfectă a justiţiei. Cele două entităţi care în loc să lupte să cureţe justiţia de uscături, ei fac orice să le acopere, riscând inevitabil să-şi piardă gradul avansat de independenţă, pe care l-au câştigat şi de care îşi bat joc.

Independenţa lor nu o au nici chiar state cu democraţii consolidate ca Germania şi Franţa, Spania, Olanda. Oricum dacă CSM şi AMR nu îşi vor da mâna să depună eforturi în a pune pe drumul cel drept Justiţia Română, legislativul va fi nevoit să ia măsuri de maximă urgenţă prin metode eficiente legislative, de control, chiar dacă măsurile vor implica restrângerea independenţei. Personal am cerut audieri în 6 comisii, 3 în Camera Deputaţilor şi similarele lor din Senat,  respectiv comisia drepturilor omului, culte şi minorităţi, comisia de abuzuri şi imunităţi, comisia juridică. Am cerut audieri pentru a sesiza abuzuri şi încălcări ale drepturilor fundamentale ale omului sub paravanul independenţei şi a inamovabilităţii şi a lipsei unei legislaţii care să permită controlul acestei puteri în stat. Cele 3 puteri în stat, legislativă, executivă şi judiciară trebuie să fie independente dar să existe şi un control încrucişat între ele, într-o societate democrată, aşa cum a prevăzut Malerov să descrie această societate. Ştiu şi am intrat în posesia unor documente din partea Ministerului Justiţiei şi a CSM care atrăgeau atenţia aşa cum le place să o facă totdeauna, către Parlament că Justiţia e independentă şi orice audiere poate fi luată ca o imixtiune în actul de justiţie. Adică voi din cei din executiv sau legislativ, noi vă judecăm şi vă condamnăm că suntem independenţi şi inamovibili că pe noi tot nu are cine să ne tragă la răspundere. Toate astea le-am expus timp de mai bine de două ore în faţa Comisiei drepturilor omului, culte şi minorităţi din Camera Deputaţilor.

