EU, CEL DINTR-O VIATA VIITOARE – JURNAL DE CELULA

16 decembrie 2006 – sâmbătă

 

07.00. – Apelul – zi normală fără evenimente speciale. Conferinţa anuală a PNL de Bucureşti. Critici dure la adresa PD, a lui Traian Băsescu şi a PDL-ului, partidul lui Stolojan. Se cere revenirea la vot uninominal şi candidatura tinerilor liberali.

13.30. – Suntem scoşi la aer. O zi superbă. Cred că sunt în jur de 15 grade cu un soare strălucitor, nu ca inima şi sufletul nostru. Urmează aproape două ore de relaxare. Ne bucurăm de lucruri pe care până acum nici nu le băgam în seamă: zborul păsărilor, adierea vântului, căldura razelor soarelui, viaţa în simbioză între pisici şi şobolani, nimic senzaţional. La ProTV vedem un film cu multe lucruri de învăţat : „Parteneri neobişnuiţi”.

17 decembrie 2006 – duminică

 

07.00. – Apel. Ziua începutului revoluţiei de la Timişoara. O zi de primăvară exact ca în 1989.

09.00. – Ieşim la Capelă. Ne rugăm şi ne împărtăşim. Ascultăm predica de la Iaşi a Prea Sfinţitului Daniel.

Destul de mulţi deţinuţi vin la mine şi îmi cer consultaţii juridice.

11.30. – Suntem duşi la duş, moment de bucurie dacă ne gândim că nu se face decât o dată la 10 zile. Îmi schimb aşternuturile.

12.30. – Ieşim la telefon, mai târziu cu câteva zile. Cică au fost furate cablurile de legătură – justificarea gardienilor. Vorbesc cu av. Panaitescu Jean, a păţit un necaz în familie. I-a decedat soţia – 54 de ani, o înmormântează marţi, la Dorohoi. Nu ştiu dacă poate veni joi la proces, sigur nu mai vine luni la grefă. I-am prezentat condoleanţe şi îi înţeleg durerea. Cu Gelu – nimic despre un eventual reprezentant de la Strasbourg venit la Timişoara. Cu Dumitrache stabilesc strategia pentru 22 decembrie – depunerea de 2 coroane de flori de la O.A.D.O. la cimitirul Eroilor şi la Troiţa Televiziunii şi concediu pe perioada sărbătorilor de iarnă. Ştefan Mitroi – o nouă ediţie a revistei după 1 ianuarie 2007, îi mulţumesc că a rămas acelaşi pe care îl cunosc din perioada facultăţii de la Iaşi şi nu m-a trădat ca mulţi alţii. Vorbesc cu Monica şi av. Mihai Marian Eftimescu – fostul director al DGP şi fost secretar de stat în Ministerul Justiţiei pe care îl aştept mâine după 11.00 la grefă.

12.50. – Ne întoarcem şi intrăm din nou în Capelă. Ascultăm câteva colinde din zona Ardealului, dar şi câteva predici. Îl ascult pe preotul care a oficiat căsătoria finilor mei,  Vlădica George de la o biserică din spatele magazinului Cocor.

15.30. – Intrăm în celulă, ca imediat să ieşim la aer (ca o constatare, peste 70% din populaţia penitenciarelor este de etnie rromă). Există un vocabular special al închisorilor. E destul de greu să trăieşti în lumea asta fără să nu te poluezi. Totul se vinde şi se echivalează în ţigări. Ţigara cea mai căutată  – Viceroy – de lux Marlboro. Deşi nu fumez, mă declar fumător să  primesc şi eu ţigări, că vorba aia, nu ştii când îţi trebuie. Totul e ca înainte de revoluţie, ba mulţi spun că e la fel ca acum 56 de ani: atitudini murdare, sinistre şi fără perspective.

17.00. – Mă culc cam o oră, după care mă apuc să mai citesc ceva.

19.00. Vine apelul şi aşteptăm să vedem un film la TV. Stau în pat, cu ochii în tavan şi mă gânesc la preotul Dumitru Besleagă, un om deosebit,  un suflet mare şi generos, o floare rară într-o grădină plină de mărăcini şi ciulini. Îşi iubeşte profesia, o face din vocaţie şi la fel de mult îşi iubeşte şi enoriaşii. Este un slujitor cu adevărat al Domnului. Îl vezi şi îl simţi cât îndură, văzând ateismul celor din jur – răutatea şi dispreţul faţă de religie a multora din colegii de serviciu dar şi din partea celor care nu au ştiut şi nu au cunoscut ce înseamnă credinţa (adică iubire, iertare, respect). Este tatăl a 7 copii de la 3 la 16 ani – 4 fete şi 3 băieţi – ultimul băiat. O soţie moldoveancă, sănătoasă, mamă de copii, dar şi studentă.

Trăiesc momente pe care eu nu mi le pot explica. M-am dedicat unei munci în folosul oamenilor şi am fost eliminat în mod mişelesc.

Mă obsedează spusele procurorului Viorel Cerbu de la DNA, în ziua de 1 noiembrie 2006: Nu trebuie să mai ajungi la Parlament, la simpozion – nu ne interesează pe noi Legea Lustraţiei. Eu trebuie să-mi fac treaba, de asta am fost trimis aici. Am primit ordin şi trebuie să-l execut.

Mă gândesc şi mă tot întreb, unde am greşit ? Ce vină îmi pot asuma ?. Poate prea credul cu prietenii,  poate cam nonconformist, poate că nu mi-am ţinut gura, poate prea sigur pe mine, poate faptul că excludeam din start o asemenea posibilitate, adică o arestare bazată pe înscenare şi capcane, crearea unui dosar în 20 de zile, trimis în judecată, în instanţe dirijate, toate acoperite de o aşa zisă democraţie, ca în urmă cu 22 de ani.

Deziluzii peste deziluzii.

În 17 ani am creat o organizaţie puternică şi respectată în exclusivitate prin munca mea la care am cooptat sub controlul meu pe mulţi alţii. Văd cum enorm de mulţi semeni vor să nu mai fiu acelaşi. De ce oare ? Cine eram eu ? Ce le făceam ? Pe cine deranjam ? Cui nu-i plăcea de mine ? Cine mă invidia ? Cine mă ura ? Nu aveam nici funcţii publice, nu aveam nici acces la banii statului, nu deţineam şi nu ştiam secrete de stat, nu am cumpărat şi vândut societăţi de stat. Oare ce principii îi guvernează pe aceşti monştri ?

Aceşti netrebnici ne-au dorit moartea, dispariţia, anihilarea definitivă, ştergerea întregii activităţi de 17 ani a O.A.D.O. Nu au reuşit. Pentru a doua oară în viaţă, unii oameni m-au trădat, dar au rămas şi unii oameni pe care îi admir şi faţă de care nu pot decât să am un respect deosebit şi să mă înclin. Cu aşa oameni poţi să obţii victorii. De laşi, delatori, duplicitari, curve masculine, mârşavi, intriganţi,  insensibili,  bârfitori şi invidioşi e plină România. Ce greu e să trăieşti într-o asemenea societate găunoasă şi plină de tare şi de neîmpliniri.

Mă gândesc, oare câţi din prietenii mei mai recunosc că m-au cunoscut, dacă nu cumva, mă bârfesc de rău, căutând să-mi agraveze situaţia deosebit de grea în care mă aflu.

18 decembrie 2006 – luni

 

07.30. – Apelul.

Azi se discută Raportul Comunismului în Parlament.

11.00.- Suntem scoşi la cumpărături în incinta penitenciarului. Cumpărăm Axion pentru spălat şi odorizante pentru cameră – miroase groaznic de la sutele de şobolani de afară, de la mirosul permanent de împuţiciune din canalizare, de mirosul din WC. Nu mai spun

că spaţiul ar fi de cel mult două persoane şi noi suntem cinci. Există două poziţii în care poţi sta: în picioare şi întins în pat.

12.45. – Sunt scos la grefă cu av. Mihai Marian Eftimescu. Semnez câteva documente de funcţionare a firmelor. Purtăm discuţii pe tema procesului din data de 21 decembrie 2006 de la Tribunalul Bucureşti cu lucruri care m-au cutremurat :

„Acum suntem la ananghie, rău de tot, tu pentru că eşti încolţit de justiţia română, o instituţie blestemată, care trece peste sufletul tău şi al meu ca un buldozer fără şofer. Eu pentru că nu ştiu cum să te apăr. Lasă că ştiu eu … conform legii!  Dar nu ştiu cum aş putea să-l determin pe acel judecător să te lase liber lângă familia ta. Judecătorul e un dobitoc, după afirmaţiile din motivaţie, arestarea ta răspunde neliniştii publice (incredibil, el judecă în funcţie de emoţia publică), arestarea nu a depăşit limita rezonabilului (cretinul măsoară rezo-nabilitatea cu metrul), să sperăm că va sta şi el o oră priponit ca să vadă că după doar primul minut deja lipsirea sa de libertate este nerezonabilă.

14.00. – Aflu că din cauza discuţiilor privind Bugetul Consolidat al Statului, comisiile au fost anulate şi rămâne să fiu audiat în februarie la comisia drepturilor omului de la Senat (preşedinte – Gyorgy Frunda).

17.00. – Transmisie în direct de la Palatul Parlamentului – Raportul de condamnare a comunismului – ilegitim şi criminal. Băsescu este bruiat încontinuu de PRM şi Corneliu Vadim Tudor, care defilează prin sală cu un banner mare pe care este prezentat Băsescu după gratii, în zeghe pe care scria „Puşcăria mafioţilor”. Toţi aveau un cartonaş roşu şi cereau ieşirea din sală a celor care ar fi fost de acord cu ce cerea raportul.  Era prezent în sală şi tineretul PRM în frunte cu Andrei Iucinu, noul preşedinte al tineretului PRM. Un scandal a avut loc în pauză când C.V. Tudor şi Buruiană au urcat în lojă la comisia prezidenţială care a redactat raportul – Liiceanu, Patapievici, Pleşu etc. Invitaţi de onoare, fostul preşedinte al Poloniei şi al Bulgariei, Emil Constantinescu şi regele Mihai. În discursul său, Băsescu face menţiunea referitoare la Răceanu şi la mine, enumără şi alte condamnări la  moarte  pentru trădare  – eu eram  singurul deţinut politic condamnat la moarte după 1980. M-am decis să-i scriu „De ce vă e ruşine să-mi pronunţaţi numele, domnule Băsescu ?”.

Se spun cuvinte mari, memorabile, demne de apreciat, păcatul e că nu sunt spuse cu suflet. Chiar înainte să fie citit, deputatul Dumitrescu a propus plenului ca raportul să nu fie citit de unul care are un trecut comunist şi securist, pe deasupra şi nomenclaturist, doar reprezenta România la Anvers, fiind ales şi propus de  şefa Cabinetului II – Elena Ceauşescu !

S-a scandat tot timpul discursului „Jos Băsescu”, „Jos Mafia”, „Huoo..”, „Banditul”, „Puşcăria mafioţilor”. A apărut la balcon un pictorial mare cu Băsescu în haine de puşcărie. Cu greu a reuşit să-şi încheie discursul şi ulterior să şi-l asume ca document oficial al României.

18.30. – Traian Băsescu oferă un cocktail în cinstea invitaţilor speciali la Parlament cu ocazia citirii Raportului, care, rând pe rând după Băsescu iau cuvântul şi felicită discursul. Şi eu îl felicit şi îl susţin, e munca unor oameni care au scos la lumină mizeria şi crimele create de comunism.

Ca unul care am suferit sincer, pentru prima dată după 17 ani aud cum se spune în mod direct că a fost un regim ilegitim, ilegal şi criminal, adus pe tancurile sovietice. Este pentru prima dată când se aduc în mod public omagii şi onoruri faţă de suferinţa şi rezistenţa celor care au supravieţuit, ca mine, care sunt printre puţinii martori în viaţă, cu un certificat eliberat de statul român de luptător împotriva comunismului şi compasiune pentru toţi cei care nu mai sunt astăzi printre noi şi au plecat în lumea de dincolo.

Nimic nu s-a menţionat despre decoraţiile pe care ar  trebui să le primim noi cei din linia întâi. Crucea comemorativă a luptei împotriva comunismului. De ce oare ? Nu poate face un asemenea gest ? Ar trebui să mi-l confere chiar el personal, fostul meu coleg de facultate, ar fi poate prea mult.

Se scandau întruna şi vehement, lozinici de genul: „Derbedeule”„ „Securistule”, Beţivule”, „Demisia”, „Jos Băsescu”, „Băsescu terorist”. Timp de o oră şeful statului şi-a susţinut prezentarea într-o atmosferă de stadion, cu huiduieli, cartonaşe roşii, fluierături şi strigăte din partea Parlamentului şi tineretului PRM de la balcon, condus frenetic de Vadim Tudor. În vacarmul creat, aplauzele parla-mentarilor puterii erau de-a dreptul anemice. Vadim, împreună cu senatorul PRM – Nicolae Iorga, au fluturat în faţa prezidiului un banner cu Băsescu în zeghe, după gratii, pe care scria „Puşcăria mafioţilor”. Mai mult, deputatul PRM Marius Iriza i-a pus pe masa şefului statului o sticlă de şampanie pe care a scos-o dintr-o pungă de cadouri, „volatilizată” însă rapid din faţa lui Băsescu de PD-istul Marius Marinescu. Încercând să ignore manifestările neprietenoase ale PRM-ului, Băsescu şi-a ţinut discursul până la capăt,  chiar dacă,  de  câteva ori, s-a oprit fie pentru a tuşi, a bea o gură de apă, pentru a-i cere lui Văcăroiu – preşedintele Senatului să facă ordine, sau pentru a-i îndemna  pe PRM-işti: „Fluieraţi”. Preşedintele Băsescu şi-a încheiat discursul în aplauzele reprezentanţilor puterii care s-au ridicat în picioare dar şi în huiduielile şi fluierăturile PRM. Băsescu la final a avut o replică „Vreau să ştiţi că la noapte o să dorm foarte liniştit, în sfârşit”, aş completa eu cu „Aşa să-ţi ajute Dumnezeu !”

După prezentarea raportului, şeful statului a oferit la Palatul Cotroceni o recepţie oaspeţilor veniţi la şedinţa solemnă a Parlamentului de la care premierul Tăriceanu a absentat, explicând că PNL a combătut încă din 1990 comunismul şi prezenţa lui nu era absolut necesară.

În discursul său face menţiunea care m-a lăsat interzis şi mă gândesc, de ce oare ?!. „Reprimarea oponenţilor şi dizidenţilor în anii 70 şi 80. Arestarea şi asasinarea celor mai curajoşi oponenţi, omorârea ing. Gheorghe Ursu, condamnarea la moarte a diplomatului Mircea Răceanu, arestat şi judecat în 1989 (pe care l-am cunoscut personal), condamnarea la moarte a persoanelor pe care regimul le considera vinovate de trădare”. Eu eram, şi eram singurul condamnat de 2 ori la moarte pentru „complot în vederea trădării, subminării şi sabotării societăţii socialiste din România”. Nu poţi să mă scoţi din istorie, nu poţi să mă anulezi chiar dacă asta ai intenţionat, istoria te va judeca.

Pe holurile Parlamentului, înainte de adunarea în plen, C.V. Tudor a ameninţat că dacă Băsescu îşi va însuşi concluziile „raportului criminal” îl va călca în picioare în sală, „îl fluierăm, îl scuipăm,  va pleca în şuturi, va avea parte de un fel de miting al lui Ceauşescu din 21 decembrie, adică va fi sfârşitul lui. Îl terminăm dacă e iresponsabil şi confundă Parlamentul cu cârciuma Goldan Blitz”. Cu 2 ani în urmă îi spunea pe TVR1 lui Năstase: „acest popor este blestemat să aleagă între 2 comunişti, acum Băsescu, un fariseu, condamnă comunismul”. C.V. Tudor şi compania s-au ţinut de cuvânt, totuşi, e îngrijorător că ele au apărut dintr-o realitate cu care ne confruntăm zilnic. Cinstit să fiu nu mi-aş fi dorit să fiu preşedintele României şi să păţesc aşa ceva, e dezonorant, umilitor, greu de crezut că asemenea manifestări au apărut ca urmare a modului, total indecent, imperfect, atipic şi golănesc în care a înţeles să conducă ţara. Vorba aia: “spune-mi cât dădeai ca să-ţi spun ce câştigai”. Împarţi certuri, disperare, intrigă, perversitate, minciună, atmosferă incendiară, lipsă de respect faţă de tot, în special faţă de funcţia pe care o ai ca să nu mai spun de oameni, şi nu vei primi decât ceea ce a văzut o naţiune întreagă, o lume întreagă. Nu ştiu ce va urma, dar atmosfera devine de la zi la zi mai incendiară mai explozivă, cu victime colaterale nevinovate, lipsite de apărare. Cât va mai dura acest calvar ? De ce nu ne unim să stopăm această catastrofă către care ne îndreptăm sigur?

Azi suntem, dar până când vom fi ?

Azi ne iubim, dar ne vom mai iubi

Şi mâine, şi poimâine, şi atunci

Când ochii nopţii negri şi adânci

Ne vor sorbi de tot într-un târziu ?

Azi totu-n jurul nostru este viu.

Însă când primăvara va muri,

Ce anotimp pe lume va veni ?

 

 

19 decembrie 2006 – marţi

 

07.00. – Apelul. Zi urâtă de iarnă cu lapoviţă şi temperaturi scăzute.

10.00. – Îmi soseşte o hârtie de la Senat, de la Comisia pentru drepturile omului semnată de preşedintele comisiei – Gyorgy Frunda către Penitenciarul Jilava. Ca urmare a memoriului înaintat Comisiei noastre de către domnul Florentin Scaleţchi, încarcerat în arestul Inspectoratului General al Poliţiei Române, Direcţia Cercetării Penale şi ulterior trimis în Penitenciarul Jilava, membrii  comisiei au hotărât ca în data de 19 decembrie a.c. să aibă loc audierea domnului mai sus menţionat. Prin prezenta vă aducem la cunoştinţă că programul de lucru al Senatului s-a schimbat (dat fiind faptul că Legea Bugetului de stat nu a fost încă adoptată) astfel încât suntem nevoiţi să amânăm această audiere după vacanţa parlamentară la o dată care vă va fi comunicată ulterior.

Încă o dată, libertatea unui om poate fi pasată din cauza Bugetului, care vorba aia, e al tuturor, dar mai ales este al vacanţelor aleşilor noştri. Să le fie bine românilor, chiar m-aş bucura, să se simtă bine senatorii în vacanţă, fără griji, eu nu pot să am pretenţii la urma urmei, nu ei sunt vinovaţi că mie mi s-a înscenat un flagrant şi că DNA-ul m-a opresat, abuzat, şi trimis în aresturile IGPR şi în închisorile României, există însă principii de tip comunist – omul supus instituţiilor statului nu invers, încă mai punem carul înaintea boilor, nu trebuie să învăţăm că omul e mai presus de toate, omul fără frontiere, instituţiile statului în slujba lui. Când vom învăţa regulile democraţiei. Câţi ani ne mai trebuie ?

24 de PNL-işti – 8 senatori şi 12 deputaţi – şi-au depus demisia din PNL şi au devenit independenţi şi după ce a fost aprobat bugetul cu un scor extraordinar de strâns, deputaţii şi senatorii vor forma PLD, un partid care ar vrea să scoată în decor PNL-ul din Alianţa DA – mâna lui Băsescu.

14.00. – Ieşim la Capelă. Mă întâlnesc cu  preotul care îmi arată că a pus revista în altar şi o păstrează cu sfinţenie.  Într-un  suflet  curat  sunt înconjurat de multă negură. Merg la şeful secţiei şi îi cer ca împreună cu colegul de celulă Vasile Dumbravă, să fim trecuţi în schema administrativă a capelei. Acceptă fără comentarii. Facem un mic comentariu la condiţiile în care trăiesc şi deţinuţii şi angajaţii. Suntem asediaţi de şobolani, înconjuraţi de ei pe afară, îi găsim prezenţi pe holuri, în celule, în diferite secţii, dar ce ziceţi de faptul că la etajul 2, unuia de la celula 31 i-a căzut un şobolan în pat ? Şi cazul meu, am avut o revelaţie atunci când mi-a spus „ăştia nici nu ştiu că poţi ieşi de aici mult mai puternic”, lucru pe care mi la spus şi repetat de altfel mai de mult colegul meu de celulă Vasile.

15.00. – 16.00. – Ieşim afară pe lapoviţă şi totuşi ne dorim să stăm la aer, având în vedere că nu am mai ieşit afară de 4 zile.

17.00. – Urma să fie primit la Băsescu un reprezentant de la Strasbourg şi să pună în discuţie cazul meu. Bine ar fi să fie primit şi să  concretizeze ceva. Urma să se editeze şi raportul Comisie drepturilor omului de la Camera Deputaţilor.

Urmeaz apoi ore goale, fără evenimente.

20 decembrie 2006 – miercuri

 

07.00. – Apelul. O zi mohorâtă de iarnă, cu temperaturi sub zero grade noaptea şi maxim trei grade ziua.

Se ţine, aşa, de făţărnicie, în Parlament o şedinţă comemorativă pe tema revoluţiei şi martirilor din decembrie 1989, acţiune la care nu a participat decât jumătate dintre deputaţi şi senatori, “marii absenţi” fiind Traian  Băsescu şi Tăriceanu.

E bine că revoluţia şi revoluţionarii sunt beneficiarii momentului comemorativ, ce mai, trebuie sărbătoriţi martirii şi omagiaţi. De-ar fi ştiut ei, în 1989, pentru cine au ieşit în stradă !

Băsescu dă o replică dură la BBC – în legătură cu manifestările din Parlament, la citirea raportului Tismăneanu – spunând că există încă multe reminiscenţe ale comunismului care luptă cu structurile statului. Mulţi dintre aceştia au ajuns foarte bogaţi, parlamentari, deţin trusturi de  media, un triunghi foarte periculos. Mai reuşesc să-şi pună câte un ministru în Guvern, prin zone importante.

11.00. – O atmosferă în stare să inhibe instituţiile statului. Probabil că şi eu din funcţia de preşedinte O.A.D.O. inhibam instituţiile statului dar nu eram nici comunist – luptasem pentru căderea comunismului – nici nu mi-am însuşit nimic din economia românească, nici nu am intrat în politică, reuşind timp de 17 ani să rămân independent şi nici nu am influenţat media sau să deţin vreun trust de presă, de unde logica mă duce la faptul că este o comandă politică din zona Traian Băsescu – Monica Macovei.

Şedinţa CSAT cu Traian Băsescu – problema energiei. Şedinţă solemnă în Parlamentul României privind integrarea în UE.

12.30. – Sunt scos la capelă. Îmi spun rugăciunea şi citesc Psalmi. Mi se confirmă de către comandantul de secţie funcţia de dascăl în capelă.

15.00 – 16.00. – Stăm la aer. Ne bucurăm, deşi e rece, de o gură de aer, începem să o dorim şi să o apreciem. S-a lansat acţiunea Scaleţchi. Se pregăteşte un nou Protest O.A.D.O. Mâine mă duc la proces, la tribunal, la fond, la noul sediu din fostul magazin de copii Junior. Tare sunt curios ce va urma. Ce greu e să te lupţi cu morile de vânt, să vorbeşti şi să nu fii ascultat, să încerci să-ţi dovedeşti nevinovăţia în faţa unuia care nu vede în tine decât un mare infractor. La cine să te apelezi ? Cui să-i spui ? Ce atitudine să adopţi? Dacă tot nu eşti ascultat !

Doar pentru istorie, cred că merită să-ţi păstrezi  coloana  vertebrală,  să-ţi  exprimi  explicit crezul, să-i taxezi cu aceeaşi monedă cu care ei te tratează, căci nu e cazul să sensibilizez pietrele, zidurile, indecenţa şi prostia, obedianţa şi servilismul lor.

Trăiesc un adevărat paradox – cu 2 zile în urmă, Traian Băsescu condamna comunismul aducând un omagiu supravieţuitorilor acestui regim ilegitim şi criminal. Mie, care în trecut am cunoscut teroarea închisorilor comuniste, azi, acest regim îmi provoacă o nouă înscenare juridică, şi mă aflu din nou în faţa unei instanţe, arestat cu cătuşe la mâini, acuzat pentru lucruri închipuite şi pe care nu le-am făcut, în urma unei comenzi politice. Nu cumva ne aflăm în faţa unei imense impocrizii – cel puţin în cazul meu ? Şi îmi pun întrebarea: când sunteţi sinceri, când condamnaţi comunismul sau când dictaţi eliminarea mea pentru că am devenit o voce incomodă ?