Dar hai să zicem că ONG – AMR nu ar avea oarece putere de a face ceva în afară de a-şi crea o imagine imaculată şi a acoperi gunoiul de sub preş dar atâta timp cât CSM admite judecători în complete unice la doar 24 de ani,  vârstă la care pot face uşor greşeli, numai pentru faptul că nu au experienţa necesară unei judecăţi drepte şi în spiritul legii şi nepregătiţi profesional, ei nu respectă ca şi colegi mai în vârstă principiul nevinovăţiei în anchete. CSM nu ia măsuri faţă de procurorii cu comportament inchizitorial, fără să respecte procedurile, de parcă Cpp nu ar exista. Tot la fel se închid ochii  faţă de judecători, care fac abuz de audieri de persoane, sau audieri selective, sau numai pe cei care îi convine procurorului, iar în unele cazuri nu permit accesul publicului în sală, sau găsirea unor ore imposibile sau săli obscure, necunoscute publicului. Nu o dată CSM-ul a devenit tribuna în care Ministerul Justiţiei şi-a vărsat lăturile ca să-i diminueze autoritatea. Nu o dată CSM-ul a invocat independenţa magistraţilor pentru a-i proteja pe vinovaţi, pe acei procurori şi judecători diletanţi care aprobă scenarii de-a dreptul ireale şi diabolice. Ce pot spune, fără a greşi, este că problema independenţei justiţiei frământă multe state europene. Conceptul de a fi independent, inclusiv prin a nu răspunde, şi că nici o altă putere nu are voie să se amestece în treburile justiţiei nu mai are, astăzi, susţinători, decât în interiorul sistemului judiciar. Lucrurile stau cam aşa: cum puterea judecătorească are dreptul să controleze acte ale Guvernului şi să tragă la răspundere membri ai Executivului şi Parlamentului pe motiv că încalcă legea, tot aşa şi celelalte puteri au dreptul să pretindă ca un serviciu public aflat în slujba cetăţenilor şi plătit de contribuabil să împartă corect dreptatea neascunzându-se mereu după paravanul independenţei şi refuzând să-şi facă curăţenie în propria ogradă. Asistăm la tendinţe  tot  mai  ferme  ale  celorlalte  puteri  de modificare a legilor, astfel încât oamenii legii să plătească pentru nelegiuirile comise de ei. Astfel,  Parlamentul român a adoptat o legislaţie nouă: „încălcarea normelor de procedură” şi obligativitatea  pentru statul român de a iniţia acţiuni în regres contra acelor magistraţi care produc daune. Dar, consternare!!! Noua  prevedere a provocat o serie de proteste din partea unor magistraţi, aceşti dorind chiar să facă grevă, deşi magistraţii nu au voie la proteste pe motiv că nu le convine legea. Faptul că anual plătim zeci de milioane de euro daune pentru prostia, necinstea, răutatea şi  obedienţa la ordine a  unor magistraţi, ce e dezarmant şi periculos pentru tot românul, este faptul că până azi nici un magistrat nu a răspuns disciplinar, penal sau material pentru „erorile judecătoreşti” cauzate, pentru trimiterile nejustificate în judecată sau pentru arestări neurmate de condamnări, imense gafe judiciare, grave şi odioase înscenări judiciare care au distrus oameni nevinovaţi, familii, destine îngenuncheate şi oameni care au stat după gratii între 2 şi 12 ani pentru fapte pe care nu le-au comis, au apărut ca ciupercile după ploaie în ultimii doi ani, atunci când Băsescu în prostia lui caracteristică, a cerut să lăsăm instituţiile să lucreze. Deşi întreaga mass-media a mediatizat revoltătoarele cazuri cerând public pedepsirea celor care se fac vinovaţi, actualul CSM în afară de faptul că nu au luat nici o măsură nici măcar nu s-a deranjat să identifice răspunderile magistraţilor din aceste dosare pentru ca rezultatele să fie prelucrate în colective, în scop preventiv. Cazul terifiant al lui Turdea care a stat 12 ani în închisoare pentru o crimă pe care nu a comis-o,  în  loc  să i  se ceară scuze publice atâta timp cât analiza ADN nu confirmă crima, ei încearcă să-l şicaneze pe procedură. Halal Justiţie ! Halal mod de a trata cetăţeanul, de a fi în slujba lui şi a-i reprezenta interesul ! O altă lipsă amendabilă a CSM-ului, ca prerogativă în a-şi îndeplini controlul asupra magistraţilor,  este neputinţa  de a-i suspenda pe acei magistraţi cu probleme psihice evidente şi care continuă să stea în funcţie chiar şi după ce au fost excluşi din Magistratură doar pentru simplul fapt că au formulat contestaţie împotriva măsurii de excludere.

Cu aşa o justiţie, mă mai întreb de ce am ajuns aici ? Simplu ! Ori eroare, ori răzbunare. Numai Dumnezeu ştie !

Cine plăteşte ? Deocamdată eu şi familia mea, prietenii mei, O.A.D.O. şi cei care au rămas alături de noi. Eu plătesc cu nervii mei, cu sănătatea mea, cu libertatea mea, care, deocamdată, mai dă satisfacţie la monştrii şi la jivine.

13.00. – Suntem scoşi la sala de sport şi timp de o oră, batem o mingie de fotbal cu colegii. Binevenită activitate dar sigur o să urmeze o zi de febră musculară. Mergem şi la biserică, ne spunem rugăciuniea şi ne reculegem, uşurându-ne sufletul. Ne încărcăm bateriile. Urmărim comedia Robin Hood.

19.30. – La apelul de seară am ridicat problema pe care aş vrea să o reamintesc permanent, aceea că am intrat în UE.

05 ianuarie 2007 – vineri

o zi normală în România şi în UE

 

07.00. – Apelul. O zi mohorâtă de iarnă.

09.00. – Sunt chemat la grefă cu avocaţii. Pentru prima dată de la începutul cercetării şi al procesului, toţi cei trei avocaţi sunt prezenţi, respectiv Son Constantin (naşu), Panaitescu Jean şi Mihai Marian Eftimescu, toţi trei personalităţi marcante în viaţa socio-politică şi în meseria de magistraţi:

– av. Son Constantin, fost procuror şef al Parchetului sectorului 2, fost prim-procuror al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, procuror şef secţie la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;

– av. Panaitescu Jean, fost preşedinte al Tribunalului Militar Bucureşti, fost procuror şef al Secţiei Militare din DNA;

– av. Eftimescu Mihai Marian, fost judecător militar, apoi avocat, fost director general al Direcţiei Generale a Penitenciarelor, apoi judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secretar de stat în Ministerul Justiţiei şi din nou judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Timp de o oră şi jumătate am dezbătut strategii şi cum ar fi mai bine să abordăm acest proces, folosind prerogativa constituţională de a tăcea sau cea de a-mi face apărările. A reieşit ideea că mai bine ar fi să-mi susţin nevinovăţia, menţinându-mi declaraţia dată în faţa procurorului. Eu le cerusem să depună cererea pentru eliberarea condiţionată pe cauţiune. A apărut ideea că de fapt ar fi bine să mai rabd încă două săptămâni, să-mi retrag cererea şi să las să discute  posibilitatea judecării în stare de libertate, atunci când va fi momentul, lăsând la dispoziţia judecătorului să o facă, respectiv cu 5-6 zile înainte de 28 ianuarie, când e obligatorie punerea în discuţie a prelungirii stării de arestare. Ba chiar sunt complezat cu titlul de erou, ca un personaj care înţelege mai bine ca ei situaţia. Nu le-aş dori-o nici lor niciodată.

Se discută de Dostoievski care, după ce a fost dus la execuţie şi a venit ţarul şi l-a graţiat, s-a îmbolnăvit de epilepsie, în comparaţie cu mine care, deşi scos în faţa plutonului de execuţie de două ori, am scăpat teafăr şi neafectat psihic.

Oricum trebuie să avem o atitudine de conlucrare cu judecătorul care, în opinia lor nu şi a mea, ar fi unul care e stăpân pe el şi cu coloană vertebrală. Eu sunt sigur că nu e aşa, atâta timp cât s-a antepronunţat la prima întâlnire şi tot ce i-am vorbit noi a trecut pe lângă urechile lui, el având alte preocupări.

Mai am câteva zile la dispoziţie să iau o decizie finală.

Îmi aduce şi o veste care mă bucură. Organizaţia Europeană pentru Drepturile Omului de la Strasbourg, în urma unei serioase investigaţii face un protest internaţional în toată presa franceză, în care se spune că toate instituţiile internaţionale şi toate organizaţiile pentru apărarea drepturilor omului internaţionale scriu mult despre cazul meu.

15.00. – Sunt scos la pachet şi vorbitor cu soţia. Vine şi o ajută şi Aurel Lazăr, şoferul.

Discutăm strategiile următoare şi mă informează că luni, un comisar al Organizaţiei Europene pentru Drepturile Omului,  dl. Ştefan  Rostaş. Se pare că acesta  va veni să controleze închisoarea Jilava şi va ajunge şi în celula mea. Bingo !

Am avut aşa-zisul vorbitor normal, într-o sală mare despărţită de o masă de 3 metri lăţime. Sunt băgate la rând 10-15 persoane, deţinuţii pe o parte, persoanele vizitatoare în partea cealaltă. Te afli într-un vacarm unde nimeni nu se înţelege cu nimeni şi unde, în afară de a fi foarte frig, constaţi – la finalul celor 45 de minute acordate – că ai doar primitor şi nu vorbitor.

La întoarcerea pe secţie, în dreptul Capelei, l-am întâlnit pe preot care, în ajunul Bobotezii îmi dă cu aghiazmă şi mă botează, cum se zice.

Intru în celulă şi văd ziarul Ultima oră, deşi Ion Marin, directorul ziarului, îmi spusese la telefon că nu va apare până luni.

Cu titlu de apostilă apare anunţul privind promovarea noii cărţi, scrisă în închisoare, 22 de ani de la NU-MI OMORATI COPILUL! la UNDE EŞTI TATI? (TRĂIRILE ŞI SUFERINŢELE  UNUI FOST DEŢINUT POLITIC CONDAMNAT LA MOARTE ŞI ACTUAL REŢINUT POLITIC), o carte scrisă din sufletul meu, care a aflat ce e durerea, care înţelege ce înseamnă suferinţa oamenilor, care a ştiut să treacă peste răutăţile şi intrigile oamenilor,  care nu poate să aibă resentimente faţă de toţi cei care, de-a lungul timpului, i-au dorit răul.

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: